ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2188/2008

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele Prin sentința penală nr. 127 din 18 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția l-a penală, a admis plângerea formulată de petentul C.V. Î n temeiul art. 278 1 C. proc. pen. a desființat rezoluția nr. 1018/P din 19 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a dispus trimiterea cauzei procurorului în vederea completării actelor premergătoare efectuate în cauză. A respins ca nefondată plângerea formulată de petentul V.M.N. împotriva aceleiași rezoluții. Î n temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat petentul V.M.N. la plata sumei de 100 lei către stat, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta.

Î n temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de plângerea petentului C.V. au rămas în sarcina statului. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele: Prin cererea adresată Curții la data de 30 martie 2006, petentul C.V. a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 1018/P din 09 februarie 2006 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a solicitat admiterea plângerii, desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale împotriva intimatului-făptuitor V.M.N., pentru săvârșirea infracțiunii de represiune nedreaptă, prev. de art. 268 C. pen.

În motivarea plângerii a arătat că rezoluția este netemeinică întrucât întreaga activitate de urmărire penală a fost efectuată cu rea credință de către procurorul V.M.N., în condițiile în care avea cunoștință că faptele nu există, neținând seama de constatările tehnico-științifice care atestau că semnăturile de la rubrica „casier" nu au fost executate de către petent ci de numiții M.I. și D.S. , administratorii societăților comerciale de la care acesta a achiziționat spațiul comercial și clădirea. Împrejurarea că procurorul avea cunoștință de nevinovăția sa, a susținut petentul, a rezultat atât din cele arătate anterior, cât și din modul în care a fost direcționată ancheta. A mai arătat petentul că, după ce a fost achitat de către instanța fondului, procurorul V.M.N.

a încercat să demonstreze cu orice preț prin motivele de apel redactate, că era un infractor deosebit de periculos și că interesul acestuia era cel al condamnării sale și nu al aflării adevărului, fapt rezultat din existența unor relații de prietenie dar și de afaceri cu numitul H.T., cel care a reclamat la poliție faptele presupus săvârșite de către el. A menționat că relația dintre procurorul V.M.N. și H.T. este dovedită pe bază de înscrisuri din care rezultă că soția acestuia din urmă, H.E. (director al Direcției de Administrare a învățământului Preuniversitar) a impus mai multor unități de învățământ din sectorul 4 să achiziționeze lucrarea Achiziții Publice - Etapele atribuirii contractului de achiziție publică, a cărui autor este însuși procurorul V.M.N.

În drept a invocat dispozițiile art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. În susținerea plângerii petentul a depus, în copie, articole de presă referitoare la relația de prietenie dintre intimatul-făptuitor și H.T. La rândul său, petentul V.M.N. a formulat plângere împotriva rezoluțiilor nr. 1018/P din 09 februarie 2006 și 3705/16209/2006 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând admiterea plângerii, desființarea rezoluțiilor atacate și reținerea cauzei spre rejudecare, prin schimbarea temeiului achitării, respectiv în cel prevăzut de art. 10 lit. a) ori art. 10 lit. b) C. proc. pen. În motivarea plângerii, petentul a arătat că în mod greșit s-a reținut în privința sa, prin rezoluția nr. 1018/P din 09 februarie 2006, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 268 C. pen.

sub aspectul laturii subiective, întrucât în realitate trebuia să se constate că fapta de represiune nedreaptă nu a existat în materialitatea sa sau că a existat doar tragerea la răspundere penală a inculpatului (represiunea statală) și că această faptă nu este prevăzută de legea penală. În susținerea temeiului achitării, petentul V.M.N. a invocat referatul de achitare nr. 4247/lll-4 din 10 iulie 2005 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a apreciat că soluția de achitare este netemeinică, fiind bazată exclusiv pe declarațiile nesincere ale inculpatului și ale martorilor, aceștia din urmă schimbându-și în mod nejustificat și subiectiv depozițiile din cursul urmăririi penale, situație explicabilă prin faptul că sunt sau au fost angajați la societățile comerciale administrate de inculpatul C.V.

