Reclamanții, Hayriye Bulut, Emin Çelik și Zora Demirhan, sunt resortisanți turci. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Mahmut Vefa, un avocat care practică în Diyarbakır. Până în 1994, reclamanții au locuit toate în satele Akçabudak și Kabakaya, în districtul Lice din provincia Diyarbakır, unde dețin proprietate. Se remarcă că Zora Demirhan nu a depus niciun certificat Curtei care să atestă proprietatea proprietății sale în Akçabudak. În mai 1994, forțele de securitate au evacuat forțat Akçabudak și Kabakaya din cauza tulburărilor din regiune. De asemenea, au distrus proprietatea reclamanților. Reclamanții și familiile lor s-au mutat apoi la Diyarbakır, unde locuiesc în prezent. După evacuarea satelor lor, reclamanții au depus cereri la biroul procurorului public din Ovacık se plângea de arderea caselor lor de către forțele de securitate. Cu toate acestea, Procurorul public nu a inițiat o anchetă asupra acuzațiilor reclamanților. La date neespecificate, reclamanții au depus cereri la birourile guvernatorului regiunii de vârf de urgență, Guvernatorul Diyarbakır, Guvernatorul districtului Lice, Ministerul Agriculturii și Afaceri Rurale, autoritățile militare din regiune și Președintele Republicii și au solicitat permisiunea de a se întoarce în satul lor. De asemenea, au solicitat, ca alternativă la permisiunea de returnare, să își permită cultivarea terenurilor. Autoritățile administrative au trimis un răspuns primarului Akçabudak și-au respins cererea de autorizație de a se întoarce în satul său. Este de remarcat că reclamanții nu au reușit să prezinte o copie a acestor cereri Curții. La 9 septembrie 2001, Comandantul sediului general al districtului Gendarmerie din Lice a trimis scrisori primarilor satelor din Lice și le-a informat că accesul la unele sate din Lice ar fi posibil doar în timpul zilei de vară. Comandantul a declarat în continuare că sătenii ar fi autorizați să lucreze în fermele lor, dar nu ar fi permis să petrece nopțile în satul lor. S-a remarcat că permisiunea de acces la sat ar trebui solicitată de la stațiile locale de gendarmerie. Satele reclamanților, Akçabudak și Kabakaya, nu au fost enumerate printre satele la care accesul ar fi permis în condițiile menționate mai sus. La 11 septembrie 2001, al doilea comandant al Brigadei de Securitate Internă din Lice a trimis o scrisoare biroului guvernatorului de district din Lice informand-l că operațiunile militare împotriva teroriștilor vor continua să fie efectuate în district. Comandantul a solicitat biroul guvernatorului de district să avertizeze locuitorii din regiune că forțele de securitate nu vor fi responsabile pentru nici o pierdere care ar putea avea loc în cursul operațiunilor. Ancheta efectuată de autoritățile a indicat că reclamanții au părăsit satele lor din propria voință. Forțele de securitate nu au forțat reclamanții să părăsească satul lor. Înregistrările oficiale au indicat că nu există nici un obstacol care împiedică să se întoarcă la casele și posesiunile lor în satele lor. Persoanele care au părăsit satele lor ca urmare a terorismului au început deja să se întoarcă și să își recupereze activitățile în satele lor. La 14 iulie 2004, Legea privind compensarea pierderilor care rezultă din cauza terorismului și a luptei împotriva terorismului a fost adoptată de Marea Adunare Națională și a intrat în vigoare la 27 iulie 2004 („Legea compensației”). În această privință, Comisia de evaluare a prejudiciilor și de compensare au fost înființate în șaptezeci și șase provincii. Persoanele care au suferit daune ca urmare a terorismului sau a măsurilor luate de autoritățile pentru combaterea terorismului ar putea depune o cerere cu comisia de compensare relevantă care solicită compensare. Numărul de persoane aplicate acestor comisii a atins deja aproximativ 170.000 de persoane. Încă 800 de persoane, ale căror cereri erau pe calea Curții, au aplicat, de asemenea, comisioanelor de compensare. Mulți săteni au primit deja compensații pentru daunele pe care le-au suferit. O descriere a dreptului intern relevant poate fi găsită în decizia Curții a lui İçyer v. Turcia (n. 18888/02, §§ 44-54, 12 ianuarie 2006) și în hotărârea lui Doğan și alții c. Turcia (n. 88038811/02, 8813/02 și 8815-8819/02, § 31-35, CEDO 2004-VI).
