ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 602/2004

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 4 decembrie 1998,

reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâții statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Olt

și Consiliul Local al comunei Potcoava, județul Olt, pentru ca prin hotărârea

ce se va pronunța să fie obligați la restituirea morii situată în comuna

Potcoava, județul Olt, compusă din trei încăperi construite din cărămidă, a

utilajelor cu care a fost dotată moara sau la plata contravalorii acestor

bunuri.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că moara și utilajele destinate funcționării ei au aparținut tatălui

său, C.C., decedat în anul 1994, și că autorul său a fost nevoit în anul 1956

să cedeze statului proprietatea acestor bunuri pentru a nu fi menținut în

categoria socială a țăranilor chiaburi.

Prin întâmpinare, D.G.F.P. Olt în

numele pârâtului statul român, a solicitat respingerea acțiunii, întrucât

reclamantul nu se legitimează procesual activ. Pe de altă parte, s-a susținut

că bunurile revendicate au intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, ca

urmare a donației făcută de autorul reclamantului, C.C., așa cum rezultă din

referatul întocmit la data de 14 februarie 1960 de numitul D.I., funcționar

principal al fostului Sfat Popular al raionului Potcoava.

Tribunalul Olt, secția civilă, prin

sentința nr. 237 din 3 septembrie 1999, a admis acțiunea formulată de

reclamantul C.M. și a obligat pe pârâtul Consiliul Local Potcoava, județul Olt,

la plata sumei de 470.226.026 lei cu titlu de despăgubiri civile către

reclamant.

Apelurile declarate de reclamant și

de D.G.F.P. Olt au fost admise de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, care,

prin decizia nr. 7 din 1 februarie 2000, a desființat sentința tribunalului și

a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță, cu îndrumarea de a fi

citat Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului român, în

lipsa unui mandat special dat D.G.F.P. Olt și de a se efectua o expertiză

tehnică pentru a se calcula despăgubirile cerute de reclamant.

În rejudecare, Tribunalul Olt,

secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 186 din 18

decembrie 2000, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pe pârâtul

Consiliul Local Potcoava la plata sumei de 808.785.476 lei despăgubiri civile

„reprezentând contravaloare moară și sala mașinilor, magazie utilaje necesare

funcționării, cântar și utilaje accesorii”.

Apelul declarat împotriva acestei

hotărâri de pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost

admis de Curtea de Apel Craiova, care, prin decizia civilă nr. 962 din 12

octombrie 2001, a desființat sentința și a trimis cauza pentru rejudecare la

secția civilă a Tribunalului Olt, apreciindu-se că în mod greșit dosarul a fost

soluționat de secția comercială și de contencios administrativ a aceluiași

tribunal.

Rejudecând din nou cauza, Tribunalul

Olt, secția civilă, prin sentința nr. 678 din 15 mai 2002, a „respins excepția

netimbrării acțiunii” invocată de Ministerul Finanțelor Publice. A admis în

parte acțiunea reclamantului și a obligat pe pârâtul Consiliul Local Potcoava

la 164.296.711 lei despăgubiri civile reprezentând „contravaloare clădire

moară, sala mașinilor, magazie și utilaje necesare funcționării morii”.

Apelurile declarate împotriva

acestei sentințe de reclamantul C.M. și de pârâtul statul român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Olt au fost respinse ca nefondate

prin decizia nr. 129 din 9 septembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel

Craiova, secția civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanțele

au reținut și motivat că reclamantul a investit instanțele cu o acțiune în

revendicare imobiliară, solicitând restituirea unor bunuri imobile prin natura

și prin destinația lor și numai în subsidiar a cerut contravaloarea acestora,

în ipoteza în care se va dovedi că bunurile nu mai există în natură. „Scutirea

prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 este o scutire in personam,

în considerarea persoanei, iar nu in rem, textul prevăzând expres scutirea

pentru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora”.

Instanțele au mai apreciat că

reclamantul a făcut dovada calității de succesor a fostului proprietar, probă

efectuată cu acte de stare civilă și că pârâții nu au dovedit că au dobândit

proprietatea bunurilor revendicate în baza unui titlu valabil.

Împotriva deciziei dată în apel prin

care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen legal a declarat recurs

reclamantul C.M. și D.G.F.P. Olt în nume propriu și pentru Ministerul

Finanțelor Publice.

În recursul declarat reclamantul

și-a manifestat nemulțumirea cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate,

solicitând ca acestea să acopere integralitatea bunurilor preluate de la

autorul său și că se impunea ca plata să fie efectuată de ambii pârâți, prin

stabilirea unei obligații solidare.

În recursul său D.G.F.P. Olt a criticat

hotărârile date în cauză sub cuvânt că instanțele au interpretat greșit

acțiunea cu care au fost investite. Bunurile solicitate nu mai există în

natură, iar acțiunea în revendicare imobiliară are în vedere un imobil cu

individualitate distinctă și independentă și nu este admisibil ca obiectul

revendicării să fie înlocuit cu alte bunuri sau printr-o compensare bănească.

Cu aceleași argumente s-a invocat și inaplicabilitatea dispozițiilor art. 15

lit. r) din Legea nr. 146/1997, acțiunea și căile de atac nefiind scutite de

obligația plății taxei de timbru. Recurenta nu a tăgăduit că reclamantul este

fiul fostului proprietar, dar a susținut că reclamantul nu a dovedit că

bunurile revendicate au existat în patrimoniul autorului și că ele au putut fi

dobândite pe cale succesorală.

Cu privire la recursurile declarate

în cauză, constată următoarele:

Prin acțiunea din 4 decembrie 1998,

reclamantul C.M. a solicitat obligarea pârâților statul român și Consiliul

Local al Comunei Potcoava, județul Olt, să-i restituie în proprietate o moară

compusă din trei încăperi construite din cărămidă și utilajele cu care a fost

dotată moara (descrise și enumerate în acțiune) sau contravaloarea acestor

bunuri.

Rezultă necontestat din probele

administrate că bunurile revendicate nu mai există.

Revendicarea este acțiunea reală

prin care se reclamă predarea posesiunii unui lucru în temeiul dreptului de

proprietate pe care reclamantul pretinde a-l avea asupra acelui lucru. Întrucât

revendicarea urmărește predarea posesiunii unui lucru, din această

particularitate a acțiunii reale, rezultă că revendicarea se îndreaptă,

întotdeauna, în contra aceluia care deține materialmente lucrul revendicat.

În principiu, obiectul acțiunii în

revendicare poate fi un lucru mobil sau imobil, dar întotdeauna, obiectul

acestei acțiuni nu poate fi decât un bun corporal. Doctrina și jurisprudența au

decis în mod unanim și constant că una din condițiile de admisibilitate ale

acțiunii în revendicare, sub acest raport, este ca bunul revendicat să aibă o

individualitate distinctă și independentă.

Această condițiune este impusă de

faptul că însuși dreptul de proprietate, pe care îl sancționează revendicarea,

și, în general, orice drept real, constând în puteri anume exercitate asupra

unui bun, nu pot purta în mod normal decât asupra unor lucruri determinate.

De aceea, revendicarea nu mai poate

fi exercitată când lucrul a cărui proprietate a fost uzurpată, nu mai există în

materialitatea sa, ori a fost transformat, încorporat sau asimilat în așa

măsură încât și-a pierdut individualitatea.

Întrucât în cauză s-a dovedit că

bunul cerut în justiție nu mai există, instanțele nefiind, de altfel,

preocupate să afle cauza dispariției lucrului, în mod greșit au calificat și

tratat acțiunea reclamantului ca una reală și petitorie, când, în realitate,

acțiunea nu putea fi exercitată și analizată decât prin petitul ei subsidiar ce

reprezintă pretenția referitoare la contravaloarea lucrului ce nu mai există în

individualitatea și materialitatea lui. Prin dispariția fizică a nemișcătorului,

revendicarea a devenit imposibil de exercitat, așa încât pretenția privind

plata contravalorii lucrului reprezintă recunoașterea unui drept de creanță,

prescriptibil extinctiv, iar acțiunea prin care se tinde la obținerea acestui

drept este una personală, iar nu reală.

Potrivit art. 15 lit. r) din Legea

nr. 146/1997, sunt scutite de taxe judiciare de timbru, inclusiv pentru

exercitarea căilor de atac, cererile introduse de proprietari sau de succesorii

acestora pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat sau de alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Prin folosirea noțiunii de

„restituirea imobilelor” legea se referă exclusiv la acțiunile reale prin

intermediul cărora se revendică atari bunuri și întrucât scutirile de la plata

taxelor de timbru reprezintă o excepție, textul citat este de interpretat

restrictiv și de neaplicat acțiunilor personale prin care se urmărește

valorificarea unor simple drepturi de creanță.

Acesta a și fost motivul pentru

care, în recurs, s-a cerut reclamantului să plătească o taxă judiciară de

timbru raportată la valoarea pretențiilor solicitate și întrucât a refuzat

executarea acestei obligații legale, urmează a se face aplicațiunea art. 20 din

Legea nr. 146/1997 în sensul anulării recursului declarat de reclamant.

Cu referire la recursul declarat de

statul român se constată că, deși litigiul a parcurs mai multe cicluri

procesuale, instanțele nu au manifestat rol activ și nu au fost preocupate de

a-l îndruma pe reclamant să se legitimeze procesual. Astfel, întrucât dreptul

reclamat în justiție, chiar de creanță, nu a fost dobândit în nume propriu, ci

pretins obținut prin moștenire legală, trebuia să i se pună în vedere

reclamantului să dovedească că a acceptat, în una din formele recomandate de

lege, succesiunea defunctului său tată, întrucât actele de stare civilă aflate

la dosar probează doar filiațiunea, dar sunt insuficiente pentru a stabili dacă

sunt îndeplinite toate condițiile devoluțiunii legale.

Întrucât nu s-au făcut atare dovezi

se impune admiterea recursului declarat de pârât, casarea hotărârilor date în

cauză și reluarea judecății la Judecătoria Slatina, instanță ce a devenit

competentă material în temeiul art. 725 alin. (2), teza a II–a, cod procedură

civilă.

Întrucât pârâtul statul român s-a

apărat, prin întâmpinare, că fostul nemișcător i-a intrat în proprietate prin

donație, în rejudecare, instanța de trimitere se va preocupa ca pârâtul să facă

o atare dovadă și în caz pozitiv, se va analiza dacă actul juridic s-a încheiat

în formele prescrise de lege. Aceasta, deoarece, existența unui contract de

donație reprezintă o chestiune prejudicială care pune sub semnul îndoielii

admisibilitatea acțiunii în pretenții, cât timp nu s-a cerut nulitatea sau

anularea actului juridic pretins încheiat.

Tot în rejudecare, instanța de

trimitere va solicita reclamantului să facă dovada titlului în baza căruia

autorul său a dobândit nemișcătorul, prin titlu înțelegându-se actul juridic

translativ de drept real, întrucât actele depuse la dosar și prin care se

atestă că tatălui reclamantului i s-au luat clădirea morii și utilajele de

morărit fac numai proba preluării bunului, nu și dovada pozitivă a dreptului de

proprietate.

Întrucât bunul nemișcător nu mai

există, urmează a se proba cauza și condițiile pieirii bunului (inclusiv a

utilajelor de morărit), răspunderea pentru daune a celor doi pârâți putând fi

antrenată numai dacă dispariția lucrului s-a datorat culpei lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat

recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 129 din 9

septembrie 2002 a Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Admite recursul declarat de pârâta

D.G.F.P. Olt în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice împotriva

aceleiași decizii.

Casează decizia recurată, precum și

sentința nr. 678 din 15 mai 2002 a Tribunalului Olt, secția civilă și trimite

cauza pentru competentă soluționare la Judecătoria Slatina.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 ianuarie 2004.