În dovedirea plângerii, petentul a depus, în copie xerox, referatul de achitare nr. 4247/lll-4 din 10 iulie 2005, o invitație la nuntă și o fotografie din care rezultă că articolele de presă invocate de C.V. sunt defăimătoare, fiind scrise de un jurnalist aflat în relație de rudenie prin alianță cu acesta. Întrucât ambele plângeri vizau rezoluții ale parchetului privitoare la aceleași fapte, prin încheierea din 6 iulie 2006 dată în dosarul 3629/2/2006 al Curții de Apel București, secția l-a penală, s-a dispus conexarea dosarului 3938/272006 la dosarul 3629/2/2006, constatându-se incidența dispozițiilor art. 34 lit. d) C. proc. pen. Prin sentința penală nr. 170 din 23 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția I a penală, a fost admisă plângerea formulată de petentul C.V.

în dosarul nr. 3629/2/2006 conexat la dosarul nr. 3938/2/2006, a fost desființată rezoluția nr. 1018/P din 09 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a dispus trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale împotriva intimatului V.M.N. pentru infracțiunea prevăzută de art. 268 C. pen. Prin aceeași sentință a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul V.M.N. formulată în dosarul nr. 3938/2/2006 împotriva aceleiași rezoluții a parchetului. Prin decizia penală nr. 2463 din 8 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și intimatul V.M.N.

, s-a dispus casarea sentinței penale nr. 170 din 23 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția l-a penală, și a fost trimisă cauza pentru rejudecare la această instanță. Rejudecând în fond după casare, Curtea reține următoarele: La data de 12 septembrie 2005, partea vătămată C.V. a formulat plângere penală la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, solicitând tragerea la răspundere penală a făptuitorului V.M.N. pentru săvârșirea infracțiunii de represiune nedreaptă prevăzută de art. 268 C. pen., constând în aceea că a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea sa în judecată prin rechizitoriul nr. 2848/P din 11 noiembrie 2002, pentru comiterea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals, prev. de art. 31 alin. (2) rap.

la art. 290 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 291 C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., deși cunoștea faptul că este nevinovat. În motivarea plângerii arată că este administratorul SC P.T.A. SRL , societate care a închiriat în anul 1996 o suprafață de teren de la Administrația Piețelor Sector 4 pe care a desfășurat activități de comercializare a cărnii într-un magazin până în anul 2000. La data de 17 septembrie 1999, SC M. SRL, administrată de H.T., a încheiat un contract de asociere în participațiune cu Primăria Sectorului 4 prin care a concesionat Piața Berceni-Oltenița și ulterior, în această calitate de locator, i-a fost reînchiriată aceeași suprafață de teren de către SC M. SRL.

întrucât chiria cerută de această societate era cu mult mai mare decât cea convenită anterior cu Administrația Piețelor Sector 4, a denunțat noul contract, motiv pentru care SC M. SRL a formulat o acțiune în evacuare împotriva societății administrate de partea vătămată pentru neplata chiriei. Partea vătămată C.V. susține că făptuitorul V.M.N. l-a acuzat, pe nedrept, că în cadrul litigiului comercial ar fi depus două facturi ce atestau împrejurări necorespunzătoare adevărului, facturi semnate de alte persoane, pe care de asemenea Ie-a instigat să le falsifice. Apreciază partea vătămată că întreaga urmărire penală desfășurată în cauză de către procurorul V.M.N., soldată în final cu achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap.

la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. pentru ambele fapte, a fost desfășurată cu rea-credință, întrucât știa că este nevinovat și că faptele reținute în sarcina sa nu existau. Astfel, deși a dispus efectuarea în cauză a unor constatări tehnico-științifice care să stabilească persoanele care au executat scrisul și semnăturile existente pe facturile contestate și de pe chitanțele care atestau efectuarea plăților, probă din care a rezultat că semnăturile de la rubricile casier fuseseră executate de M.I. și D.S., procurorul nu a ținut seama de aceste concluzii și a procedat la audierea celor două persoane în calitate de învinuiți pentru infracțiunile prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991 și art. 11-13 din Legea nr. 84/1997.

Petentul a susținut că intimatul-făptuitor nu a procedat mai înainte la disjungerea acestei cauze de cea în care figura ca învinuit, nominalizându-i ca martori pe M.I. și D.S. în rechizitoriu, după care a disjuns cauza acestor doi învinuiți și a format un nou dosar pe care l-a trimis Poliției Sector 4 pentru cercetări. Apreciază că prin această operațiune juridică, procurorul a urmărit să-i țină sub presiune pe cei doi învinuiți și, în schimbul unor declarații care să-l incrimineze, să fie beneficiarii unei soluții favorabile în legătură cu faptele pentru care fuseseră cercetați. De altfel, a susținut petentul, învinuirea ce i-a fost adusă nu se baza la momentul trimiterii în judecată decât pe declarațiile date de acești doi „martori", care au susținut că au derulat operațiuni comerciale de vânzare de active cu petentul, atestate de facturi și chitanțe, cu precizarea că unele mențiuni fuseseră adăugate ulterior pe înscrisuri, fără știința lor, de către martora B.M.

Petentul a învederat că, pornind de la aceste declarații, procurorul a tras concluzia că ar fi determinat-o pe martoră să adauge aceste mențiuni, deși aceasta a declarat în mod constant că nu a falsificat înscrisurile și nici nu a fost determinată să efectueze o astfel de operațiune. Consideră petentul că săvârșirea infracțiunii de către intimatul- făptuitor rezultă și din faptul că acesta a redactat motivele de apel, după ce a fost achitat de către instanța de fond. Arată că în realitate procurorul era interesat să obțină condamnarea sa, deoarece se afla în relații de prietenie și de afaceri cu H.T., cel care l-a reclamat la poliție, aspect dovedit prin înscrisuri și invocat în repetate rânduri de către H.T.

Prin rezoluția nr. 1018/P din 09 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de procurorul V.M.N. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de represiune nedreaptă, prevăzută de art. 268 C. pen., în motivarea soluției de netrimitere în judecată s-a reținut că soluția de achitare a petentului nu este imputabilă procurorului și nu s-a făcut dovada că acesta a acționat, sub aspectul laturii subiective, cu intenție directă.

Prin rezoluția nr. 3285/1511 din 14 martie 2006 a Procurorului Șef Adjunct al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de petent împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, apreciindu-se de către procurorul ierarhic superior că soluția adoptată în cauză este legală, în condițiile în care reaua-credință a procurorului nu a fost dovedită prin probe concludente. La rândul său, petentul V.M.N. a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 1018/P din 09 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând schimbarea temeiului achitării prin constatarea incidenței dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc.

pen. (fapta nu există), ori a prevederilor art. 10 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală). Prin rezoluția nr. 3705/1629/2006 a Procurorului Șef Adjunct al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de petent împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, apreciindu-se de către procurorul ierarhic superior că soluția adoptată în cauză este legală, în condițiile în care fapta exista în materialitatea sa, respectiv sub forma trimiterii unei persoane în judecată, însă nu era întrunită și cerința existenței laturii subiective a infracțiunii de represiune nedreaptă.

Petentul V.M.N. a formulat, la data de 6 aprilie 2006, plângere adresată instanței în temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., solicitând schimbarea temeiului achitării prin constatarea incidenței dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), ori a prevederilor art. 10 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), invocând în susținerea plângerii referatul de achitare nr. 4247/l 11-4 din 10 iulie 2005 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a apreciat că soluția de achitare a inculpatului C.V. este netemeinică. Potrivit art. 268 C. pen.

constituie infracțiunea de represiune nedreaptă „fapta de a pune în mișcare acțiunea penală, de a dispune arestarea, de a trimite în judecată sau de a condamna o persoană, știind că este nevinovată". Analizând conținutul plângerii penale formulată de partea vătămată C.V., se observă că acesta susține că infracțiunea de represiune nedreaptă a fost săvârșită prin două din modalitățile alternative prevăzute de textul incriminator, respectiv punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a unei persoane, acțiuni care au avut loc în speță, astfel că se circumscriu laturii obiective a infracțiunii. Cerința esențială în stabilirea existentei acestei infracțiuni și care face foarte grea probarea unei asemenea fapte se referă la existența intenției directe cu care acționează făptuitorul, făptuitor care cunoaște că subiectul pasiv al infracțiunii este nevinovat.

