ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1788/2007
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1788/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursurilor de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 850 din 11
aprilie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ
și fiscal, (rejudecând cauza în fond, după casare, ca urmare a pronunțării de
către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei nr. 7393 din 6 octombrie
2004) a admis acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA Slobozia, în
contradictoriu cu pârâții D.C.F.I. și M.F.P., și a dispus anularea
procesului-verbal de control din 4 februarie 2003, prin care primul pârât a
stabilit în sarcina societății reclamante obligații fiscale în sumă de
22.128.828.705 lei, precum și a deciziei nr. 84 din 31 martie 2003 emisă de cel
de-al doilea pârât, prin care a fost soluționată contestația reclamantei
împotriva procesului-verbal de control.
A fost menținut însă pct. 3 din
Decizia nr. 84 din 31 martie 2003 referitor la competența soluționării
contestației împotriva sancțiunilor contravenționale.
Pentru a pronunța această sentință,
instanța de fond a reținut, în esență, că suma de 15.404.175.244 lei a fost
stabilită printr-un proces-verbal anterior, încheiat în data de 27 august 2001,
și pentru argumentele menționate în planul de reorganizare judiciară, al
societății reclamante aprobat prin încheierea din 31 noiembrie 2001 a Tribunalului Ialomița, creanța pârâtei a fost redusă la suma de 3.802.992.495 lei. Ori, prin
procesul-verbal contestat, se reține din nou, cu titlu de datorie fiscală,
aceeași sumă, deși planul de reorganizare judiciară nu prevedea actualizarea
sumelor datorate creditorilor chirografari și în cauză nu era incidentă
excepția prevăzută la art. 136 alin. (3) din Legea nr. 64/1995.
În considerentele hotărârii de fond,
s-a arătat că întrucât societatea reclamantă nu se afla, la data confirmării
planului de reorganizare judiciară, în situația de excepție prevăzută de
dispozițiile legale menționate, rezultă că a fost și este descărcată de plata
diferenței dintre cele două sume, cea reținută inițial ca fiind datorată și cea
prevăzută în planul de reorganizare judiciară.
Pentru același argument, reține
instanța de fond, nici suma de 6.794.254.978 lei nu constituie datorie fiscală,
această sumă, reprezentând dobânzi și penalități recalculate și adăugate la suma
inițială de 15.404.175.244 lei, fiind stabilită de creditoare la doi ani după
confirmarea planului de reorganizare judiciară, cu încălcarea dispozițiilor art.
37 din Legea nr. 64/1995, modificată prin O.G. nr. 38/2002, potrivit cărora
„nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială nu va
putea fi adăugată la creanțele născute anterior deschiderii procedurii”.
În fine, instanța de fond a mai
reținut că procesul-verbal din data de 4 februarie 2003 este nelegal și pentru
un alt motiv, constând în împrejurarea că a fost încheiat cu nerespectarea
prevederilor art. 102 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 (anterior art. 19 alin. (1)
din O.G. nr. 70/1997), potrivit cărora „Inspecția fiscală se efectuează o
singură dată pentru fiecare impozit, taxa, contribuție și alte sume datorate
bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă controlului”.
Împotriva acestei soluții,
considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs
pârâții M.F.P. – A.N.A.F. și D.G.F.P.
– A.C.F.
,
invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
Recurentul M.F.P. – A.N.A.F.,
prin motivele de recurs dezvoltate, a susținut, în esență, că hotărârea
recurată a fost pronunțată cu încălcarea legii întrucât în speță nu sunt
incidente prevederile art. 37 din Legea nr. 64/1995[1] privind procedura reorganizării judiciare
și a falimentului, republicată, cu modificări, întrucât acest text se referă
numai la dobânzi și cheltuieli, în vreme ce majorările de întârziere sunt
sancțiuni specifice dreptului financiar fiscal și nu se pot confunda cu
dobânzile. Astfel, recurentul a mai arătat că majorările și penalitățile
reprezintă sancțiuni pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare, nefiind
suspendate odată cu declanșarea procedurii organizării judiciare și a
falimentului, situație menținută până la data de 1 ianuarie 2003 când a intrat
în vigoare O.G. nr. 61/2002 (art. 15 alin. (2)).
Acest recurent a mai arătat
că în mod greșit a reținut instanța de fond că suma de 6.794.254.978 lei,
reprezentând datorii fiscale stabilite în sarcina societății reclamante, a
rezultat în urma unui control fiscal efectuat a doua oară, pentru aceeași
perioadă, câtă vreme procesul verbal de control atacat în speță, încheiat la 4
februarie 2003 a vizat perioada 1 septembrie 2001 – 30 noiembrie 2002, față de
primul control fiscal, care a avut în vedere perioada 1 aprilie 2000 – 31
august 2001.
La rândul său, pârâtul D.G.F.P.,
în nume propriu și pentru activitatea de control fiscal Ialomița, a criticat
hotărârea instanței de fond, arătând că în mod greșit s-a reținut că a operat
în cauză o dublă verificare pentru aceeași perioadă, actul de control contestat
vizând în realitate un interval de timp diferit.
Și acest recurent, prin
motivele de recurs dezvoltate, a susținut că invocarea de către reclamantă a
dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 64/1995 nu poate fi reținută, dată fiind
natura specifică de sancțiune financiară a penalităților de întârziere care nu
se confundă cu dobânda bancară, astfel că în mod corect acestea au fost
calculate și după declanșarea procedurii de reorganizare.
În fine, ambii recurenți au
mai făcut referiri și la decizii anterioare ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție, în sensul sus-arătat.
Recursurile nu sunt fondate.
Înalta Curte, examinând
actele și lucrările dosarului în raport de prevederile legale și prin prisma
criticilor recurenților, analizate grupat, dată fiind similitudinea
chestiunilor de fapt și de drept cuprinse în motivele de recurs formulate,
reține că hotărârea instanței de fond este legală și urmează a fi menținută, în
considerarea celor în continuare arătate.
A rezultat din actele și
lucrările dosarului că procedura de reorganizare judiciară a societății
reclamante SC C. SA Ialomița, potrivit Legii nr. 64/1995, a fost deschisă prin
încheierea din 27 iulie 2001 a Tribunalului Ialomița, urmare căreia, D.G.F.P. a
formulat cerere de înscriere în tabloul creditorilor societății cu suma de
15.404.175.244 lei stabilită în urma unui control fiscal efectuat pentru
perioada 1 aprilie 2000 – 31 august 2001. Suma de 15.404.145.244, potrivit
procesului verbal de control din 27 septembrie 2001, astfel după cum a reținut
și expertul contabil C.P.M., în cuprinsul raportului de expertiză întocmit cu
ocazia rejudecării în fond după casare (dosar nr. 703/2005), reprezentând
obligații fiscale neachitate, era compusă din impozit pe salarii, impozit pe
venit din salarii, impozit pe profit, T.V.A. plus majorări de întârziere
aferente.
Această sumă, după cum
corect a reținut și instanța de fond, nu a fost contestată de societatea
intimată, iar în cursul procedurii judiciare a reorganizării, prin hotărâre
judecătorească definitivă, prin planul de reorganizare judiciară, a fost redusă
la 3.802.992.495 lei. Încheierea instanței care a aprobat planul nu a fost
atacată cu recurs de creditoarea D.G.F.P., recurent și în cauza de față.
Înalta Curte reține că nu pot
fi primite criticile celor doi recurenți în sensul că greșit a reținut instanța
de fond că suma de 6.794.254.975 lei, reprezentând datorii fiscale stabilite în
sarcina societății reclamante, este rezultatul unui control fiscal efectuat a
doua oară pentru aceeași perioadă, în condițiile în care Înalta Curte apreciază
că semnificația argumentelor cuprinse în considerentele deciziei atacate este
alta.
