DERIN AND OTHERS v. TURKEY

Reclamanții, Yahya Derin, Aydın Gökhan, Kadri Ersancan, Șeyhmus Büyükșahin, Yahya Büyükșahin, Tahsin Bağır și Hayriye Bağır sunt resortisanți turci. Aceștia trăiesc în prezent în Istanbul. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl M.A. Kârdök, dl Özcan Kılıç și dl Hasan Kemal Elban, avocați care practică în Istanbul. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții dețin proprietatea în cartierul Șiro, în districtul Lice, din Diyarbakır. Reclamanții nu au folosit proprietatea lor timp de zece ani, deoarece al doilea comandament de securitate interzise accesul la zonă din cauza motivelor de securitate. Este de remarcat că reclamanții, cu excepția dlui Yahya Derin, nu au prezentat niciun document Curții care să ateste proprietatea proprietății lor de proprietate în Șiro. În noiembrie și decembrie 2001, reclamanții au introdus o acțiune declaratorie în fața Curții Lice Magistrate (sulh hukuk mahkemesi), solicitând instanței să determine daunele lor din cauza incapacității lor de a avea acces la proprietatea lor. La 8 februarie 2002, președintele Curții Lice Magistrate, un expert și patru dintre reclamanți, dl Yahya Derin, dl Aydın Gökhan, dl Kadri Ersancan și dl Șeyhmus Büyükșahin, au mers la Șiro pentru a inspecta proprietatea acestor solicitanți. Ei nu au putut obține acces la proprietatea reclamanților, deoarece au fost informați de ofițeri de gendarme că ar putea exista mine de teren în zonă. Directorul de management forestier Hani, care a fost informat cu privire la ancheta de către al doilea comandant al Brigadei de Securitate Internă, a informat judecătorul, expertul și reclamanții că zona în cauză părea a fi teren forestier pe planurile de gestionare forestieră și pe hartă de țară. De asemenea, el a declarat că zona nu poate face obiectul proprietăților private. La o dată neespecificată, dl Hakan Ünal a elaborat un raport de experți în domeniul agriculturii, în care el a estimat veniturile anuale ale celor patru solicitanți din țările aflate în întrebări. La 14 martie 2002, directorul de management forestier Hani a prezentat un raport Curții de Magistrate din Lice Magistrate cu privire la natura proprietății imobile din Șiro. Potrivit acestui raport, proprietatea proprietății în cauză a fost contestată. La 15 martie 2003, Curtea Magistratelor Lice a respins cererea de evaluare a daunelor de către celelalte trei reclamante, dna Hayriye Bağır, dl Yahya Büyükșahin și dl Tahsin Bağır, susținând că aceste reclamante nu ar beneficia de o hotărâre declaratorie, deoarece există o litigiu privind proprietatea proprietății în cauză. Investițiile efectuate de autoritățile au indicat că reclamanții și-au părăsit satele din propria lor voință. Forțele de securitate nu au obligat reclamanții să părăsească satul. Înregistrările oficiale au indicat că nu există obstacole care împiedică să se întoarcă în casele și bunurile lor din satele lor. La 14 iulie 2004, Legea privind compensarea pierderilor care rezultă din cauza terorismului și a luptei împotriva terorismului a fost adoptată de Marea Adunare Națională și a intrat în vigoare la 27 iulie 2004 („Legea compensației”). În această privință, Comisia de evaluare a prejudiciilor și de compensare au fost înființate în șaptezeci și șase provincii. Persoanele care au suferit daune ca urmare a terorismului sau a măsurilor luate de autoritățile pentru combaterea terorismului ar putea depune o cerere cu comisia de compensare relevantă care solicită compensare. Numărul de persoane aplicate acestor comisii a atins deja aproximativ 170.000 de persoane. Încă 800 de persoane, ale căror cereri erau pe calea Curții, au aplicat, de asemenea, comisioanelor de compensare. Mulți săteni au primit deja compensații pentru daunele pe care le-au suferit. O descriere a dreptului intern relevant poate fi găsită în decizia Curții a lui İçyer v. Turcia (n. 18888/02, §§ 44-54, 12 ianuarie 2006) și în hotărârea lui Doğan și alții c. Turcia (n. 88038811/02, 8813/02 și 8815-8819/02, § 31-35, CEDO 2004-VI).

