ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4494/2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 997 din 27 iunie 2002, a admis contestația

formulată de contestatoarea I.E.L., a anulat decizia nr. 59 din 5 martie 2002

emisă de R.A. L., prin care s-a respins cererea de restituire în natură a

imobilului situat în sector 1, și a obligat pârâta să lase petentei în deplină

proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Soluția primei instanțe a fost

menținută prin decizia nr. 96 din 4 martie 2003 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin care a fost respins apelul declarat de pârâtă

împotriva sentinței menționate.

S-a reținut că autoarea reclamantei

N.F. a cumpărat la data de 26 iulie 1934, 720 mp teren, lotul 53 din fostul

parc al Domeniilor, pe care a construit, în baza autorizației din 23 mai 1935,

o locuință compusă din subsol, parter, etaj și mansardă.

S-a arătat că imobilul în litigiu a

fost rechiziționat în anul 1945 și naționalizat ulterior, deși proprietarul

făcea parte din categoriile persoanelor exceptate de la naționalizare potrivit

art. II din Decretul nr. 92/1950.

S-a menționat că N.F. a decedat la

data de 2 februarie 1978, unica sa moștenitoarea fiind petenta I.E.L., întrucât

I.H. și W.D.H. au renunțat la pretențiile asupra imobilelor ce au aparținut

defunctei în România.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs RA A.P.P.S., recurs ce a fost admis prin decizia nr. 4065 din

26 mai 2004 a Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția civilă, hotărârea

recurată fiind casată cu trimitere spre rejudecarea apelului aceleiași

instanțe, pentru a se stabili legea aplicabilă moștenirii lăsate de autoarea

reclamantei N.F., decedată la 2 februarie 1978 în Austria, conform art. 162 cu

referire la art. 66 și art. 67 din Legea 105/1992 și întinderea drepturilor lui

I.E.L. asupra imobilului în litigiu, după calificarea juridică a actelor

intitulate „declarații”, întocmite de comoștenitorii I.H. și W.D.H.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 944 din 23 mai 2005, a

respins apelul pârâtei RA A.P.P.S., reținând că reclamanta a făcut dovada că

este succesoarea fostului proprietar al imobilului din str. C., defuncta N.F.

S-a constatat că, prin testamentul

din 12 ianuarie 1973, N.F. a instituit ca legatari în privința averii sale pe

cei trei nepoți, respectiv I.E.L., I.H. și W.D.H., ultimii doi moștenitori

declarând că renunță la drepturile lor asupra averii din România a defunctei,

declarațiile fiind reconfirmate și supralegalizate ulterior pronunțării deciziei

civile nr. 4065 din 26 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la fondul cauzei, s-a

reținut că imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil, fiind inițial

rechiziționat pentru misiunile aliate sovietice în baza ordinului de rechiziție

nr. 5178/1945, iar ulterior naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția

2723, de la N.F.

S-a considerat că sunt aplicabile

dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea 10/2001, și că din toate probele

administrate a rezultat că imobilul teren aflat în lotul 53 din Parcul

Domeniilor, în suprafață de 720 mp, pe care s-a ridicat o construcție compusă

din subsol, parter, etaj și mansardă, este unul și același cu cel situat pe

str. C.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs pârâta RA A.P.P.S. la 11 iulie 2005, criticând-o ca nelegală

pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, pârâta a

susținut că actele depuse la dosar sunt insuficiente pentru a face dovada

calității de unic moștenitor a reclamantei, de pe urma defunctei N.F. și că

s-au încălcat prevederile Legii 105/1992 și ale Legii 10/2001 și normelor

metodologice de aplicare a acesteia, în sensul că nu s-a stabilit calitatea de

moștenitor potrivit legii civile române.

Recurenta a susținut că declarațiile

comoștenitorilor din data de 20 iulie 2001 nu pot fi considerate declarații de

renunțare la succesiune conform legii române, ci au caracterul unor acte de

înstrăinare cu titlu gratuit, care nu îmbracă forma autentică, conform art. 813

și art. 814 C. civ.

Totodată s-a susținut că, în mod

eronat a fost obligată RA A.P.P.S. la punerea în posesie, fiind astfel

încălcate dispozițiile art. 1 și art. 20 din Legea 10/2001 care atribuie

competența restituirii, exclusiv unității deținătoare.

Celelalte critici formulate prin

motivele de recurs au vizat faptul că nu s-a făcut dovada identității dintre

imobilul solicitat și cel ce a aparținut N.F., instanța de apel

nepronunțându-se asupra acestui aspect.

În faza recursului nu s-au

administrat probe noi.

Analizând actele și lucrările

dosarului, raportat la criticile formulate de pârâta-reclamantă, Înalta Curte

de Casație și Justiție va aprecia că recursul este nefondat având în vedere

următoarele considerente:

Așa cum corect a reținut instanța de

apel, potrivit art. 26 din Decretul nr. 1179 din 28 decembrie 1968 pentru

ratificarea Convenției dintre R. S. România și Republica Austria cu privire la

asistența juridică în materia dreptului civil și de familie și la valabilitatea

și transmiterea actelor și a Protocolului anexă la Convenție, publicat în

Buletinul Oficial al RSR, partea I; nr. 4 din 9 ianuarie 1969 nu se impunea

supralegalizarea declarațiilor comoștenitorilor I.H. și W.D.H., potrivit art.

25 pct. 1, acestea neavând nevoie de o altă certificare pentru a fi folosite în

fața instanțelor judecătorești și a autorizațiilor administrative ale celuilalt

stat contractant.

De altfel, cu ocazia rejudecării

apelului, reclamanta a depus la dosar declarațiile reconfirmate la 26 ianuarie

2005 și supralegalizate.

În speță, fiind în discuție o

moștenire testamentară, potrivit art. 68 din Legea 105/1992, testatorul poate

supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale, mai multor legi, inclusiv

legii naționale sau de domiciliu a acestuia.

Cum, în speță, decesul autoarei

intimatei a avut loc în Austria, în mod corect s-a procedat la dezbaterea

succesiunii în conformitate cu legea civilă austriacă.

Mai mult, la data la care s-a

deschis succesiunea, 2 februarie 1978, în patrimoniul defunctei N.F. nu se afla

dreptul de proprietate asupra imobilului din România.

Ca atare se va aprecia ca

neîntemeiată critica recurentei referitoare la încălcarea art. 66 din Legea

105/1992, cele două declarații ale comoștenitorilor fiind corect calificate ca

declarații de renunțare la drepturile succesorale asupra bunurilor din România

și nu acte de donație, cărora le lipsește forma autentică, astfel cum susține

pârâta R.A. A.P.P.S.

Critica referitoare la neanalizarea

motivului privind lipsa identității dintre imobilul solicitat și cel ce a

aparținut autoarei intimatei, N.F., este, de asemenea, nefondată.

Așa cum rezultă din considerentele

deciziei recurate, instanța de apel a analizat critica menționată, formulată de

pârâta, reținând, în baza probelor administrate că imobilul teren ce a făcut

obiectul actului de vânzare-cumpărare nr. 21606 din 26 iulie 1934 autentificat

la Tribunalul Ilfov, secția notariat, pe care s-a edificat construcția compusă

din subsol, parter, etaj și mansardă, conform autorizației din 23 mai 1935, în

care se menționează str. Av. M., este unul și același cu cel situat în str.

A.C. nr. 59, actualmente str. C. nr. 59.

De altfel, recurenta a încheiat la

12 februarie 2002, în baza art. 42 din Legea 10/2001 un proces verbal de

constatare în privința imobilului din str. C. nr. 59, necontestând nici un

moment că imobilul descris nu este unul și același cu cel solicitat a fi

restituit în natură.

Critica referitoare la greșita

obligare a recurentei la punerea în posesie va fi apreciată ca nefondată.

Este adevărat că, potrivit art. 20

alin. (1) din Legea 10/2001, restituirea imobilelor preluate în mod abuziv se

realizează prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de

conducere ale unității deținătoare.

În speță, însă, apreciind

contestația întemeiată, instanța a procedat la anularea deciziei și a obligat

pârâta să restituie imobilul persoanei îndreptățite.

Critica formulată de recurentă, în

sensul că se putea dispune doar anularea deciziei și obligarea RA A.P.P.S. la

emiterea unei decizii de restituire în natură, iar nu de obligare la lăsarea în

deplină proprietate și posesie, este pur formală.

În ambele situații, finalitatea este

aceeași, recurentei, în calitate de unitate deținătoare, revenindu-i obligația

de restituire a bunului, indiferent că aceasta se face în temeiul unei decizii

sau al unei hotărâri judecătorești, prin care s-a cenzurat decizia emisă

inițial.

Față de aceste considerente se va

aprecia că nu este întrunit motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și se va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

Având în vedere că, deși a solicitat

cheltuieli de judecată în faza procesuală a recursului, intimata-reclamantă nu

a făcut dovada acestora, cu chitanța de achitare a onorariului avocațial,

Curtea va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta RA A.P.P.S.

împotriva deciziei civile nr. 944 din 23 mai 2005 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind acordarea

cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 9 mai 2006.