CtEDO 30.03.2006 Auto

DERE v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
30.03.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
DERE v. TURKEY (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererilor nr. 14653/02, 14657/02, 14657/02, 14667/02, 14667/02, 1467/02, 14677/02, 14677/02, 14677/02, 14677/02, 14677/02, 14678/02, 14684/02, 14688/02, 14692/02, 14692/02, 14716/02, 14723/02, 14731/02, 14737/02, 14741/02, 14746/02, 14747/02 și 147750/02 de către Hanifi DERE și alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A treia), care a stat la 30 martie 2006 în calitate de Cameră compusă din: B.M. Zupančič Președintele Hedigan Caflisch Türmen Bîrsan Doamna Gyulumyan, judecători și grefierul secțiunii Berger având în vedere cererile depuse în 2002, Având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina admisibilitatea și meritul cazurilor împreună, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile în răspunsul prezentat de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, ale căror nume figurează în apendice, sunt resortisanți turci, reprezentați în fața Curții de către dl Mahmut Vefa, un avocat practicant în Diyarbakır. Circumstanțele cauzelor Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Până în 1994, reclamanții au locuit în satul Yorulmaz, în districtul Lice din provincia Diyarbakır, unde dețin proprietate. Este de remarcat că Hanifi Dere, Talat Dere și Hasan Kızıl nu au prezentat niciun certificat Curții care să ateste proprietatea proprietății proprietăților din Yorulmaz. În mai 1994, forțele de securitate au evacuat forțat Yorulmaz din cauza tulburărilor din regiune. De asemenea, au distrus proprietatea reclamanților. Reclamanții și familiile lor s-au mutat în Diyarbakır, unde locuiesc în prezent. La date neespecificate, reclamanții au solicitat birourile guvernatorului regiunii de ultea urgență, guvernatorul Diyarbakır, guvernatorul districtului Lice, guvernatorul districtului Silvan și autoritățile militare din regiune și le-au solicitat să acorde compensații pentru daunele pe care le-au suferit și să elibereze permisiunea de întoarcere în satul lor. În 16 mai 1997, primarul Yorulmaz, dl Kazım Yalçıner, a depus o cerere la biroul guvernatorului regiunii de urgență și a solicitat acesteia să permită locuitorilor satului să își cultive terenurile timp de cinci luni. La 30 mai 1997, Comandantul Provincial Gendarmerie din Diyarbakır a trimis o scrisoare în răspuns primarului și a refuzat cererea. Această scrisoare a fost transmisă primarului la 16 iunie 1997. La 9 septembrie 2001, sediul districtului Gendarmerie din Lice a trimis scrisori primarilor satelor din Lice District și le-a informat că accesul la unele sate din Lice District ar fi posibil doar în timpul zilei de vară. Scrisoarea a afirmat în continuare că sătenii ar putea lucra în fermele lor, dar nu ar fi permis să petrece nopțile în satul lor. S-a remarcat că permisiunea de acces la sat ar trebui solicitată de la posturile locale de gendarmerie. Yorulmaz nu a fost listat printre satele la care accesul ar fi permis în condițiile menționate mai sus. La 11 septembrie 2001 Comandantul Brigadei de Securitate Internă din Lice a trimis o scrisoare biroului guvernatorului districtului din Lice informand-l că operațiunile militare împotriva terorismului vor continua să fie efectuate în district. Comandantul a solicitat biroul guvernatorului de district să avertizeze locuitorii din regiune că forțele de securitate nu ar fi responsabile pentru nici o pierdere care ar putea avea loc în cursul operațiunilor. La date neespecificate, reclamanții au depus cereri la birourile guvernatorului Diyarbakır, guvernatorului districtului Lice și președintele Republicii care solicită compensații pentru daunele pe care le-au suferit și căută permisiunea de a reveni în satul lor. Cu toate acestea, nu au primit nici un răspuns la cererile lor. Este de remarcat că reclamanții nu au prezentat Curtea o copie a acestor cereri. Versiunea Guvernului a faptelor Ancheta efectuată de autoritățile a indicat că reclamanții au părăsit satele lor pe propria voință. Forțele de securitate nu au obligat reclamanții să părăsească satul lor. Înregistrările oficiale au indicat că nu exista nici un obstacol care împiedică sătenii să se întoarcă în satele lor și în posesia lor. Persoanele care și-au părăsit satele ca urmare a terorismului au început deja să se întoarcă și să își regăsească activitățile în satele lor. La 14 iulie 2004, Legea privind compensarea pierderilor care rezultă din cauza terorismului și a luptei împotriva terorismului a fost adoptată de Marea Adunare Națională și a intrat în vigoare la 27 iulie 2004 („Legea compensației”). În această privință, Comisia de evaluare a prejudiciilor și de compensare au fost înființate în șaptezeci și șase provincii. Persoanele care au suferit daune ca urmare a terorismului sau a măsurilor luate de autoritățile pentru combaterea terorismului ar putea depune o cerere cu comisia de compensare relevantă care solicită compensare. Numărul de persoane aplicate acestor comisii a atins deja aproximativ 170.000. Mai mult de 800 de persoane, ale căror cereri erau în așteptare în fața Curții, au aplicat și comisioanele de compensare. Mulți săteni au primit deja compensații pentru