Or, stabilirea existentei ori inexistentei laturii subiective a infracțiunii, nu poate fi dedusă doar din analiza conținutului plângerii penale și a dosarului penal în care s-a emis rechizitoriul cu dispoziția de punere în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, fără a efectua și alte acte premergătoare prin care să se verifice susținerile părții vătămate. De fapt, doar din cuprinsul plângerii penale și a actelor dosarului penal menționat, procurorului intimat îi era imposibil să stabilească existenta ori inexistenta laturii subiective a infracțiunii. Se poate constata că procurorul de caz nu a procedat la audierea părții vătămate, la audierea inculpatului (fără ascultarea acestuia nu vedem cum s-ar putea stabili elementul subiectiv referitor la acuzația care i se aduce) ori a martorilor indicați de partea vătămată, cu referire specială la H.T.

și H.E. Curtea a apreciat că în speță procurorul a efectuat acte premergătoare sumare, din care nu putea trage nicio concluzie în vreun sens sau altul, privitor la temeinicia plângerii penale, aprecierea faptului că soluția de achitare a inculpatului C.V. nu îi este imputabilă intimatului-făptuitor V.M.N., fiind lipsită de relevanță și, mai mult, nu poate fi stabilită printr-un „referat de achitare" prin care se analizează temeinicia unei soluții definitive ce exprimă autoritatea de lucru judecat. Acest „referat de achitare" nu poate fi luat în seamă, deoarece Curtea a apreciat că opiniile unui magistrat referitoare la netemeinicia unei hotărâri judecătorești definitive sunt inadmisibile, aceste opinii putându-se referi doar la eventuale probleme de drept susceptibile de analiză și nu la aprecierea făcută de instanțe cu privire la probatoriul administrat în cauză.

Pe de altă parte, textul incriminator nu prevede ca o condiția obligatorie ca soluția de achitare să fie imputabilă procurorului instrumentator al cauzei, ci doar ca acesta să efectueze una sau mai multe din modalitățile alternative descrise de text, știind că persoana împotriva căreia a dispus una din aceste măsuri este nevinovată. Deși mobilul infracțiunii de represiune nedreaptă nu este necesar pentru existența acestei infracțiuni, totuși Curtea a apreciat că este greu de presupus ca procurorul să dispună trimiterea în judecată a unei persoane fără a avea o motivație a acestui gest și în acest sens avem în vedere cele învederate de petentul C.V. referitor la relația de dușmănie pe care o are cu H.T.

(care a denunțat comiterea presupuselor fapte penale) și respectiv relația de prietenie dintre acesta din urmă și intimatul-făptuitor V.M.N. Verificarea acestor aspecte învederate în cuprinsul plângerii penale ar fi fost utilă deoarece puteau constitui probe indirecte din care să rezulte reaua-credință a procurorului în a obține condamnarea petentului. Dovedirea acestor aspecte ar constitui deja un indiciu asupra relei-credințe a procurorului în instrumentarea cauzei penale, deoarece, în ipoteza în care ar fi veridice, procurorul avea obligația de a se abține de la efectuarea anchetei și, cu atât mai mult, de a redacta motivele de apel împotriva soluției de achitare în primă instanță a petentului C.V.

Asupra acestui ultim aspect ar fi trebuit de altfel să fie efectuate verificări de către procuror, deoarece este îndeobște cunoscut că redactarea motivelor de apel ori de recurs, în ipoteza declarării căii de atac de către parchet, se face de către procurorul de ședință ori de un alt procuror judiciar și nu de un procuror ce este implicat în activități de urmărire penală. Ca atare, Curtea a apreciat că este necesară efectuarea de acte premergătoare suplimentare pentru a se verifica temeinicia plângerii penale, probatoriul strâns până în acest moment nefiind suficient pentru reținerea cauzei spre judecată ori pentru a solicita parchetului să înceapă urmărirea penală în cauză. Aceste acte premergătoare vor avea drept scop stabilirea existenței ori inexistenței relei-credinței a intimatului-făptuitor V.M.N.

în instrumentarea cauzei penale, în sensul stabilirii cunoașterii împrejurării că inculpatul C.V. era nevinovat, atitudine subiectivă ce poate fi desprinsă din presupusa relație pe care o avea față de numitul H.T. și din împrejurarea că a redactat personal motivele de apel împotriva soluției de achitare în primă instanță a inculpatului C.V., în pofida faptului că practica parchetelor în acest sens este de a încredința această motiva unui procuror specializat în domeniul judiciar. S-a arătat că aceste fapte urmează a fi stabilite prin audierea nemijlocită a părții vătămate C.V., a făptuitorului V.M.N. , a martorilor H.E. și H.T., efectuarea de confruntări între făptuitor și H.E.

