ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2127/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta C.R. a chemat în judecată Statul Român,

reprezentat de Prefectura județului Neamț și D.F.P. Neamț, pentru a fi obligat

la plata despăgubirilor civile reprezentând contravaloarea unei mori ce a fost

confiscată abuziv la data de 2 aprilie 1960, ca urmare a aplicării Decretului

nr. 115/1959.

Ministerul Finanțelor, D.G.F.P.C.F.S., filiala județului

Neamț, a cerut respingerea acțiunii invocând, pe de o parte, împlinirea

termenului de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958, iar pe de altă

parte, necompetența instanțelor judecătorești, întrucât situația juridică a

unor astfel de bunuri urmează a fi reglementată prin adoptarea unei legi

speciale. De altfel, în cauză erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995.

În urma desființării hotărârilor pronunțate în

ciclurile procesuale urmate în cauză, în rejudecare, Judecătoria Piatra Neamț,

prin sentința civilă nr. 1006 din 10 februarie 2000, a respins acțiunea.

S-a reținut, în motivarea sentinței, că imobilul

în litigiu a fost preluat de stat la data de 2 aprilie 1960, prin aplicarea

Decretului nr. 115/1959 și, ca urmare, situația juridică a acestuia trebuie să

fie reglementată printr-o lege specială, lege inexistentă la data formulării

acțiunii.

Investit cu soluționarea apelului declarat de

reclamantă, Tribunalul Neamț, prin decizia civilă nr. 1827/AC din 7 decembrie

2000, l-a admis, a schimbat în parte sentința în sensul că a admis în parte

acțiunea și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor, D.G.F.P.C.F.S. Neamț,

să plătească reclamantei suma de 152.496.385 lei cu titlu de despăgubiri

reprezentând contravaloarea imobilului preluat abuziv de către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a

reținut, pe de o parte, că excepția de prescripție a dreptului la acțiune a

fost soluționată definitiv prin decizia nr. 1615 din 25 noiembrie 1997 a

Tribunalului Neamț pronunțată într-un ciclu procesual anterior, prin care s-a

statuat că dreptul reclamantei la despăgubiri este imprescriptibil întrucât își

are izvorul în dreptul ei de proprietate – drept imprescriptibil – asupra

imobilului revendicat, ce nu mai poate fi restituit în natură întrucât a fost

demolat de autoritățile vremii. Pe de altă parte, nu poate fi primită nici cea

de a doua apărare a pârâtului privind inexistența unei reglementări speciale cu

privire la situația juridică a imobilului ori trimiterea la dispozițiile Legii

nr. 112/1995. Acțiunea fiind introdusă anterior intrării în vigoare a acestei

legi și fiind întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art. 998-999 C. civ.)

trebuie soluționată în cadrul procesual fixat de reclamantă.

Hotărârea instanței de apel a fost confirmată de

Curtea de Apel Bacău, secția civilă, prin decizia nr. 1050 din 15 iunie 2001,

prin care au fost respinse recursurile declarate de reclamantă și de Ministerul

Finanțelor, D.G.F.P.C.F.S. Neamț.

Împotriva ultimelor două decizii Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs

în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., solicitând

casarea lor și menținerea sentinței pronunțată de judecătorie.

În motivarea recursului în anulare se susține,

în esență, că în mod greșit au reținut instanțele că imobilul în litigiu a fost

preluat de stat prin aplicarea Decretului nr. 115/1959. În realitate, titlul

statului îl constituie contractul de donație autentificat sub nr. 1430 din 240

din 11 iunie 1960 la Notariatul de Stat raional Piatra Neamț, prin care C.C.,

fiul reclamantei, în calitate de mandatar al acesteia și al celorlalți

coproprietari, a donat statului mai multe bunuri între care și moara în

litigiu.

Recursul în anulare a fost susținut astfel cum a

fost motivat în scris, făcându-se precizarea expresă că nu se cere extinderea

lui și asupra deciziei civile nr. 1615 din 25 noiembrie 1997 a Tribunalului

Neamț, prin care s-a tranșat chestiunea privind prescripția dreptului la

acțiune al reclamantei.       Pe parcursul dezbaterilor în fața prezentei

instanțe a survenit decesul reclamantei, a cărei poziție procesuală a fost

preluată de unica sa moștenitoare I.Z. căreia îi va fi opozabilă hotărârea ce

se va pronunța.

Recursul în anulare nu este fondat.

Potrivit procesului-verbal încheiat la data de 2

aprilie 1960 între reprezentanții Sfaturilor populare raion Piatra Neamț,

respectiv comuna Roznov, șefului secțiunii financiare raion Piatra Neamț, șefului

secției valorificări, reprezentantului Întreprinderii economice N.B., Roznov,

pe de o parte și C.R. proprietară, reprezentată prin fiul său C.C., „în baza

Decretului nr. 115/1959 și a telegramei Președintelui Consiliului de Miniștri

prin care se stabilesc sarcini cu privire la preluarea morilor particulare de

către unitățile de stat”, s-a procedat la preluarea inventarului morii

proprietatea R.C.” (clădirea morii cu anexe, motoare, valțuri, curele, butoaie,

saci, ciocane, remize), care a fost predat Întreprinderii economice sătești „N.B.”,

cu precizarea că sarcina de plan „începând cu data de 1 aprilie 1960 trece

asupra acesteia până la finele anului 1960”. (Total plan 18.000 kg).

S-a făcut, de asemenea, mențiunea că „sarcina de

plan ce a fost stabilită proprietarei C.R. până la 1 aprilie 1960 a rămas

restantă cu cantitatea de 12.555 kg, cantitate pe care proprietara se obligă a

o preda la Baza de Recepție”.

Cele reținute neputând fi contestate, rezultă că

în mod corect au reținut instanțele că temeiul preluării imobilului de către

stat l-au constituit dispozițiile Decretului nr. 115/1959 „pentru lichidarea

rămășițelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură…”,

iar nu contractul de donație încheiat la o dată ulterioară procesului-verbal de

preluare, dată la care bunul nu mai exista în patrimoniul donatoarei – lipsind

astfel obiectul contractului – iar voința acesteia de a „gratifica” era

determinată de obligația de predare către donator a importantei cantități de

12.555 kg (grâu și porumb), obligație restantă pe doi ani în urmă și vădit

imposibil de a fi adusă la îndeplinire.

Față de cele ce preced, recursul în anulare se

privește ca nefondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în

anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 1050 din 15 iunie 2001 a

Curții de Apel Bacău și deciziei civile nr. 1827/AC din 7 decembrie 2000 a

Tribunalului Neamț.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2004.