daunele pe care le-au susținut. O descriere a dreptului intern relevant poate fi găsită în hotărârea Curții privind İçyer c. Turcia (n. 18888/02, §§ 44-54, 12 ianuarie 2006) și în hotărârea Doğan și alții c. Turcia (n. 8803 8811/02, 8813/02 și 8815-8819/02, §§ 31-35, CEDO 2004-VI). Ei au susținut că drepturile lor garantate în temeiul articolului 6 din Convenție au fost încălcate deoarece au fost evacuate forțat din satul lor de către forțele de securitate, susținând în temeiul articolului 8 din Convenție că dreptul lor la respectarea vieții lor de familie și la domiciliu a fost încălcat din cauza distrugerii caselor lor și evacuarea forțată a satului lor. În conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ei au fost privați de dreptul lor la bucuria pașnică a bunurilor lor din cauza distrugerii proprietăților lor și refuzul accesului la satul lor. Ei au susținut, în temeiul articolului 13 din Convenție, că nu au avut nici un remediu eficace pentru diferitele plângeri ale convenției lor. Denumirile prevăzute în art. 8 din Convenție și în art. 1 din Protocolul nr. 1 Reclamanții se plângeau că deplasarea și distrugerea forzabilă a proprietăților lor, precum și refuzul autorităților de a le permite să se întoarcă la casele lor și terenurile lor au provocat încălcări ale art. 8 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1, care, în măsura în care este cazul, au citit după cum urmează: art. 8 din Convenție „1. Toată lumea are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie [și] acasă... Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de bunurile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Guvernul a susținut o obiecție față de jurisdicția Curții, susținând că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, deoarece nu au profitat de noul remediu oferit de Legea de compensare din 27 iulie 2004. În acest sens, au susținut că mecanismul pe care l-au înființat ulterior hotărârii Doğan și alții din 29 iunie 2004. Reclamanții au contestat argumentele guvernului și au susținut că noul remediu introdus prin legea de compensare nu a putut fi considerat eficace. Curtea remarcă că, în temeiul legii privind compensarea din 27 iulie 2004, este deschisă persoanelor, cum ar fi reclamanții în cazul în cauză, ale căror cereri sunt în așteptare în fața Curții, să depună până la 3 ianuarie 2007 o cerere cu comisioanele de compensații pentru a solicita compensare pentru daunele pe care le-au suportat ca urmare a deplasării și distrugerii proprietăților lor, precum și a incapacității de a obține acces la bunurile lor din satele lor din sud-estul Turciei. Curtea a examinat deja acest remediu și a constatat că este eficace în ceea ce privește plângerile referitoare la presupusele deplasări forțate și refuzul accesului la bunuri în satele din sud-estul Turciei. În special, a considerat că noul remediu este accesibil și a oferit perspective rezonabile de succes (a se vedea İçyer , citat mai sus §§ 73-87). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nu există circumstanțe excepționale capabile să scutească reclamanții de obligația de a epuiza căile de recurs interne. Reclamanții se plângeau că nu exista niciun remediu intern eficace care să poată furniza reparații pentru reclamațiile lor din Convenția, care se bazează pe art. 13 din Convenția, care prevede: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoanele care acționează în calitate oficială.” Guvernul a contestat acuzațiile de mai sus, susținând că există soluții interne eficiente ale cărora reclamanții nu au reușit să se aplice. Curtea a constatat deja că Legea privind compensarea oferă reclamanților un remediu eficace în ceea ce privește plângerea lor privind presupusa deplasare și distrugere forțată a bunurilor, precum și negarea accesului la proprietățile lor. Această constatare este valabil în contextul plângerii în temeiul articolului 13 din Convenție. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Plaga în temeiul art. 6 din Convenție Reclamanții au susținut că drepturile lor garantate de art. 6 au fost încălcate de când au fost evacuate forțat din sat de forțele de securitate. Guvernul nu a abordat aceste chestiuni în afară de a nega baza de fapt a plângerii de fond. Având în vedere concluziile sale în ceea ce privește art. 8 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că nu este necesară o examinare separată a cazului în temeiul articolului. 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să se alăture cererilor; declara cererile inadmisibile. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Președintele grefierului A P E N D I X Lista reclamanților 14653/02 Hanifi Dere 14657/02 Șevret Koç 14658/02 Sabri Dere 14662/02 Mustafa Dere 14667/02 Tahir Demir 14669/02 Talat Dere 14670/02 Ramazan Koç 14673/02 Ali Dere 14675/02 Hikmet Tabay 10) 14678/02 Ali Koç 11) 14684/02 Ahmet Koç 12) 1468/02 Hasan Kızıl 13) 14692/02 Mehmet Dere 14) 14693/02 Salih Nayır 15) 14695/02 Latif Lale 16) 14702/02 Celal Dere 17) 14716/02 Kazım Dere 18) 14723/02 M. Salim Mutlu 19) 14727/02 Abdullah Koç 20) 14731/02 Sait Dere 21) 14737/02 Mahmut Yuva 22) 14741/02 Emine Dere 23) 14746/02 Ahmet Yuva 24) 14747/02 Mehmet Nayır 25) 14750/02 M. Șerif Koç

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă