ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 537/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 29

iunie 2000, reclamantul, Consiliul Local al Municipiului Vaslui, a chemat în

judecată pe pârâta, SC. A.I. S.R.L. Vaslui, pentru a fi obligată la plata sumei

de 79.323.401 lei, reprezentând chirie restantă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

susținut că a închiriat pârâtei un spațiu comercial de 99 m.p., situat în piața

agro-alimentară din Vaslui, dar locatara nu a achitat chiria, rămânând în

restanță cu suma pretinsă.

Prin sentința civilă nr. 114 din 5

martie 2001, Tribunalul Vaslui, a respins acțiunea cu motivarea că, prin

raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a stabilit că locatarul a plătit

sume mai mari decât cele datorate cu titlu de chirie.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul, iar intimata a depus întâmpinare invocând, pe lângă

apărările de la fond, și excepția prescripției dreptului la acțiune al

reclamantului, pentru perioada celor 3 ani anteriori sesizării instanței.

Prin decizia comercială nr. 412 A

din 29 octombrie 2001, Curtea de Apel Iași, a respins excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată de intimată, precum și apelul formulat de

Consiliul Local al Municipiului Vaslui împotriva sentinței tribunalului, pe

care a menținut-o.

Cu actul înregistrat la 14 decembrie

2001, reclamantul, Consiliul Local al Municipiului Vaslui, a formulat recurs

împotriva acestei decizii susținând următoarele:

- instanțele au pronunțat hotărâri

nelegale, deoarece nu au ținut seama de prevederile art. 970 din C. civ., în

interpretarea clauzelor contractului de închiriere;

- în mod greșit, instanțele au

considerat că nu sunt aplicabile prevederile hotărârilor adoptate de Consiliul

Local al Municipiului Vaslui, pentru stabilirea tarifelor la spațiile

comerciale care aparțin domeniului public, cum este și spațiul în discuție.

Recursul reclamantului este

nefondat.

Din actele dosarului, rezultă că

între părți s-a încheiat contractul de închiriere din 10 octombrie 1995,

potrivit căruia Consiliul Local al Municipiului Vaslui a închiriat pârâtei,

S.C.A.I. S.R.L. Vaslui, un spațiu comercial de 99 m.p., situat în piața agro-alimentară,

chiria fiind stabilită la suma de 6 milioane lei anual.

Susținând că locatarul nu și-a

îndeplinit obligația de plată a chiriei pentru acest spațiu, Consiliul Local al

Municipiului Vaslui a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 79.323.401

lei chirie restantă, ce formează obiectul litigiului.

Instanțele au considerat că în realitate

locatarul a achitat corect chiria prevăzută în contract, plătind chiar sume mai

mari decât cele datorate, așa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză

contabilă efectuat la fond.

Prima critică, formulată de

recurentă, se referă la modul în care instanțele au interpretat clauza de la art.

17 din contractul de închiriere, fără să se țină seama de dispozițiile art. 970

din C. civ., potrivit căruia „convențiile obligă nu numai la ceea ce este

expres cuprins în ele, dar și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau

legea dă obligației după natura sa”.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, reclamanta a susținut că, deși părțile au convenit plata unei chirii

anuale, aceasta a fost majorată implicit, în baza Hotărârii Consiliului Local

al Municipiului Vaslui nr. 15/1998, care a stabilit tarifele pentru spațiile

comerciale aparținând domeniului public.

Critica reclamantei nu poate fi

primită, deoarece, potrivit art. 17 din contractul de închiriere, locatorul

și-a rezervat dreptul de a modifica unele clauze contractuale de comun acord cu

locatarul, ceea ce înseamnă că o majorare a chiriei n-ar fi putut avea loc fără

acordul pârâtei, iar un asemenea acord nu a fost exprimat.

Împrejurarea că, prin hotărârea Consiliului

Local, s-au stabilit tarife pentru spațiile aparținând domeniului public nu

este de natură să conducă în mod automat la majorarea chiriei anuale prevăzută

prin art. 4 din contract, o asemenea tarifare putând să constituie doar o bază

pentru eventuale negocieri între părți, negocieri care, în speță, n-au avut

loc.

Din acest punct de vedere,

instanțele au dat o corectă interpretare clauzelor contractuale, precum și dispozițiilor

art. 970 din C. civ., stabilind că echitatea menționată în cuprinsul acestui

text presupune respectarea acordului de voință al părților contractante și nu

modificarea unilaterală a acestora.

În fine, dispozițiile cu caracter

administrativ ale consiliului local nu pot fi cuprinse în sfera noțiunilor de

„obicei sau lege” avute în vedere de C. civ., în textul citat, motiv pentru care

va fi respins recursul reclamantului ca nefondat, conform art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul, Consiliul Local al Municipiului Vaslui, împotriva

deciziei nr. 412 din 29 octombrie 2001, a Curții de Apel Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 11 februarie 2004.