și H.T., cercetarea aspectelor privind distribuția cărții „Achizițiile publice" al cărui autor este făptuitorul și verificarea împrejurărilor care au dus la redactarea motivele de apel de către făptuitor, precum și prin administrarea oricăror probe care ar duce la aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele. Cât privește solicitarea petentului V.M.N. de schimbarea a temeiului achitării, Curtea a apreciat că nu poate fi primită atâta vreme cât actele materiale ce se circumscriu laturii obiective a infracțiuni de represiune nedreaptă au fost efectuate de acesta, existând o faptă în materialitatea ei și nu se poate susține că această faptă - trimiterea în judecată a unei persoane - nu este prevăzută de legea penală, textul incriminator indicând-o ca una dintre modalitățile alternative de realizare a infracțiunii, a cărei existență atrage o sancțiune de natură penală.

Pentru aceste considerente Curtea, a admis plângerea formulată de petentul C.V. Împotriva acestei sentințe penale, în termen legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și petiționarul V.M.N., prin avocat M.G., fără împuternicire avocațială. Reprezentantul parchetului a susținut numai motivele 1 și 3 depuse în scris la dosarul cauzei, și a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost depus în scris, cu trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, cu indicarea cărei unități de parchet îi revine competența să soluționeze cauza, iar cu privire la punctul 3 din motivele scrise, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței penale atacate și, pe fond, respingerea plângerii petentului C.V.

ca neîntemeiată. Petiționarul V.M.N. prin avocat M.G., a depus în scris motivele de recurs, motive ce nu au mai fost susținute și analizate în raport de faptul că declarația de recurs a fost formulată de o persoană fără calitate procesuală. Examinând recursul declarat de petentul V.M.N., prin avocat M.G., Înalta Curte îl va respinge ca inadmisibil, întrucât a fost declarat de către un avocat care nu îl reprezentase la fond și nici nu avea împuternicire în vederea declarării căii de atac, deci de o persoană care nu face parte dintre cele arătate limitativ în dispozițiile art. 385 2 cu referire la art. 362 C. proc. pen. Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen. , Înalta Curte, cu majoritate de voturi, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce vor preceda. Înalta Curte constată că sentința atacată este nelegală numai sub aspectul primului motiv de recurs, referitor la faptul că în raport de modificările aduse dispozițiilor art. 278 1 pct. 8 lit. b) C. proc. pen. prin Legea nr. 356/2006, cauza trebuia trimisă la aceiași unitate de parchet în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 268 C. pen. de către intimatul V.M.N., și nu în vederea completării actelor premergătoare efectuate în cauză astfel cum a hotărât instanța de fond, această ultimă soluție nefiind prevăzută de lege.

Totodată, Înalta Curte apreciază că deși soluția dispusă de prima instanță este corectă pe fond, nu este dintre cele prevăzute expres și limitativ de lege, astfel că va suplini această greșită aplicare a dispozițiilor procedurale, modificând sentința instanța de fond în sensul că va dispune trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 268 C. pen. de către intimatul V.M.N. Cum verificarea acestui motiv de nelegalitate invocat de parchet în recursul său primează celorlalte critici subsidiare de netemeinicie (unele dintre motivele scrise nemaifiind susținute cu ocazia dezbaterilor), examinarea acestora apare ca era inutilă.

Pentru aceste considerente, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. cu referire la art. 278 1 pct. 8 lit. b) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 127 din 18 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția l-a penală, va casa în parte sentința penală recurată și, rejudecând, va admite plângerea formulată pe petentul C.V., va desființa rezoluția nr. 1018/P din 19 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și va dispune trimiterea cauzei la aceiași unitate de parchet în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 268 C. pen.

