ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 602/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 4 decembrie 1998, reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâții statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Olt și Consiliul Local al comunei Potcoava, județul Olt, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați la restituirea morii situată în comuna Potcoava, județul Olt, compusă din trei încăperi construite din cărămidă, a utilajelor cu care a fost dotată moara sau la plata contravalorii acestor bunuri. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că moara și utilajele destinate funcționării ei au aparținut tatălui său, C.C., decedat în anul 1994, și că autorul său a fost nevoit în anul 1956 să cedeze statului proprietatea acestor bunuri pentru a nu fi menținut în categoria socială a țăranilor chiaburi.

Prin întâmpinare, D.G.F.P. Olt în numele pârâtului statul român, a solicitat respingerea acțiunii, întrucât reclamantul nu se legitimează procesual activ. Pe de altă parte, s-a susținut că bunurile revendicate au intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, ca urmare a donației făcută de autorul reclamantului, C.C., așa cum rezultă din referatul întocmit la data de 14 februarie 1960 de numitul D.I., funcționar principal al fostului Sfat Popular al raionului Potcoava. Tribunalul Olt, secția civilă, prin sentința nr. 237 din 3 septembrie 1999, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.M. și a obligat pe pârâtul Consiliul Local Potcoava, județul Olt, la plata sumei de 470.226.026 lei cu titlu de despăgubiri civile către reclamant.

Apelurile declarate de reclamant și de D.G.F.P. Olt au fost admise de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, care, prin decizia nr. 7 din 1 februarie 2000, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță, cu îndrumarea de a fi citat Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului român, în lipsa unui mandat special dat D.G.F.P. Olt și de a se efectua o expertiză tehnică pentru a se calcula despăgubirile cerute de reclamant. În rejudecare, Tribunalul Olt, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 186 din 18 decembrie 2000, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pe pârâtul Consiliul Local Potcoava la plata sumei de 808.785.476 lei despăgubiri civile „reprezentând contravaloare moară și sala mașinilor, magazie utilaje necesare funcționării, cântar și utilaje accesorii”.

Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost admis de Curtea de Apel Craiova, care, prin decizia civilă nr. 962 din 12 octombrie 2001, a desființat sentința și a trimis cauza pentru rejudecare la secția civilă a Tribunalului Olt, apreciindu-se că în mod greșit dosarul a fost soluționat de secția comercială și de contencios administrativ a aceluiași tribunal. Rejudecând din nou cauza, Tribunalul Olt, secția civilă, prin sentința nr. 678 din 15 mai 2002, a „respins excepția netimbrării acțiunii” invocată de Ministerul Finanțelor Publice. A admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pe pârâtul Consiliul Local Potcoava la 164.296.711 lei despăgubiri civile reprezentând „contravaloare clădire moară, sala mașinilor, magazie și utilaje necesare funcționării morii”.

Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de reclamantul C.M. și de pârâtul statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Olt au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 129 din 9 septembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă. Pentru a hotărî astfel, instanțele au reținut și motivat că reclamantul a investit instanțele cu o acțiune în revendicare imobiliară, solicitând restituirea unor bunuri imobile prin natura și prin destinația lor și numai în subsidiar a cerut contravaloarea acestora, în ipoteza în care se va dovedi că bunurile nu mai există în natură. „Scutirea prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 este o scutire in personam, în considerarea persoanei, iar nu in rem, textul prevăzând expres scutirea pentru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora”.

Instanțele au mai apreciat că reclamantul a făcut dovada calității de succesor a fostului proprietar, probă efectuată cu acte de stare civilă și că pârâții nu au dovedit că au dobândit proprietatea bunurilor revendicate în baza unui titlu valabil. Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen legal a declarat recurs reclamantul C.M. și D.G.F.P. Olt în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice. În recursul declarat reclamantul și-a manifestat nemulțumirea cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, solicitând ca acestea să acopere integralitatea bunurilor preluate de la autorul său și că se impunea ca plata să fie efectuată de ambii pârâți, prin stabilirea unei obligații solidare.

În recursul său D.G.F.P. Olt a criticat hotărârile date în cauză sub cuvânt că instanțele au interpretat greșit acțiunea cu care au fost investite. Bunurile solicitate nu mai există în natură, iar acțiunea în revendicare imobiliară are în vedere un imobil cu individualitate distinctă și independentă și nu este admisibil ca obiectul revendicării să fie înlocuit cu alte bunuri sau printr-o compensare bănească. Cu aceleași argumente s-a invocat și inaplicabilitatea dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, acțiunea și căile de atac nefiind scutite de obligația plății taxei de timbru. Recurenta nu a tăgăduit că reclamantul este fiul fostului proprietar, dar a susținut că reclamantul nu a dovedit că bunurile revendicate au existat în patrimoniul autorului și că ele au putut fi dobândite pe cale succesorală.

Cu privire la recursurile declarate în cauză, constată următoarele: Prin acțiunea din 4 decembrie 1998, reclamantul C.M. a solicitat obligarea pârâților statul român și Consiliul Local al Comunei Potcoava, județul Olt, să-i restituie în proprietate o moară compusă din trei încăperi construite din cărămidă și utilajele cu care a fost dotată moara (descrise și enumerate în acțiune) sau contravaloarea acestor bunuri. Rezultă necontestat din probele administrate că bunurile revendicate nu mai există. Revendicarea este acțiunea reală prin care se reclamă predarea posesiunii unui lucru în temeiul dreptului de proprietate pe care reclamantul pretinde a-l avea asupra acelui lucru. Întrucât revendicarea urmărește predarea posesiunii unui lucru, din această particularitate a acțiunii reale, rezultă că revendicarea se îndreaptă, întotdeauna, în contra aceluia care deține materialmente lucrul revendicat.

În principiu, obiectul acțiunii în revendicare poate fi un lucru mobil sau imobil, dar întotdeauna, obiectul acestei acțiuni nu poate fi decât un bun corporal. Doctrina și jurisprudența au decis în mod unanim și constant că una din condițiile de admisibilitate ale acțiunii în revendicare, sub acest raport, este ca bunul revendicat să aibă o individualitate distinctă și independentă. Această condițiune este impusă de faptul că însuși dreptul de proprietate, pe care îl sancționează revendicarea, și, în general, orice drept real, constând în puteri anume exercitate asupra unui bun, nu pot purta în mod normal decât asupra unor lucruri determinate. De aceea, revendicarea nu mai poate fi exercitată când lucrul a cărui proprietate a fost uzurpată, nu mai există în materialitatea sa, ori a fost transformat, încorporat sau asimilat în așa măsură încât și-a pierdut individualitatea.

Întrucât în cauză s-a dovedit că bunul cerut în justiție nu mai există, instanțele nefiind, de altfel, preocupate să afle cauza dispariției lucrului, în mod greșit au calificat și tratat acțiunea reclamantului ca una reală și petitorie, când, în realitate, acțiunea nu putea fi exercitată și analizată decât prin petitul ei subsidiar ce reprezintă pretenția referitoare la contravaloarea lucrului ce nu mai există în individualitatea și materialitatea lui. Prin dispariția fizică a nemișcătorului, revendicarea a devenit imposibil de exercitat, așa încât pretenția privind plata contravalorii lucrului reprezintă recunoașterea unui drept de creanță, prescriptibil extinctiv, iar acțiunea prin care se tinde la obținerea acestui drept este una personală, iar nu reală.

Potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxe judiciare de timbru, inclusiv pentru exercitarea căilor de atac, cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Prin folosirea noțiunii de „restituirea imobilelor” legea se referă exclusiv la acțiunile reale prin intermediul cărora se revendică atari bunuri și întrucât scutirile de la plata taxelor de timbru reprezintă o excepție, textul citat este de interpretat restrictiv și de neaplicat acțiunilor personale prin care se urmărește valorificarea unor simple drepturi de creanță.

Acesta a și fost motivul pentru care, în recurs, s-a cerut reclamantului să plătească o taxă judiciară de timbru raportată la valoarea pretențiilor solicitate și întrucât a refuzat executarea acestei obligații legale, urmează a se face aplicațiunea art. 20 din Legea nr. 146/1997 în sensul anulării recursului declarat de reclamant. Cu referire la recursul declarat de statul român se constată că, deși litigiul a parcurs mai multe cicluri procesuale, instanțele nu au manifestat rol activ și nu au fost preocupate de a-l îndruma pe reclamant să se legitimeze procesual.

Astfel, întrucât dreptul reclamat în justiție, chiar de creanță, nu a fost dobândit în nume propriu, ci pretins obținut prin moștenire legală, trebuia să i se pună în vedere reclamantului să dovedească că a acceptat, în una din formele recomandate de lege, succesiunea defunctului său tată, întrucât actele de stare civilă aflate la dosar probează doar filiațiunea, dar sunt insuficiente pentru a stabili dacă sunt îndeplinite toate condițiile devoluțiunii legale. Întrucât nu s-au făcut atare dovezi se impune admiterea recursului declarat de pârât, casarea hotărârilor date în cauză și reluarea judecății la Judecătoria Slatina, instanță ce a devenit competentă material în temeiul art. 725 alin. (2), teza a II–a, cod procedură civilă.

Întrucât pârâtul statul român s-a apărat, prin întâmpinare, că fostul nemișcător i-a intrat în proprietate prin donație, în rejudecare, instanța de trimitere se va preocupa ca pârâtul să facă o atare dovadă și în caz pozitiv, se va analiza dacă actul juridic s-a încheiat în formele prescrise de lege. Aceasta, deoarece, existența unui contract de donație reprezintă o chestiune prejudicială care pune sub semnul îndoielii admisibilitatea acțiunii în pretenții, cât timp nu s-a cerut nulitatea sau anularea actului juridic pretins încheiat. Tot în rejudecare, instanța de trimitere va solicita reclamantului să facă dovada titlului în baza căruia autorul său a dobândit nemișcătorul, prin titlu înțelegându-se actul juridic translativ de drept real, întrucât actele depuse la dosar și prin care se atestă că tatălui reclamantului i s-au luat clădirea morii și utilajele de morărit fac numai proba preluării bunului, nu și dovada pozitivă a dreptului de proprietate.

Întrucât bunul nemișcător nu mai există, urmează a se proba cauza și condițiile pieirii bunului (inclusiv a utilajelor de morărit), răspunderea pentru daune a celor doi pârâți putând fi antrenată numai dacă dispariția lucrului s-a datorat culpei lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează ca netimbrat recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 129 din 9 septembrie 2002 a Curții de Apel Craiova, secția civilă. Admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Olt în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii. Casează decizia recurată, precum și sentința nr. 678 din 15 mai 2002 a Tribunalului Olt, secția civilă și trimite cauza pentru competentă soluționare la Judecătoria Slatina. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2004.