ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3211/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 17 noiembrie 2000, reclamanta, Direcția Generală a Vămilor București, prin Direcția Vamală Oradea, a chemat în judecată pârâta SC P.C. SA Oradea, solicitând ca, în baza sentinței civile ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 5.175.580.766 lei daune. În susținerea pretențiilor, reclamanta a arătat că în urma organizării licitației câștigate de pârâtă s-a încheiat contractul nr. 3352 din 13 februarie 1996, privind execuția la investiția „terminal mărfuri” Borș. La terminarea lucrărilor, s-a constatat că antreprenorul nu și-a respectat obligația din ofertă, caiet de sarcini și contract și a încărcat costurile lucrării, în mod nejustificat, cu suma de 2.978.161.957 lei, la care se adaugă și foloasele nerealizate.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea acțiunii, învederând că a executat lucrările, respectând întocmai clauzele contractului încheiat. De asemenea, a precizat că dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, întrucât, potrivit art. 14 pct. 3 din convenția încheiată, s-a prevăzut un termen de 15 zile de la recepția investiției, părțile contractante vor efectua desocotirea finală, iar diferențele constatate urmând a fi achitate de partea debitoare pe baza facturii emise de partea creditoare și a procesului-verbal încheiat de părți cu privire la desocotire, plata diferenței urmând a se efectua în termen de 15 zile de la primirea facturii.

S-a specificat că procesul-verbal de recepție a lucrărilor cu nr. 387, la terminalul mărfuri Borș, s-a redactat la data de 29 ianuarie 1999, iar procesul-verbal nr. 3769, de recepție a lucrărilor la obiectivul racord terminal, s-a încheiat tot fără obiecții, la 1 noiembrie 1999, acțiunea reclamantei fiind înregistrată la 17 februarie 2000. Prin sentința civilă nr. 631 din 6 iulie 2000, Tribunalul Bihor a respins acțiunea. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că pârâta a făcut dovada îndeplinirii întocmai a obligațiilor asumate prin contractul încheiat, fapt confirmat la data de 29 ianuarie și, respectiv, 1 noiembrie 1999, reclamanta având dreptul să refuze facturile emise la plată anterior recepției, situație în care se consideră că beneficiara a acceptat întru-totul lucrările executate, fără a exista obiecțiuni, iar, față de clauzele convenției, acțiunea este tardiv formulată.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel reclamanta, criticile privind modul eronat în care instanța de fond a reținut situația de fapt. Astfel, se susține că procesul-verbal de recepție nr. 837, încheiat cu ocazia terminării lucrărilor, a fost semnat cu obiecțiuni, conform pct. 4.2; și cum lucrările nu au fost finalizate, eronat s-a reținut existența unui proces-verbal de stingere a obiecțiunilor și nu s-a luat în considerație adresa intimatei nr. 1556 din 22 februarie 2000, prin care confirmă că lucrările nu au fost finalizate. S-a încasat, în perioada ianuarie – iulie 1999, în plus suma de 2.978.161.957 lei și nu a justificat, prin acte fiscale, sumele decontate. În soluționarea apelului, instanța a dispus efectuarea unei expertize tehnice, conform obiectivelor formulate de părți, lucrare omologată și confirmată de părți.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 412 din 18 septembrie 2001, a respins apelul ca nefondat. În motivarea soluției, această instanță a reținut că investiția „terminal mărfuri Borș” nu are recepția finală efectuată, fiind făcută doar recepția preliminară cu ocazia punerii în funcțiune a obiectivului, astfel că invocarea adresei nr. 1556 din 22 februarie 2000 nu poate fi luată în considerație, deficiențele semnalate fiind recunoscute de intimata-pârâtă prin adresa nr. 721 din 8 martie 2000, urmând ca, până la recepția finală, să fie remediate. De asemenea, s-a reținut, ca fiind nefondată, și susținerea apelantei privind pretinderea unor bunuri în plus, care ar proveni din lucrări de refacere, remediere, finisare a lucrărilor înscrise în anexa 2, deoarece au fost efectuate pe cheltuiala antreprenorului, astfel cum a reținut raportul de expertiză.

Critica privind achitarea unor sume de bani peste prețul materialelor și a lucrărilor, s-a reținut a fi justificată doar pentru suma de 3.283.804 lei, ce urmează a fi dedusă cu ocazia compensărilor ce vor avea loc anterior recepției finale. Nu s-au reținut nici criticile referitoare la lipsa dovezilor fiscale în legătură cu procurarea materialelor și a lucrărilor de transport, întrucât nu au fost dovedite. În ce privește lucrările la investiția „terminal Borș” au fost recepționate cu proces-verbal nr. 387 din 29 ianuarie 1999, instanța a reținut că, față de mențiunea comisiei de recepție, „lucrările sunt de bună calitate și nu pun în pericol buna funcționare a obiectivului”, criticile fiind nejustificate.

