ÎCCJ, Decizia nr. 119/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 17 februarie 2000,

reclamanta SC M.S. SRL București a chemat în judecată SC P.T.A.M. SRL pentru ca,

prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună

evacuarea pârâtei din spațiul comercial în suprafață de 113 metri pătrați, situat

în București, Piața Berceni-Oltenița.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că, prin contractul de locațiune nr. 141 din 24 noiembrie 1999, a

asigurat pârâtei folosința spațiului comercial menționat, pe un termen de 112

zile, începând cu data de 10 noiembrie 1999.

Pârâta nu și-a îndeplinit obligația

de plată a chiriei, astfel cum aceasta a fost stabilită, prin art. 3 din

contract.

Prin sentința nr. 6632 din 23

octombrie 2000, Tribunalul București, secția comercială, învestit prin

declinarea competenței soluționării în fond a cauzei de Judecătoria sectorului

4 București, a admis acțiunea și a dispus evacuarea pârâtei din spațiul

comercial, pentru lipsă de titlu.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, la data de 25 noiembrie 1999, s-a încheiat contractul de

închiriere nr. 141, prin care reclamanta, în calitate de locator, punea la

dispoziția pârâtei, în calitate de locatar, spațiul comercial în suprafață de

113 metri pătrați, situat în Piața Berceni-Oltenița.

Reclamanta a încheiat contractul

menționat, în baza dreptului conferit de contractul de asociere în

participațiune nr. 11801 din 17 septembrie 1999, încheiat cu Primăria sectorului

4 București, având ca obiect asocierea în vederea construirii, exploatării și

administrării Pieței Agroalimentare Berceni-Oltenița, pe o perioadă de 25 ani.

Conform art. 2, contractul de închiriere

era valabil 112 zile, începând cu data de 10 noiembrie 1999, pârâta având

obligația de a plăti suma de 10.170.000 lei/lunar, până cel mai târziu la data

de 10 a fiecărei luni.

În cazul neîndeplinirii obligației

de către chiriaș a obligațiilor asumate, contractul este reziliat de plin

drept, fără somație, punere în întârziere sau cerere de chemare în judecată ori

altă formalitate prealabilă, conform pactului comisoriu de ultim grad.

Urmare a neplății chiriei, fapt

recunoscut și de pârâtă la răspunsul nr. 3 din interogatoriu, reclamanta a constatat

rezilierea contractului, conform pactului comisoriu de grad stipulat, motiv

pentru care pârâta ocupă spațiul fără nici un titlu.

Deși a afirmat că are un contract de

închiriere valabil, încheiat cu Primăria sectorului 4 București, pârâta nu a

făcut dovada acestei susțineri.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

pârâta a declarat apel susținând că, în mod greșit, contrar dispozițiilor art. 494

C. civ., a fost evacuată din spațiu, față de împrejurarea că avea contract de

închiriere cu Administrația Piețelor sectorului 4, pentru suprafața de 61 metri

pătrați teren, pentru care a continuat să plătească chirie locatorului și pe care

a construit magazinul.

Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, prin decizia nr. 351 din 5 martie 2001, a respins apelul, ca

nefondat, cu motivarea că susținerea apelantei, potrivit căreia intimata

trebuia să respecte contractele deja încheiate, nu poate fi reținută, având în

vedere că contractul de închiriere nr. 131/1999 a fost încheiat pentru o

suprafață mai mică, pe un termen de un an, acesta expirând la data de 28 mai

2000.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

pârâta a declarat recurs, susținând că decizia atacată este rezultatul unei

aprecieri eronate a probelor administrate și nesocotirii altora.

Prin decizia nr. 7588 din 12

decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins recursul,

ca nefondat, reținând că instanțele, în mod corect, au apreciat că pârâta nu

are titlu asupra spațiului, intervenind rezilierea contractului de închiriere,

conform pactului comisoriu de ultim grad.

Pe de altă parte, susținerile

recurentei, referitoare la nerespectarea contractului nr. 131/1999, încheiat cu

Primăria sectorului 4 București, nu poate fi reținută, întrucât, din actele

dosarului, nu rezultă identitatea obiectului.

Împotriva tuturor hotărârilor

pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct.

2 teza I C. proc. civ.

S-a susținut că soluțiile criticate

au la bază o greșită aplicare a clauzelor contractuale, care nu permiteau

reclamantei să solicite evacuarea pârâtei, în temeiul unui contract ce nu

fusese încheiat, conform art. 5 pct. II din contractul de asociere în

participațiune nr. 11801 din 17 septembrie 1999.

Instanțele de judecată, prin

hotărârile criticate, s-au referit exclusiv la prevederile contractului nr. 141/1999,

deși acesta avea eficiență numai în măsura în care reprezenta o continuare a contractului

existent nr. 131/1999, ori avea la bază înștiințarea Primăriei sectorului 4

București, așa cum s-a dispus expres, prin art. 5 pct. III și art. 1 alin. (6)

din contractul nr. 11801/1999, ceea ce, în cauză, nu s-a dovedit.

