ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 10.03.2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 928/2004

HOTĂRÂRE
10.03.2004
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 928/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta, SC C.P. SA București, a

solicitat, prin acțiunea introdusă la Tribunalul Ialomița, obligarea pârâtei,

SC C.P. SA Slobozia, la plata sumei de 71.270.616 lei, reprezentând debit rămas

după încheierea protocolului de predare-primire nr. 47 din 12 noiembrie 1998, prin

care s-a predat patrimoniul fostei sucursale C.P. Ialomița, în baza bilanțului

contabil încheiat la data de 31 decembrie 1998.

Prin sentința nr. 663 din 13

noiembrie 2000, acțiunea reclamantei a fost respinsă, cu motivarea că suma

solicitată nu este datorată, întrucât aceasta este rezultatul raporturilor

stabilite între societatea mamă și sucursală, ca dezmembrământ fără

personalitate juridică.

A mai reținut instanța de fond că

pârâta s-a constituit prin divizare, ceea ce înseamnă că a preluat parte din

patrimoniul societății din care s-a desprins, care presupune activ și pasiv nu

și cheltuielile societății care s-a divizat, care au influențat rezultatul

financiar al acesteia.

Reclamanta a criticat sentința

pentru modul eronat în care instanța de fond a reținut situația de fapt și,

prin apelul declarat împotriva acesteia, a stăruit pentru admiterea acțiunii,

aducând ca argument, pe lângă cele susținute în fața primei instanțe, și faptul

că pârâta a depus, la data de 30 septembrie 1998, balanța de verificare prin

care recunoaște suma de 71.270.616 lei. În sprijinul susținerilor sale,

reclamanta a invocat și prevederile art. 236 și 245 din Legea nr. 31/1990.

Curtea de Apel București, prin decizia nr. 251 din 22 februarie 2001, a admis

apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința, în sensul admiterii acțiunii și

a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 71.270.616 lei debit, precum și la

plata cheltuielilor de judecată.

Curtea a reținut că proiectul de

divizare stabilea că predarea-primirea se va face prin proces-verbal conform

bilanțului contabil, respectiv, a balanței de verificare din data de 30

septembrie 1998.

A mai reținut instanța de apel că nesemnarea

actului adițional nr. 91/1000 nu prezintă relevanță, întrucât, prin protocol,

s-a stabilit expres suma care constituia debit la data divizării.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel, a declarat recurs pârâta SC C.P. Slobozia, prin care a considerat că

instanța de apel a reținut greșit situația de fapt și că tot greșit a obligat-o

la plată.

În drept, a invocat motivul de

recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea căruia a

susținut:

- suma de 71.270.616 lei i-a fost

avansată în vederea procurării de materii prime, iar profitul obținut din

investirea acesteia s-a reflectat în bilanțul centralei-reclamantă;

- sucursala nu încheie bilanț

contabil, suma în litigiu fiind cuprinsă de reclamanta-intimată în bilanțul său

contabil;

- obligarea sa la plata sumei de

71.270.616 lei determină o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei;

- potrivit art. 233 din Legea nr. 31/1990,

societatea nou înființată prin divizare nu poate prelua decât datorii pe care

societatea care s-a divizat le are față de terți;

- proiectul de divizare nu

reprezintă actul final al acestei operațiuni juridice, ci actul adițional nr. 91/1999,

care nu a fost însușit prin semnătură de societate.

Față de argumentele invocate în

dezvoltarea motivului de recurs, SC C.P. SA Slobozia a solicitat să fie

menținută sentința primei instanțe ca temeinică și legală.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Din examinarea actelor dosarului, în

raport cu criticile formulate, se constată că societatea recurentă s-a

constituit prin divizarea parțială a societății intimate, conform procedurii

stabilită de Legea nr. 31/1990.

În cadrul acestei proceduri este

obligatoriu proiectul de divizare în care, pe lângă fundamentarea divizării, se

evaluează activul și pasivul care se transmite societății beneficiare,

stabilindu-se și data situației financiare de divizare.

Asupra acestor date care au stat la

baza întocmirii protocolului nr. 479 din 12 noiembrie 1999, potrivit actelor

aflate la dosar nu a existat opoziție.

De asemenea, nu a fost contestată,

în condițiile legii, hotărârea din 14 decembrie 1998, prin care s-a stabilit ca,

după înregistrarea societăților comerciale rezultate din divizare, să aibă loc

predarea-primirea patrimoniului pe bază de protocoale.