de către intimatul V.M.N. Totodată, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul V.M.N. , prin avocat M.G., iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. , îl va oblige pe petent la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Cu majoritate de voturi: Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 127 din 18 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția l-a penală. Casează în parte sentința penală recurată și, rejudecând, admite plângerea formulată pe petentul C.V., desființează rezoluția nr. 1018/P din 19 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și dispune trimiterea cauzei la aceeași unitate de parchet în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 268 C. pen. de către intimatul V.M.N. Respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul V.M.N. Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare, ocazionate cu soluționarea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 iunie 2008. Cu opinia separată a domnului judecător llie Iulian Dragomir numai în sensul admiterii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a casării sentinței recurate și, pe fond, respingerea plângerii formulată de petentul C.V. împotriva aceleiași rezoluții, ca nefondată. OPINIE SEPARATĂ Apreciez că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București trebuia admis ca fondat în temeiul dispozițiilor art. 385/5 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. și în consecință, a se dispune casarea sentinței recurate, iar pe fond, respingerea plângerii formulate de petentul C.V.

ca nefondată, în baza dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. împotriva rezoluției nr. 1018/P din 19 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Soluția de mai sus se impunea având în vedere cu titlu de premisă că prin sentința recurată s-a statuat că organele de urmărire penală urmează să lămurească existența sau inexistența unor relații de prietenie între intimatul V.M.N. și numitul H.T. și, pe cale de consecință, să se stabilească buna sau reaua credință a acestuia, considerând necesară audierea făptuitorului, a părții vătămate, a martorilor H.E. și H.T., efectuarea de confruntări între făptuitor și acești martori, cercetarea aspectelor privitoare la distribuirea lucrării „Achizițiile publice" și a verificării împrejurărilor în care au fost redactate motivele de apel de către făptuitor.

Instanța de judecată trebuie să stabilească împrejurările de fapt și mijloacele de probă ce pot, în mod obiectiv să fie lămurite și administrate de organele de urmărire penală. În prezenta cauză, cu toate că au fost administrate probe în acest sens, atât în cursul urmăririi penale cât și al judecății nu s-a putut stabili existența unei relații de prietenie între intimat și familia H., nerezultând nici probele prin care se poate lămuri această situație. În aceste condiții, organul de urmărire se află în imposibilitatea de a lămuri împrejurările indicate de instanță, trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale fiind lipsită de orice finalitate. Nu în ultimul rând, dispozițiile instanței privind administrarea de mijloace de probă în vederea constatării de fapte și împrejurări trebuie să se circumscrie realizării scopului procesului penal.

În acest sens, în conținutul obiectului probațiunii pot fi cuprinse doar probele care conduc la lămurirea în totalitate a cauzei, probe pertinente, concludente și utile. Chiar dacă stabilirea existenței unei relații de prietenie între intimat și soții H. este pertinentă, putând în mod teoretic, să aibă legătură cu pretinsa săvârșire a infracțiunii de represiune nedreaptă, aceasta însă nu este concludentă, neputând conduce la stabilirea vinovăției intimatului și pe cale de consecință, la soluționarea cauzei. În aceste condiții, chiar dacă s-ar putea stabili, fără putință de tăgadă că între intimat și soții H. exista, șa pretinsul moment al săvârșirii faptei, o legătură de prietenie, acest fapt nu poate conduce la convingerea că procurorul M.V.N.

cu intenție, a dispus trimiterea în judecată a petentului C.V., în condițiile în care era conștient de nevinovăția acestuia. În mod teoretic, lămurirea acestei situații de fapt nefiind concludentă, nu este nici utilă cauzei, în aceste condiții trimiterea cauzei la procuror pentru motivele mai sus menționate nu poate conduce la finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia edictării normei de drept prevăzută de art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. Mai mult, trebuie observat că majoritatea aspectelor considerate de instanță nelămurite au fost verificate și probele indicate au fost administrate. În acest sens, la dosarul cauzei a fost atașată lucrarea nr. 163/P/2005 a Departamentului Național Anticorupție în care a fost verificată modalitatea de distribuire a lucrării intimatului V.M.

în urma cercetărilor efectuate, inclusiv audierea părții vătămate, a făptuitorului și a celor doi martori indicați în prezenta cauză, nerezultând indicii care să confirme cele învederate de petent. Prin rezoluția din data de 16 ianuarie 2006, dată în lucrarea anterior menționată, a fost dispusă neînceperea urmăririi penale față de M.V., instanța nedepunând diligente pentru a afla dacă împotriva acestei soluții a fost formulată plângere de persoana interesată C.V. Cu privire la faptul că motivele de apel au fost redactate de intimatul M.V., Codul de procedură penală nu stabilește incompatibilitate a procurorului care a întocmit actul de sesizate al instanței de a întocmi motivele de apel sau recurs.