ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1788/2007

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 850 din 11

aprilie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, (rejudecând cauza în fond, după casare, ca urmare a pronunțării de

către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei nr. 7393 din 6 octombrie

2004) a admis acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA Slobozia, în

contradictoriu cu pârâții D.C.F.I. și M.F.P., și a dispus anularea

procesului-verbal de control din 4 februarie 2003, prin care primul pârât a

stabilit în sarcina societății reclamante obligații fiscale în sumă de

22.128.828.705 lei, precum și a deciziei nr. 84 din 31 martie 2003 emisă de cel

de-al doilea pârât, prin care a fost soluționată contestația reclamantei

împotriva procesului-verbal de control.

A fost menținut însă pct. 3 din

Decizia nr. 84 din 31 martie 2003 referitor la competența soluționării

contestației împotriva sancțiunilor contravenționale.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut, în esență, că suma de 15.404.175.244 lei a fost

stabilită printr-un proces-verbal anterior, încheiat în data de 27 august 2001,

și pentru argumentele menționate în planul de reorganizare judiciară, al

societății reclamante aprobat prin încheierea din 31 noiembrie 2001 a Tribunalului Ialomița, creanța pârâtei a fost redusă la suma de 3.802.992.495 lei. Ori, prin

procesul-verbal contestat, se reține din nou, cu titlu de datorie fiscală,

aceeași sumă, deși planul de reorganizare judiciară nu prevedea actualizarea

sumelor datorate creditorilor chirografari și în cauză nu era incidentă

excepția prevăzută la art. 136 alin. (3) din Legea nr. 64/1995.

În considerentele hotărârii de fond,

s-a arătat că întrucât societatea reclamantă nu se afla, la data confirmării

planului de reorganizare judiciară, în situația de excepție prevăzută de

dispozițiile legale menționate, rezultă că a fost și este descărcată de plata

diferenței dintre cele două sume, cea reținută inițial ca fiind datorată și cea

prevăzută în planul de reorganizare judiciară.

Pentru același argument, reține

instanța de fond, nici suma de 6.794.254.978 lei nu constituie datorie fiscală,

această sumă, reprezentând dobânzi și penalități recalculate și adăugate la suma

inițială de 15.404.175.244 lei, fiind stabilită de creditoare la doi ani după

confirmarea planului de reorganizare judiciară, cu încălcarea dispozițiilor art.

37 din Legea nr. 64/1995, modificată prin O.G. nr. 38/2002, potrivit cărora

„nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială nu va

putea fi adăugată la creanțele născute anterior deschiderii procedurii”.

În fine, instanța de fond a mai

reținut că procesul-verbal din data de 4 februarie 2003 este nelegal și pentru

un alt motiv, constând în împrejurarea că a fost încheiat cu nerespectarea

prevederilor art. 102 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 (anterior art. 19 alin. (1)

din O.G. nr. 70/1997), potrivit cărora „Inspecția fiscală se efectuează o

singură dată pentru fiecare impozit, taxa, contribuție și alte sume datorate

bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă controlului”.

Împotriva acestei soluții,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs

pârâții M.F.P. – A.N.A.F. și D.G.F.P.

– A.C.F.

,

invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul M.F.P. – A.N.A.F.,

prin motivele de recurs dezvoltate, a susținut, în esență, că hotărârea

recurată a fost pronunțată cu încălcarea legii întrucât în speță nu sunt

incidente prevederile art. 37 din Legea nr. 64/1995[1] privind procedura reorganizării judiciare

și a falimentului, republicată, cu modificări, întrucât acest text se referă

numai la dobânzi și cheltuieli, în vreme ce majorările de întârziere sunt

sancțiuni specifice dreptului financiar fiscal și nu se pot confunda cu

dobânzile. Astfel, recurentul a mai arătat că majorările și penalitățile

reprezintă sancțiuni pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare, nefiind

suspendate odată cu declanșarea procedurii organizării judiciare și a

falimentului, situație menținută până la data de 1 ianuarie 2003 când a intrat

în vigoare O.G. nr. 61/2002 (art. 15 alin. (2)).