Astfel, rezultând evident
din cuprinsul actelor depuse la dosar că D.G.F.P., cu ocazia efectuării celei
de-a doua inspecții fiscale la societatea reclamantă, după deschiderea
procedurii de reorganizare judiciară când a și constatat că suma de
15.404.145.244 lei nu a fost plătită, a calculat în continuarea primei perioade
respectiv pentru 1 septembrie 2001 – 30 noiembrie 2002, alte dobânzi și
penalități în sumă de 6.794.254.978 lei, instanța de fond corect a menționat
faptul că este vorba de perioade diferite, făcând totodată referire la
concluziile raportului de expertiză contabilă. Potrivit acestui raport, prin
procesul verbal din 4 februarie 2003, în urma celei de-a doua inspecții
fiscale, nu s-a făcut decât o recalculare și o actualizare a majorărilor de
întârziere aferente debitelor stabilite anterior pentru perioada 1 aprilie 2000
– 31 august 2001, deși după declanșarea procedurii de reorganizare judiciară,
reclamanta-intimată nu a mai făcut datorii către D.G.F.P., și mai mult, a
achitat integral suma de 3.802.995.495 lei față de creanța înscrisă de
15.404.175.244 lei.
Această creanță după cum
corect a reținut și instanța de fond nu mai putea fi majorată, cu atât mai mult
cu cât nici planul de reorganizare judiciară nu prevedea actualizarea sumelor
datorate creditorilor chizografari.
Nefondate sunt și criticile
recurenților vizând greșita aplicare și interpretare a prevederilor legale
incidente, întrucât art. 53 de modificare a art. 60 din Legea nr. 64/1995 (pct.
7) potrivit cu care „pentru neachitarea obligațiilor bugetare datorate atât
înainte cât și după deschiderea procedurii de reorganizare judiciară, debitorul
datorează majorări de întârziere și penalități de întârziere” nu este aplicabil
în situația reclamantei-intimate, a cărei procedură de reorganizare fusese
deschisă anterior intrării în vigoare a acestei ordonanțe.
Prevederea expresă în acest
sens este cuprinsă în art. IV alin. (1) din O.G. nr. 38/2002.
În plus, Înalta Curte reține
în acord și cu practica sa anterioară [2] că
prevederile art. 37 din Legea nr. 64/1995 sunt aplicabile în cauză, chiar
redactarea ulterioară a acestui text, modificat prin O.G. nr. 38/2002,
ilustrând intenția legiuitorului ca nici o dobândă, majorare sau penalitate de
orice fel ori cheltuială să nu mai poată fi adăugată creanțelor născute
anterior deschiderii procedurii.
În fine, criticile vizând
ignorarea de către instanța de fond a împrejurării că reclamanta-intimată
însăși a recunoscut că datorează suma de 15.332.073.727 lei stabilită prin
procesul verbal de control din 27 septembrie 2001, sunt neîntemeiate în
condițiile în care, evident, creanța inițială a D.G.F.P., prin planul de
reorganizare aprobat, a fost redusă, prin hotărâre judecătorească irevocabilă,
deci nu din simpla voință a reclamantei, iar potrivit art. 136 alin. (3) din
Legea nr. 64/1995, pe data confirmării unui plan de reorganizare debitorul este
descărcat de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de
confirmarea plenului și cea prevăzută în plan, cu câteva excepții, expres
prevăzute de Lege, care nu sunt însă aplicabile în cauză.
Înalta Curte mai reține, ca
un argument suplimentar în favoarea reclamantei-intimate împrejurarea înfățișată
în recurs, respectiv faptul că organul fiscal, a efectuat și a 3-a recalculare
a datoriilor fiscale, apreciind că SC C. SA datorează, pe lângă sumele de
15.404.175.244 lei și 6.794.254.978 lei și suma de 4.146.425.347 lei, tot cu
titlu de dobânzi și penalități ca urmare a reactualizării sumei inițiale, de
15.404.175.244 lei, dar și aceste acte de control au fost anulate ca nelegale
prin Decizia nr. 212 din 13 februarie 2006, irevocabilă, a Curții de Apel București,
pentru considerente de fapt și de drept similare cu cele cuprinse în prezenta.
Față de toate cele mai sus arătate,
conform art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate
cele două recursuri declarate, constatând că nu sunt incidente motivele de
modificare invocate și nici alte motive ce ar fi putut fi invocate de instanță
din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de
pârâții M.F.P. – A.N.A.F. și D.G.F.P. Ialomița – A.C.F., împotriva sentinței
civile nr. 850 din 11 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 27 martie 2007.