Concluzia finală a lucrării de expertiză a fost în sensul că, raportat la întreaga lucrare, nu s-au făcut decontări și încasări în plus, ci chiar în minus. Cu petiția înregistrată la data de 26 octombrie 2001, reclamanta a declarat recurs, criticile vizând aspecte de nelegalitate și netemeinicie prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se cere în calea de atac constatarea nelegalității prevederilor art. 14 pct. 3 din contractul nr. 3352 din 13 februarie 1996, apreciind că termenul de 15 zile convenit de la recepția investiției, pentru a face o desocotire finală a diferențelor constatate ulterior, vine în contradicție cu dispozițiile art. 1483 C. civ.

De asemenea, consideră că instanțele inferioare au reținut eronat că procesul-verbal de recepție a lucrărilor nr. 387 din 29 ianuarie 1999 a fost semnat fără obiecțiuni, în realitate, fiind semnat cu obiecțiuni, care sunt de natură a suspenda cursul prescripției extinctive până la soluționarea deficiențelor constatate. Se susține, de asemenea, că au fost încălcate dispozițiile art. 969 C. civ., respectiv, unul din elementele esențiale ale contractului, respectiv, prețul. Intimata antreprenoare avea obligația legală și contractuală de a prezenta în scris noile tarife practicate pe parcursul derulării contractului de antrepriză. Recursul este nefondat. Criticile formulate reiterează motivele de apel, făcând referire la soluția instanței de fond, fără a lua în considerație că, în baza art. 295 C. proc.

civ., instanța de apel a încuviințat completarea probelor administrate la prima instanță, respectiv, expertiză tehnică, pronunțându-se pe fondul pricinii și pe excepția tardivității ridicată de pârâta-intimată. S-a reținut, pe baza lucrării efectuate, la care recurenta nu a formulat obiecțiuni, că, așa cum rezultă din evidențele beneficiarului de investiție, antreprenorul a încasat, până la recepția preliminară – 29 ianuarie 1999 - numai suma de 84,750 miliarde lei, astfel că per total lucrare nu s-au făcut decontări și încasări în plus, ci mai degrabă în minus. În aceste condiții, nu poate fi vorba de vreo încărcare a costurilor lucrărilor, ci mai repede de o neîncasare a contravalorii lucrărilor efectuate în integralitatea lor.

Astfel, justificat instanța de apel a reținut împrejurarea că investiția „terminal mărfuri Borș” nu are recepția finală efectuată, fiind doar recepția preliminară, cu ocazia punerii în funcțiune a obiectivului, cuprinsul adresei nr. 1556 din 22 februarie 2000, fiind, în realitate, constatări ale comisiei de recepție, recunoscute de către intimată prin adresa nr. 721 din 6 martie 2000, ce urmează a fi remediate de aceasta până la recepția finală. Atât procesul-verbal de recepție preliminară nr. 387 din 29 ianuarie 1999, cât și procesul-verbal de recepție finală nr. 17183 din 23 noiembrie 2001, au stabilit că lucrările sunt de bună calitate și nu pun în pericol buna funcționare a obiectivului.

Invocarea unor sume de bani, care ar proveni din lucrări de refacere, remediere, finisare, nu este justificată, întrucât, așa cum rezultă din raportul de expertiză, acestea au fost făcute pe cheltuiala antreprenorului, conform contractului nr. 70/1996. Cu privire la nerespectarea prețului contractat, Curtea apreciază că nu poate fi reținută, beneficiara-recurentă achitând facturile emise fără obiecțiuni, iar raportul de expertiză a reținut chiar plăți neefectuate.

Excepția nulității clauzei prevăzute la art. 14 pct. 2 din contract, ridicată în recurs, nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că art. 1902 C. civ., instituie răspunderea de 10 ani a antreprenorului pentru viciile de construcție, iar pe de altă parte, potrivit art. 969 C. civ., contractul este legea părților, și, dat fiind caracterul comercial al convenției, nici o dispoziție nu interzice stipularea, de comun acord, a unor termene de prescripție mai scurte, conform principiului libertății contractuale ce caracterizează economia de piață. Față de cele arătate, având în vedere obiectul cauzei dedus judecății, respectiv, plăți nelegale efectuate în perioada ianuarie - iulie 1999, Curtea va confirma soluția instanței de apel, criticile făcute neputând forma convingerea instanței supreme de temeinicia acestora.

Văzând dispozițiile art. 312 și 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta, Ministerul Finanțelor – Direcția Regională Vamală Interjudețeană Oradea, împotriva deciziei nr. 412 A/C din 18 septembrie 2001 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ. Obligă recurenta, Ministerul Finanțelor – Direcția Regională Vamală Interjudețeană Oradea, să plătească intimatei, SC P.C. SA Oradea, suma de 30.000.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 27 iunie 2003.