ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1788/2007

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 850 din 11 aprilie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, (rejudecând cauza în fond, după casare, ca urmare a pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei nr. 7393 din 6 octombrie 2004) a admis acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA Slobozia, în contradictoriu cu pârâții D.C.F.I. și M.F.P., și a dispus anularea procesului-verbal de control din 4 februarie 2003, prin care primul pârât a stabilit în sarcina societății reclamante obligații fiscale în sumă de 22.128.828.705 lei, precum și a deciziei nr. 84 din 31 martie 2003 emisă de cel de-al doilea pârât, prin care a fost soluționată contestația reclamantei împotriva procesului-verbal de control.

A fost menținut însă pct. 3 din Decizia nr. 84 din 31 martie 2003 referitor la competența soluționării contestației împotriva sancțiunilor contravenționale. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că suma de 15.404.175.244 lei a fost stabilită printr-un proces-verbal anterior, încheiat în data de 27 august 2001, și pentru argumentele menționate în planul de reorganizare judiciară, al societății reclamante aprobat prin încheierea din 31 noiembrie 2001 a Tribunalului Ialomița, creanța pârâtei a fost redusă la suma de 3.802.992.495 lei. Ori, prin procesul-verbal contestat, se reține din nou, cu titlu de datorie fiscală, aceeași sumă, deși planul de reorganizare judiciară nu prevedea actualizarea sumelor datorate creditorilor chirografari și în cauză nu era incidentă excepția prevăzută la art. 136 alin. (3) din Legea nr. 64/1995.

În considerentele hotărârii de fond, s-a arătat că întrucât societatea reclamantă nu se afla, la data confirmării planului de reorganizare judiciară, în situația de excepție prevăzută de dispozițiile legale menționate, rezultă că a fost și este descărcată de plata diferenței dintre cele două sume, cea reținută inițial ca fiind datorată și cea prevăzută în planul de reorganizare judiciară. Pentru același argument, reține instanța de fond, nici suma de 6.794.254.978 lei nu constituie datorie fiscală, această sumă, reprezentând dobânzi și penalități recalculate și adăugate la suma inițială de 15.404.175.244 lei, fiind stabilită de creditoare la doi ani după confirmarea planului de reorganizare judiciară, cu încălcarea dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 64/1995, modificată prin O.G.

nr. 38/2002, potrivit cărora „nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială nu va putea fi adăugată la creanțele născute anterior deschiderii procedurii”. În fine, instanța de fond a mai reținut că procesul-verbal din data de 4 februarie 2003 este nelegal și pentru un alt motiv, constând în împrejurarea că a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 102 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 (anterior art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 70/1997), potrivit cărora „Inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxa, contribuție și alte sume datorate bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă controlului”. Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții M.F.P.

– A.N.A.F. și D.G.F.P. – A.C.F. , invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul M.F.P. – A.N.A.F., prin motivele de recurs dezvoltate, a susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea legii întrucât în speță nu sunt incidente prevederile art. 37 din Legea nr. 64/1995[1] privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, cu modificări, întrucât acest text se referă numai la dobânzi și cheltuieli, în vreme ce majorările de întârziere sunt sancțiuni specifice dreptului financiar fiscal și nu se pot confunda cu dobânzile. Astfel, recurentul a mai arătat că majorările și penalitățile reprezintă sancțiuni pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare, nefiind suspendate odată cu declanșarea procedurii organizării judiciare și a falimentului, situație menținută până la data de 1 ianuarie 2003 când a intrat în vigoare O.G.

nr. 61/2002 (art. 15 alin. (2)). Acest recurent a mai arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond că suma de 6.794.254.978 lei, reprezentând datorii fiscale stabilite în sarcina societății reclamante, a rezultat în urma unui control fiscal efectuat a doua oară, pentru aceeași perioadă, câtă vreme procesul verbal de control atacat în speță, încheiat la 4 februarie 2003 a vizat perioada 1 septembrie 2001 – 30 noiembrie 2002, față de primul control fiscal, care a avut în vedere perioada 1 aprilie 2000 – 31 august 2001. La rândul său, pârâtul D.G.F.P., în nume propriu și pentru activitatea de control fiscal Ialomița, a criticat hotărârea instanței de fond, arătând că în mod greșit s-a reținut că a operat în cauză o dublă verificare pentru aceeași perioadă, actul de control contestat vizând în realitate un interval de timp diferit.

Și acest recurent, prin motivele de recurs dezvoltate, a susținut că invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 64/1995 nu poate fi reținută, dată fiind natura specifică de sancțiune financiară a penalităților de întârziere care nu se confundă cu dobânda bancară, astfel că în mod corect acestea au fost calculate și după declanșarea procedurii de reorganizare. În fine, ambii recurenți au mai făcut referiri și la decizii anterioare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul sus-arătat. Recursurile nu sunt fondate. Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului în raport de prevederile legale și prin prisma criticilor recurenților, analizate grupat, dată fiind similitudinea chestiunilor de fapt și de drept cuprinse în motivele de recurs formulate, reține că hotărârea instanței de fond este legală și urmează a fi menținută, în considerarea celor în continuare arătate.