Rezultă, de asemenea, din actele

dosarului că, la baza întocmirii protocolului nr. 479 din 12 noiembrie 1998, a

stat balanța de verificare din data de 30 septembrie 1998, așa încât suma

pretinsă de reclamanta-intimată constituie sold creditor al contului nr. 451,

raportat la data mai sus menționată.

Este necontestat că, prin divizare

parțială, are loc o transmitere cu titlu universal a patrimoniului în speță de

la societatea intimată către recurentă, dar nimic nu se opune ca atunci când se

discută divizarea, cu atât mai mult, cu cât, în cazul de față, recurenta a fost

sucursala intimatei, să se reglementeze problema debitelor între părțile

implicate în această operațiune.

Justificarea acestei reglementări

financiare rezultă din faptul că sucursala, ca structură fără personalitate

juridică, deși dependentă juridic și patrimonial de societatea în cadrul căreia

funcționează, beneficiază de o anumită autonomie de funcționare ce-și are

izvorul într-un mandat general, ce i-a fost dat pentru executarea de operațiuni

comerciale în raza ei de activitate.

Așadar, stabilirea prin protocolul

însușit de reprezentanții fostei sucursale, devenită societate comercială în

urma divizării, a debitului rezultat din derularea unei sume acordată pentru

achiziționarea de materii prime, nu contravine operațiunii de divizare și, în

plus, divizarea nu împiedică recuperarea sumei în litigiu.

Recurenta a mai pus problema

îmbogățirii fără justă cauză a intimatei, însă, susținerea sa este contrazisă

de realitatea debitului ce a fost confirmat de fosta sucursală. În sensul

aceluiași argument, trebuie reținut faptul că recuperarea acestei creanțe de

către intimată, după constituirea noii structuri cu personalitate juridică, nu

poate să fie realizată decât prin chemarea în judecată a intimatei în raport cu

înscrisurile care confirmă suma, proveniența ei cât și modul de stingere a

obligației, stabilit, de altfel, prin înscrisul despre care s-a făcut vorbire.

În opinia recurentei, această datorie

putea fi pusă în discuție doar față de terți, în măsura în care intra în pasivul

transmis prin divizare și nu față de societatea din care s-a desprins.

De principiu, opinia recurentei este

corectă, dar la speță, după cum s-a arătat deja, în virtutea autonomiei

funcționale acordată pentru desfășurarea activității anterioară divizării se

poate pune problema reglementării situației financiar-contabile între societate

și structura sa societară, or, din acest punct de vedere, intimata era în drept

să-și valorifice aceste pretenții.

S-a afirmat de recurentă că suma ce

i-a fost pretinsă a fost trecută de intimată în bilanțul său contabil, ca

pierdere și că, astfel, s-a diminuat profitul pentru care a plătit impozit

numai că nu au fost prezentate dovezi în acest sens, iar din protocolul care

aprobă proiectul de divizare rezultă contrariul, și anume, că suma în litigiu

constituie debit al recurentei și trebuia stins până la 30 septembrie 1998.

După constituirea recurentei ca

entitate distinctă cu personalitate juridică, singurul mod de valorificare a

creanței este chemarea sa în judecată în care poate să stea ca subiect distinct

de drept.

Față de cele ce preced, întrucât nu

sunt motive de netemeinicie și nelegalitate care să justifice modificarea

deciziei pronunțată în apel, recursul va fi respins.

Respinge recursul declarat de pârâta

SC C.P. SA Slobozia, împotriva deciziei nr. 251 din 22 februarie 2201 a Curții

de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 10 martie 2004.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2007-05-17
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1866/2007
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 2 august 2001 reclamanta A.S.C. de la S.C. A. SA Slobozia cheamă în judecată pe pârâta A.P.A.P.S, devenită A.V.A.S.
ÎCCJ 2002-11-28
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1885/2004
revocabilă în favoarea pârâtului, iar pentru cealaltă parte în favoarea reclamantului, motiv pentru care solicită, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., admiterea cererii de revizuire și retractarea celei de a doua hotărâri, care este c
ÎCCJ 2003-12-11
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5010/2003
penalitățile nu au fost corect calculate. La cererea acestei părți, prin încheierea din 14 mai 2000, Curtea a încuviințat efectuarea unei expertize contabile cu obiectivul de a stabili sumele datorate de pârâtă reclamantei, potrivit dispozi
ÎCCJ 2005-03-10
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1914/2005
Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 8 august 2003 pe rolul Judecătoriei Slobozia, reclamanții I.V. și SC A.V. SRL au chemat în judecată
ÎCCJ 2007-03-27
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1788/2007
Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 850 din 11 aprilie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, (rejudecând cauza în fon
Sursă