Ca atare, soluția instanțelor de

judecată este greșită, prin reținerea culpei pârâtei, în raport cu contractul nr.

141/1999, deși acesta nu îndeplinea condițiile menționate.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și, pe

fond, respingerea acțiunii.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În contractul de închiriere nr. 141/1999,

părțile au stipulat rezilierea de plin drept și fără somație a acestuia, în

cazul neîndeplinirii de către locatar, între altele, a obligației de plată a

chiriei.

În cauză, neîndeplinirea obligației

menționate a fost dovedită, inclusiv prin recunoașterea pârâtei.

Or, cum efectele pactului comisoriu

expres de gradul III sunt identice cu efectele rezilierii judiciare, iar

neîndeplinirea obligației cu privire la care, prin clauza accesorie la acesta,

se convenise asupra rezilierii de plin drept și fără somație a contractului, a

fost probată, în mod corect, instanțele au reținut că pârâta ocupă spațiul comercial,

fără a mai avea titlu, contractul de închiriere fiind reziliat și, drept urmare,

au dispus evacuarea acesteia, așa încât hotărârile atacate nu sunt susceptibile

de critică.

Prin recursul în anulare, se susține

că instanțele nu se puteau pronunța, în temeiul contractului nr. 141/1999, în

raport de împrejurarea că acesta nu era valid, ca urmare a neîndeplinirii de

către reclamantă a obligației de înștiințare a Primăriei sectorului 4 București,

asumată prin contractul de asociere în participațiune, cu referire la

încheierea contractului menționat.

Potrivit art. 948 din C. civ., „condițiile

esențiale pentru validitatea unei convenții sunt:

care se obligă;

Este adevărat că încheierea contractelor

nu poate fi, în fond, despărțită de elementele ținând de validitatea contractului,

în raport de împrejurarea că orice contract se perfectează în ideea producerii

de efecte juridice.

Sub un prim aspect, această critică

nu poate fi primită, în raport de principiul disponibilității în procesul

civil.

Astfel, pârâta nu a invocat în

apărare neîndeplinirea obligației de plată a chiriei, ca o consecință voluntară

a nulității contractului de închiriere, pentru lipsa consimțământului, condiție

esențială de validitate a acestuia.

Or, principiul menționat cuprinde,

între alte prerogative, dreptul pârâtului de a propune probe în apărare, de a

invoca excepții sau pretenții în legătură cu cererea reclamantului, iar

judecătorul este obligat a soluționa cauza în limitele sesizării.

Pe de altă parte, critica se

constată a fi neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 5 din

Contractul de asociere în participațiune nr. 11801 din 17 septembrie 1999,

reclamanta, în calitate de asociat, „are dreptul să încheie contracte de

închiriere, locație de gestiune sau colaborare, în vederea exploatării Pieței

Agroalimentare, cu înștiințarea Primăriei sectorului 4”.

Din modul de redactare al clauzei

menționate nu rezultă o condiționare sau afectare a libertății voinței juridice

a reclamantei, cu referire la încheierea contractelor de închiriere.

În acest sens, urmează a se observa

că, prin clauza menționată, nu a fost stabilită o interdicție, în sensul

încheierii contractului numai după obținerea acordului primăriei.

Pe de altă parte, valoarea

denotativă a sintagmei „înștiințare”, reprezentând „informare”, este total

diferită de cea a „acordului”, singurul care poate pune în discuție libertatea

voinței juridice a reclamantei și, pe cale de consecință, validitatea

contractului de închiriere încheiat în alte condiții decât cele stabilite prin

contractul de asociere în participațiune, dacă prin acesta s-ar fi convenit, în

sensul obținerii unui acord al autorității publice menționate.

Mai mult, din clauza contractuală

menționată, rezultă că nici măcar obligația de informare a Primăriei sectorului

4 nu a fost prevăzută a fi îndeplinită de către reclamantă, anterior încheierii

contractelor de închiriere.

Ca atare, contractul de închiriere nr.

141/1999 îndeplinește condițiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ.

În fine, prin recursul în anulare nu

a fost precizată norma imperativă încălcată, așa încât calea de atac exercitată

urmează a fi privită ca nefondată și sub acest aspect, așa încât hotărârile atacate

nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

De altfel, cum o cale de atac poate

fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate sau netemeinicie, după

caz, existente la data pronunțării hotărârii atacate, iar la data soluționării

recursului, când sentința a devenit irevocabilă, atât contractul de închiriere

care a făcut obiectul examinării de către instanțe, cât și contractul de

închiriere invocat de procurorul general, erau ajunse la termen, recursul în

anulare apare ca fiind și fără obiect.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, împotriva sentinței nr. 6632 din 23 octombrie 2000 a

Tribunalului București, secția comercială, deciziei nr. 351 din 5 martie 2001 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială și deciziei nr. 7588 din 12

decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 15 martie 2004.