The applicants, Hayriye Bulut, Emin Çelik and Zora Demirhan, are Turkish nationals. They are represented before the Court by Mr Mahmut Vefa, a lawyer practising in Diyarbakır. Until 1994 the applicants all lived in Akçabudak and Kabakaya villages, in the district of Lice in the Diyarbakır province, where they own property. It is to be noted that Zora Demirhan did not submit any certificate to the Court attesting his ownership of the property in Akçabudak. In May 1994 security forces forcibly evacuated Akçabudak and Kabakaya on account of disturbances in the region. They also destroyed the applicants’ property. The applicants and their families then moved to Diyarbakır where they currently live. Following the evacuation of their villages, the applicants filed petitions with the Public Prosecutor’s office in Ovacık complaining about the burning down of their houses by security forces. However, the Public Prosecutor did not commence an investigation into the applicants’ allegations. On unspecified dates, the applicants filed petitions with the offices of the Governor of the state-of-emergency region, the Diyarbakır Governor, the Lice District Governor, the Ministry of Agriculture and Rural Affairs, the military authorities in the region and the President of the Republic and requested permission to return to their village. They further requested, as an alternative to permission to return, that they be allowed to cultivate their lands. The administrative authorities sent a reply to the mayor of Akçabudak and rejected his request of permission to return to his village. It is to be noted that the applicants failed to submit a copy of these petitions to the Court. On 9 September 2001 the Commander of the District Gendarmerie Headquarters in Lice sent letters to the mayors of the villages in Lice and informed them that access to some villages of Lice would only be possible during daytime in summer. The Commander further stated that the villagers would be allowed to work in their farms but would not be allowed to spend the nights in their village. It was noted that permission for access to village should be sought from local gendarmerie stations. The applicants’ villages, Akçabudak and Kabakaya, were not listed among the villages to which access would be allowed under aforementioned conditions. On 11 September 2001 the 2nd Internal Security Brigade Commander in Lice sent a letter to the District Governor’s office in Lice informing him that the military operations against terrorists would continue to be carried out in the district. The commander requested the District Governor’s office to warn the inhabitants in the region that the security forces would not be responsible for any casualties that might occur in the course of the operations. The investigation carried out by the authorities indicated that the applicants had left their villages of their own will. The security forces had not forced the applicants to leave their village. The official records indicated that there was no obstacle preventing villagers from returning to their homes and possessions in their villages. Persons who had left their villages as a result of terrorism had already started returning and regaining their activities in their villages. On 14 July 2004 the Law on Compensation for Losses resulting from Terrorism and the Fight against Terrorism was passed by the Grand National Assembly and entered into force on 27 July 2004 (“Compensation Law”). That Law provided for a sufficient remedy capable of redressing the Convention grievances of persons who were denied access to their possessions in their villages. In that connection Damage Assessment and Compensation Commissions were set up in seventy-six provinces. Persons who had suffered damage as a result of terrorism or of measures taken by the authorities to combat terrorism could lodge an application with the relevant compensation commission claiming compensation. The number of persons applying to these commissions had already attained approximately 170,000. A further 800 persons, whose applications were pending before the Court, had also applied to the compensation commissions. Many villagers had already been awarded compensation for the damage they had sustained. A description of the relevant domestic law can be found in the Court’s decision of İçyer v. Turkey (no. 18888/02, §§ 44-54, 12 January 2006) and in its judgment of Doğan and Others v. Turkey (nos. 88038811/02, 8813/02 and 8815-8819/02, §§ 31-35, ECHR 2004-VI).