The applicants, Yahya Derin, Aydın Gökhan, Kadri Ersancan, Șeyhmus Büyükșahin, Yahya Büyükșahin, Tahsin Bağır and Hayriye Bağır, are Turkish nationals. They currently live in Istanbul. They are represented before the Court by Mr M.A. Kırdök, Mr Özcan Kılıç and Mr Hasan Kemal Elban, lawyers practising in Istanbul. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicants own property in the Șiro quarter, in the district of Lice, in Diyarbakır. The applicants had not used their property for ten years as the 2nd Interior Security Brigade Command had prohibited access to the area due to security reasons. It is to be noted that the applicants, excluding Mr Yahya Derin, did not submit any document to the Court attesting their ownership of property in Șiro. In November and December 2001 the applicants brought a declaratory action before the Lice Magistrates’ Court (sulh hukuk mahkemesi), requesting the court to determine their damage due to their inability to have access to their property. On 8 February 2002 the president of the Lice Magistrates’ Court, an expert and four of the applicants, Mr Yahya Derin, Mr Aydın Gökhan, Mr Kadri Ersancan and Mr Șeyhmus Büyükșahin went to Șiro in order to inspect the property of these applicants. They could not gain access to the property of the applicants as they were informed by gendarme officers that there might be land mines in the area. The Hani Forestry Management Director, who had been informed of the enquiry by the 2nd Interior Security Brigade Command, notified the judge, the expert and the applicants that the area in question appeared to be forestry land on the forestry management plans and the country map. He further stated that the area could not be the subject of private property. On an unspecified date the expert, Mr Hakan Ünal drafted an agricultural expert report, in which he estimated the annual incomes of the four applicants from the lands in questions. On 14 March 2002 the Hani Forestry Management Director submitted a report to the Lice Magistrates’ Court regarding the nature of the immovable property in Șiro. According to this report the ownership of the property in question was disputed. On 15 March 2003 the Lice Magistrates’ Court dismissed the request of assessment of damage by the other three applicants, Ms Hayriye Bağır, Mr Yahya Büyükșahin and Mr Tahsin Bağır, holding that these applicants would not benefit from a declaratory judgment since there was a dispute concerning the ownership of the property in question. The investigation carried out by the authorities indicated that the applicants had left their villages of their own will. The security forces had not forced the applicants to leave their village. The official records indicated that there was no obstacle preventing villagers from returning to their homes and possessions in their villages. On 14 July 2004 the Law on Compensation for Losses resulting from Terrorism and the Fight against Terrorism was passed by the Grand National Assembly and entered into force on 27 July 2004 (“Compensation Law”). That Law provided for a sufficient remedy capable of redressing the Convention grievances of persons who were denied access to their possessions in their villages. In that connection Damage Assessment and Compensation Commissions were set up in seventy-six provinces. Persons who had suffered damage as a result of terrorism or of measures taken by the authorities to combat terrorism could lodge an application with the relevant compensation commission claiming compensation. The number of persons applying to these commissions had already attained approximately 170,000. A further 800 persons, whose applications were pending before the Court, had also applied to the compensation commissions. Many villagers had already been awarded compensation for the damage they had sustained. A description of the relevant domestic law can be found in the Court’s decision of İçyer v. Turkey (no. 18888/02, §§ 44-54, 12 January 2006) and in its judgment of Doğan and Others v. Turkey (nos. 88038811/02, 8813/02 and 8815-8819/02, §§ 31-35, ECHR 2004-VI).