ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 928/2004
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 928/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Reclamanta, SC C.P. SA București, a
solicitat, prin acțiunea introdusă la Tribunalul Ialomița, obligarea pârâtei,
SC C.P. SA Slobozia, la plata sumei de 71.270.616 lei, reprezentând debit rămas
după încheierea protocolului de predare-primire nr. 47 din 12 noiembrie 1998, prin
care s-a predat patrimoniul fostei sucursale C.P. Ialomița, în baza bilanțului
contabil încheiat la data de 31 decembrie 1998.
Prin sentința nr. 663 din 13
noiembrie 2000, acțiunea reclamantei a fost respinsă, cu motivarea că suma
solicitată nu este datorată, întrucât aceasta este rezultatul raporturilor
stabilite între societatea mamă și sucursală, ca dezmembrământ fără
personalitate juridică.
A mai reținut instanța de fond că
pârâta s-a constituit prin divizare, ceea ce înseamnă că a preluat parte din
patrimoniul societății din care s-a desprins, care presupune activ și pasiv nu
și cheltuielile societății care s-a divizat, care au influențat rezultatul
financiar al acesteia.
Reclamanta a criticat sentința
pentru modul eronat în care instanța de fond a reținut situația de fapt și,
prin apelul declarat împotriva acesteia, a stăruit pentru admiterea acțiunii,
aducând ca argument, pe lângă cele susținute în fața primei instanțe, și faptul
că pârâta a depus, la data de 30 septembrie 1998, balanța de verificare prin
care recunoaște suma de 71.270.616 lei. În sprijinul susținerilor sale,
reclamanta a invocat și prevederile art. 236 și 245 din Legea nr. 31/1990.
Curtea de Apel București, prin decizia nr. 251 din 22 februarie 2001, a admis
apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința, în sensul admiterii acțiunii și
a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 71.270.616 lei debit, precum și la
plata cheltuielilor de judecată.
Curtea a reținut că proiectul de
divizare stabilea că predarea-primirea se va face prin proces-verbal conform
bilanțului contabil, respectiv, a balanței de verificare din data de 30
septembrie 1998.
A mai reținut instanța de apel că nesemnarea
actului adițional nr. 91/1000 nu prezintă relevanță, întrucât, prin protocol,
s-a stabilit expres suma care constituia debit la data divizării.
Împotriva deciziei pronunțată în
apel, a declarat recurs pârâta SC C.P. Slobozia, prin care a considerat că
instanța de apel a reținut greșit situația de fapt și că tot greșit a obligat-o
la plată.
În drept, a invocat motivul de
recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea căruia a
susținut:
- suma de 71.270.616 lei i-a fost
avansată în vederea procurării de materii prime, iar profitul obținut din
investirea acesteia s-a reflectat în bilanțul centralei-reclamantă;
- sucursala nu încheie bilanț
contabil, suma în litigiu fiind cuprinsă de reclamanta-intimată în bilanțul său
contabil;
- obligarea sa la plata sumei de
71.270.616 lei determină o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei;
- potrivit art. 233 din Legea nr. 31/1990,
societatea nou înființată prin divizare nu poate prelua decât datorii pe care
societatea care s-a divizat le are față de terți;
- proiectul de divizare nu
reprezintă actul final al acestei operațiuni juridice, ci actul adițional nr. 91/1999,
care nu a fost însușit prin semnătură de societate.
Față de argumentele invocate în
dezvoltarea motivului de recurs, SC C.P. SA Slobozia a solicitat să fie
menținută sentința primei instanțe ca temeinică și legală.
Recursul este nefondat pentru
următoarele considerente:
Din examinarea actelor dosarului, în
raport cu criticile formulate, se constată că societatea recurentă s-a
constituit prin divizarea parțială a societății intimate, conform procedurii
stabilită de Legea nr. 31/1990.
În cadrul acestei proceduri este
obligatoriu proiectul de divizare în care, pe lângă fundamentarea divizării, se
evaluează activul și pasivul care se transmite societății beneficiare,
stabilindu-se și data situației financiare de divizare.