Acest recurent a mai arătat

că în mod greșit a reținut instanța de fond că suma de 6.794.254.978 lei,

reprezentând datorii fiscale stabilite în sarcina societății reclamante, a

rezultat în urma unui control fiscal efectuat a doua oară, pentru aceeași

perioadă, câtă vreme procesul verbal de control atacat în speță, încheiat la 4

februarie 2003 a vizat perioada 1 septembrie 2001 – 30 noiembrie 2002, față de

primul control fiscal, care a avut în vedere perioada 1 aprilie 2000 – 31

august 2001.

La rândul său, pârâtul D.G.F.P.,

în nume propriu și pentru activitatea de control fiscal Ialomița, a criticat

hotărârea instanței de fond, arătând că în mod greșit s-a reținut că a operat

în cauză o dublă verificare pentru aceeași perioadă, actul de control contestat

vizând în realitate un interval de timp diferit.

Și acest recurent, prin

motivele de recurs dezvoltate, a susținut că invocarea de către reclamantă a

dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 64/1995 nu poate fi reținută, dată fiind

natura specifică de sancțiune financiară a penalităților de întârziere care nu

se confundă cu dobânda bancară, astfel că în mod corect acestea au fost

calculate și după declanșarea procedurii de reorganizare.

În fine, ambii recurenți au

mai făcut referiri și la decizii anterioare ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în sensul sus-arătat.

Recursurile nu sunt fondate.

Înalta Curte, examinând

actele și lucrările dosarului în raport de prevederile legale și prin prisma

criticilor recurenților, analizate grupat, dată fiind similitudinea

chestiunilor de fapt și de drept cuprinse în motivele de recurs formulate,

reține că hotărârea instanței de fond este legală și urmează a fi menținută, în

considerarea celor în continuare arătate.

A rezultat din actele și

lucrările dosarului că procedura de reorganizare judiciară a societății

reclamante SC C. SA Ialomița, potrivit Legii nr. 64/1995, a fost deschisă prin

încheierea din 27 iulie 2001 a Tribunalului Ialomița, urmare căreia, D.G.F.P. a

formulat cerere de înscriere în tabloul creditorilor societății cu suma de

15.404.175.244 lei stabilită în urma unui control fiscal efectuat pentru

perioada 1 aprilie 2000 – 31 august 2001. Suma de 15.404.145.244, potrivit

procesului verbal de control din 27 septembrie 2001, astfel după cum a reținut

și expertul contabil C.P.M., în cuprinsul raportului de expertiză întocmit cu

ocazia rejudecării în fond după casare (dosar nr. 703/2005), reprezentând

obligații fiscale neachitate, era compusă din impozit pe salarii, impozit pe

venit din salarii, impozit pe profit, T.V.A. plus majorări de întârziere

aferente.

Această sumă, după cum

corect a reținut și instanța de fond, nu a fost contestată de societatea

intimată, iar în cursul procedurii judiciare a reorganizării, prin hotărâre

judecătorească definitivă, prin planul de reorganizare judiciară, a fost redusă

la 3.802.992.495 lei. Încheierea instanței care a aprobat planul nu a fost

atacată cu recurs de creditoarea D.G.F.P., recurent și în cauza de față.

Înalta Curte reține că nu pot

fi primite criticile celor doi recurenți în sensul că greșit a reținut instanța

de fond că suma de 6.794.254.975 lei, reprezentând datorii fiscale stabilite în

sarcina societății reclamante, este rezultatul unui control fiscal efectuat a

doua oară pentru aceeași perioadă, în condițiile în care Înalta Curte apreciază

că semnificația argumentelor cuprinse în considerentele deciziei atacate este

alta.