A rezultat din actele și lucrările dosarului că procedura de reorganizare judiciară a societății reclamante SC C. SA Ialomița, potrivit Legii nr. 64/1995, a fost deschisă prin încheierea din 27 iulie 2001 a Tribunalului Ialomița, urmare căreia, D.G.F.P. a formulat cerere de înscriere în tabloul creditorilor societății cu suma de 15.404.175.244 lei stabilită în urma unui control fiscal efectuat pentru perioada 1 aprilie 2000 – 31 august 2001. Suma de 15.404.145.244, potrivit procesului verbal de control din 27 septembrie 2001, astfel după cum a reținut și expertul contabil C.P.M., în cuprinsul raportului de expertiză întocmit cu ocazia rejudecării în fond după casare (dosar nr. 703/2005), reprezentând obligații fiscale neachitate, era compusă din impozit pe salarii, impozit pe venit din salarii, impozit pe profit, T.V.A.

plus majorări de întârziere aferente. Această sumă, după cum corect a reținut și instanța de fond, nu a fost contestată de societatea intimată, iar în cursul procedurii judiciare a reorganizării, prin hotărâre judecătorească definitivă, prin planul de reorganizare judiciară, a fost redusă la 3.802.992.495 lei. Încheierea instanței care a aprobat planul nu a fost atacată cu recurs de creditoarea D.G.F.P., recurent și în cauza de față. Înalta Curte reține că nu pot fi primite criticile celor doi recurenți în sensul că greșit a reținut instanța de fond că suma de 6.794.254.975 lei, reprezentând datorii fiscale stabilite în sarcina societății reclamante, este rezultatul unui control fiscal efectuat a doua oară pentru aceeași perioadă, în condițiile în care Înalta Curte apreciază că semnificația argumentelor cuprinse în considerentele deciziei atacate este alta.

Astfel, rezultând evident din cuprinsul actelor depuse la dosar că D.G.F.P., cu ocazia efectuării celei de-a doua inspecții fiscale la societatea reclamantă, după deschiderea procedurii de reorganizare judiciară când a și constatat că suma de 15.404.145.244 lei nu a fost plătită, a calculat în continuarea primei perioade respectiv pentru 1 septembrie 2001 – 30 noiembrie 2002, alte dobânzi și penalități în sumă de 6.794.254.978 lei, instanța de fond corect a menționat faptul că este vorba de perioade diferite, făcând totodată referire la concluziile raportului de expertiză contabilă.

Potrivit acestui raport, prin procesul verbal din 4 februarie 2003, în urma celei de-a doua inspecții fiscale, nu s-a făcut decât o recalculare și o actualizare a majorărilor de întârziere aferente debitelor stabilite anterior pentru perioada 1 aprilie 2000 – 31 august 2001, deși după declanșarea procedurii de reorganizare judiciară, reclamanta-intimată nu a mai făcut datorii către D.G.F.P., și mai mult, a achitat integral suma de 3.802.995.495 lei față de creanța înscrisă de 15.404.175.244 lei. Această creanță după cum corect a reținut și instanța de fond nu mai putea fi majorată, cu atât mai mult cu cât nici planul de reorganizare judiciară nu prevedea actualizarea sumelor datorate creditorilor chizografari.

Nefondate sunt și criticile recurenților vizând greșita aplicare și interpretare a prevederilor legale incidente, întrucât art. 53 de modificare a art. 60 din Legea nr. 64/1995 (pct. 7) potrivit cu care „pentru neachitarea obligațiilor bugetare datorate atât înainte cât și după deschiderea procedurii de reorganizare judiciară, debitorul datorează majorări de întârziere și penalități de întârziere” nu este aplicabil în situația reclamantei-intimate, a cărei procedură de reorganizare fusese deschisă anterior intrării în vigoare a acestei ordonanțe. Prevederea expresă în acest sens este cuprinsă în art. IV alin. (1) din O.G. nr. 38/2002. În plus, Înalta Curte reține în acord și cu practica sa anterioară [2] că prevederile art. 37 din Legea nr. 64/1995 sunt aplicabile în cauză, chiar redactarea ulterioară a acestui text, modificat prin O.G.

nr. 38/2002, ilustrând intenția legiuitorului ca nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială să nu mai poată fi adăugată creanțelor născute anterior deschiderii procedurii. În fine, criticile vizând ignorarea de către instanța de fond a împrejurării că reclamanta-intimată însăși a recunoscut că datorează suma de 15.332.073.727 lei stabilită prin procesul verbal de control din 27 septembrie 2001, sunt neîntemeiate în condițiile în care, evident, creanța inițială a D.G.F.P., prin planul de reorganizare aprobat, a fost redusă, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, deci nu din simpla voință a reclamantei, iar potrivit art. 136 alin. (3) din Legea nr. 64/1995, pe data confirmării unui plan de reorganizare debitorul este descărcat de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de confirmarea plenului și cea prevăzută în plan, cu câteva excepții, expres prevăzute de Lege, care nu sunt însă aplicabile în cauză.

Înalta Curte mai reține, ca un argument suplimentar în favoarea reclamantei-intimate împrejurarea înfățișată în recurs, respectiv faptul că organul fiscal, a efectuat și a 3-a recalculare a datoriilor fiscale, apreciind că SC C. SA datorează, pe lângă sumele de 15.404.175.244 lei și 6.794.254.978 lei și suma de 4.146.425.347 lei, tot cu titlu de dobânzi și penalități ca urmare a reactualizării sumei inițiale, de 15.404.175.244 lei, dar și aceste acte de control au fost anulate ca nelegale prin Decizia nr. 212 din 13 februarie 2006, irevocabilă, a Curții de Apel București, pentru considerente de fapt și de drept similare cu cele cuprinse în prezenta. Față de toate cele mai sus arătate, conform art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate cele două recursuri declarate, constatând că nu sunt incidente motivele de modificare invocate și nici alte motive ce ar fi putut fi invocate de instanță din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâții M.F.P. – A.N.A.F. și D.G.F.P. Ialomița – A.C.F., împotriva sentinței civile nr. 850 din 11 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2007.