ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 537/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 29 iunie 2000, reclamantul, Consiliul Local al Municipiului Vaslui, a chemat în judecată pe pârâta, SC. A.I. S.R.L. Vaslui, pentru a fi obligată la plata sumei de 79.323.401 lei, reprezentând chirie restantă, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că a închiriat pârâtei un spațiu comercial de 99 m.p., situat în piața agro-alimentară din Vaslui, dar locatara nu a achitat chiria, rămânând în restanță cu suma pretinsă. Prin sentința civilă nr. 114 din 5 martie 2001, Tribunalul Vaslui, a respins acțiunea cu motivarea că, prin raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a stabilit că locatarul a plătit sume mai mari decât cele datorate cu titlu de chirie.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, iar intimata a depus întâmpinare invocând, pe lângă apărările de la fond, și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, pentru perioada celor 3 ani anteriori sesizării instanței. Prin decizia comercială nr. 412 A din 29 octombrie 2001, Curtea de Apel Iași, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de intimată, precum și apelul formulat de Consiliul Local al Municipiului Vaslui împotriva sentinței tribunalului, pe care a menținut-o.

Cu actul înregistrat la 14 decembrie 2001, reclamantul, Consiliul Local al Municipiului Vaslui, a formulat recurs împotriva acestei decizii susținând următoarele: - instanțele au pronunțat hotărâri nelegale, deoarece nu au ținut seama de prevederile art. 970 din C. civ., în interpretarea clauzelor contractului de închiriere; - în mod greșit, instanțele au considerat că nu sunt aplicabile prevederile hotărârilor adoptate de Consiliul Local al Municipiului Vaslui, pentru stabilirea tarifelor la spațiile comerciale care aparțin domeniului public, cum este și spațiul în discuție. Recursul reclamantului este nefondat. Din actele dosarului, rezultă că între părți s-a încheiat contractul de închiriere din 10 octombrie 1995, potrivit căruia Consiliul Local al Municipiului Vaslui a închiriat pârâtei, S.C.A.I.

S.R.L. Vaslui, un spațiu comercial de 99 m.p., situat în piața agro-alimentară, chiria fiind stabilită la suma de 6 milioane lei anual. Susținând că locatarul nu și-a îndeplinit obligația de plată a chiriei pentru acest spațiu, Consiliul Local al Municipiului Vaslui a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 79.323.401 lei chirie restantă, ce formează obiectul litigiului. Instanțele au considerat că în realitate locatarul a achitat corect chiria prevăzută în contract, plătind chiar sume mai mari decât cele datorate, așa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză contabilă efectuat la fond. Prima critică, formulată de recurentă, se referă la modul în care instanțele au interpretat clauza de la art. 17 din contractul de închiriere, fără să se țină seama de dispozițiile art. 970 din C. civ., potrivit căruia „convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres cuprins în ele, dar și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa”.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a susținut că, deși părțile au convenit plata unei chirii anuale, aceasta a fost majorată implicit, în baza Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Vaslui nr. 15/1998, care a stabilit tarifele pentru spațiile comerciale aparținând domeniului public. Critica reclamantei nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 17 din contractul de închiriere, locatorul și-a rezervat dreptul de a modifica unele clauze contractuale de comun acord cu locatarul, ceea ce înseamnă că o majorare a chiriei n-ar fi putut avea loc fără acordul pârâtei, iar un asemenea acord nu a fost exprimat.

Împrejurarea că, prin hotărârea Consiliului Local, s-au stabilit tarife pentru spațiile aparținând domeniului public nu este de natură să conducă în mod automat la majorarea chiriei anuale prevăzută prin art. 4 din contract, o asemenea tarifare putând să constituie doar o bază pentru eventuale negocieri între părți, negocieri care, în speță, n-au avut loc. Din acest punct de vedere, instanțele au dat o corectă interpretare clauzelor contractuale, precum și dispozițiilor art. 970 din C. civ., stabilind că echitatea menționată în cuprinsul acestui text presupune respectarea acordului de voință al părților contractante și nu modificarea unilaterală a acestora. În fine, dispozițiile cu caracter administrativ ale consiliului local nu pot fi cuprinse în sfera noțiunilor de „obicei sau lege” avute în vedere de C. civ., în textul citat, motiv pentru care va fi respins recursul reclamantului ca nefondat, conform art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul, Consiliul Local al Municipiului Vaslui, împotriva deciziei nr. 412 din 29 octombrie 2001, a Curții de Apel Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2004.