Asupra acestor date care au stat la
baza întocmirii protocolului nr. 479 din 12 noiembrie 1999, potrivit actelor
aflate la dosar nu a existat opoziție.
De asemenea, nu a fost contestată,
în condițiile legii, hotărârea din 14 decembrie 1998, prin care s-a stabilit ca,
după înregistrarea societăților comerciale rezultate din divizare, să aibă loc
predarea-primirea patrimoniului pe bază de protocoale.
Rezultă, de asemenea, din actele
dosarului că, la baza întocmirii protocolului nr. 479 din 12 noiembrie 1998, a
stat balanța de verificare din data de 30 septembrie 1998, așa încât suma
pretinsă de reclamanta-intimată constituie sold creditor al contului nr. 451,
raportat la data mai sus menționată.
Este necontestat că, prin divizare
parțială, are loc o transmitere cu titlu universal a patrimoniului în speță de
la societatea intimată către recurentă, dar nimic nu se opune ca atunci când se
discută divizarea, cu atât mai mult, cu cât, în cazul de față, recurenta a fost
sucursala intimatei, să se reglementeze problema debitelor între părțile
implicate în această operațiune.
Justificarea acestei reglementări
financiare rezultă din faptul că sucursala, ca structură fără personalitate
juridică, deși dependentă juridic și patrimonial de societatea în cadrul căreia
funcționează, beneficiază de o anumită autonomie de funcționare ce-și are
izvorul într-un mandat general, ce i-a fost dat pentru executarea de operațiuni
comerciale în raza ei de activitate.
Așadar, stabilirea prin protocolul
însușit de reprezentanții fostei sucursale, devenită societate comercială în
urma divizării, a debitului rezultat din derularea unei sume acordată pentru
achiziționarea de materii prime, nu contravine operațiunii de divizare și, în
plus, divizarea nu împiedică recuperarea sumei în litigiu.
Recurenta a mai pus problema
îmbogățirii fără justă cauză a intimatei, însă, susținerea sa este contrazisă
de realitatea debitului ce a fost confirmat de fosta sucursală. În sensul
aceluiași argument, trebuie reținut faptul că recuperarea acestei creanțe de
către intimată, după constituirea noii structuri cu personalitate juridică, nu
poate să fie realizată decât prin chemarea în judecată a intimatei în raport cu
înscrisurile care confirmă suma, proveniența ei cât și modul de stingere a
obligației, stabilit, de altfel, prin înscrisul despre care s-a făcut vorbire.
În opinia recurentei, această datorie
putea fi pusă în discuție doar față de terți, în măsura în care intra în pasivul
transmis prin divizare și nu față de societatea din care s-a desprins.
De principiu, opinia recurentei este
corectă, dar la speță, după cum s-a arătat deja, în virtutea autonomiei
funcționale acordată pentru desfășurarea activității anterioară divizării se
poate pune problema reglementării situației financiar-contabile între societate
și structura sa societară, or, din acest punct de vedere, intimata era în drept
să-și valorifice aceste pretenții.
S-a afirmat de recurentă că suma ce
i-a fost pretinsă a fost trecută de intimată în bilanțul său contabil, ca
pierdere și că, astfel, s-a diminuat profitul pentru care a plătit impozit
numai că nu au fost prezentate dovezi în acest sens, iar din protocolul care
aprobă proiectul de divizare rezultă contrariul, și anume, că suma în litigiu
constituie debit al recurentei și trebuia stins până la 30 septembrie 1998.
După constituirea recurentei ca
entitate distinctă cu personalitate juridică, singurul mod de valorificare a
creanței este chemarea sa în judecată în care poate să stea ca subiect distinct
de drept.
Față de cele ce preced, întrucât nu
sunt motive de netemeinicie și nelegalitate care să justifice modificarea
deciziei pronunțată în apel, recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de pârâta
SC C.P. SA Slobozia, împotriva deciziei nr. 251 din 22 februarie 2201 a Curții
de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi, 10 martie 2004.