Astfel, rezultând evident

din cuprinsul actelor depuse la dosar că D.G.F.P., cu ocazia efectuării celei

de-a doua inspecții fiscale la societatea reclamantă, după deschiderea

procedurii de reorganizare judiciară când a și constatat că suma de

15.404.145.244 lei nu a fost plătită, a calculat în continuarea primei perioade

respectiv pentru 1 septembrie 2001 – 30 noiembrie 2002, alte dobânzi și

penalități în sumă de 6.794.254.978 lei, instanța de fond corect a menționat

faptul că este vorba de perioade diferite, făcând totodată referire la

concluziile raportului de expertiză contabilă. Potrivit acestui raport, prin

procesul verbal din 4 februarie 2003, în urma celei de-a doua inspecții

fiscale, nu s-a făcut decât o recalculare și o actualizare a majorărilor de

întârziere aferente debitelor stabilite anterior pentru perioada 1 aprilie 2000

– 31 august 2001, deși după declanșarea procedurii de reorganizare judiciară,

reclamanta-intimată nu a mai făcut datorii către D.G.F.P., și mai mult, a

achitat integral suma de 3.802.995.495 lei față de creanța înscrisă de

15.404.175.244 lei.

Această creanță după cum

corect a reținut și instanța de fond nu mai putea fi majorată, cu atât mai mult

cu cât nici planul de reorganizare judiciară nu prevedea actualizarea sumelor

datorate creditorilor chizografari.

Nefondate sunt și criticile

recurenților vizând greșita aplicare și interpretare a prevederilor legale

incidente, întrucât art. 53 de modificare a art. 60 din Legea nr. 64/1995 (pct.

7) potrivit cu care „pentru neachitarea obligațiilor bugetare datorate atât

înainte cât și după deschiderea procedurii de reorganizare judiciară, debitorul

datorează majorări de întârziere și penalități de întârziere” nu este aplicabil

în situația reclamantei-intimate, a cărei procedură de reorganizare fusese

deschisă anterior intrării în vigoare a acestei ordonanțe.

Prevederea expresă în acest

sens este cuprinsă în art. IV alin. (1) din O.G. nr. 38/2002.

În plus, Înalta Curte reține

în acord și cu practica sa anterioară [2] că

prevederile art. 37 din Legea nr. 64/1995 sunt aplicabile în cauză, chiar

redactarea ulterioară a acestui text, modificat prin O.G. nr. 38/2002,

ilustrând intenția legiuitorului ca nici o dobândă, majorare sau penalitate de

orice fel ori cheltuială să nu mai poată fi adăugată creanțelor născute

anterior deschiderii procedurii.

În fine, criticile vizând

ignorarea de către instanța de fond a împrejurării că reclamanta-intimată

însăși a recunoscut că datorează suma de 15.332.073.727 lei stabilită prin

procesul verbal de control din 27 septembrie 2001, sunt neîntemeiate în

condițiile în care, evident, creanța inițială a D.G.F.P., prin planul de

reorganizare aprobat, a fost redusă, prin hotărâre judecătorească irevocabilă,

deci nu din simpla voință a reclamantei, iar potrivit art. 136 alin. (3) din

Legea nr. 64/1995, pe data confirmării unui plan de reorganizare debitorul este

descărcat de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de

confirmarea plenului și cea prevăzută în plan, cu câteva excepții, expres

prevăzute de Lege, care nu sunt însă aplicabile în cauză.

Înalta Curte mai reține, ca

un argument suplimentar în favoarea reclamantei-intimate împrejurarea înfățișată

în recurs, respectiv faptul că organul fiscal, a efectuat și a 3-a recalculare

a datoriilor fiscale, apreciind că SC C. SA datorează, pe lângă sumele de

15.404.175.244 lei și 6.794.254.978 lei și suma de 4.146.425.347 lei, tot cu

titlu de dobânzi și penalități ca urmare a reactualizării sumei inițiale, de

15.404.175.244 lei, dar și aceste acte de control au fost anulate ca nelegale

prin Decizia nr. 212 din 13 februarie 2006, irevocabilă, a Curții de Apel București,

pentru considerente de fapt și de drept similare cu cele cuprinse în prezenta.

Față de toate cele mai sus arătate,

conform art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate

cele două recursuri declarate, constatând că nu sunt incidente motivele de

modificare invocate și nici alte motive ce ar fi putut fi invocate de instanță

din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

pârâții M.F.P. – A.N.A.F. și D.G.F.P. Ialomița – A.C.F., împotriva sentinței

civile nr. 850 din 11 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2007.