ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2188/2008
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2188/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra
recursurilor de față;
În baza
lucrărilor din dosar, constată următoarele
Prin
sentința penală nr. 127 din 18 iunie 2007, Curtea de Apel
București, secția l-a penală, a admis plângerea
formulată de petentul C.V.
Î
n temeiul art. 278
1
C. proc. pen. a desființat rezoluția
nr.
1018/P din 19 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație
și Justiție și a dispus trimiterea cauzei procurorului în
vederea completării actelor premergătoare
efectuate în cauză.
A respins
ca nefondată plângerea formulată de petentul V.M.N.
împotriva aceleiași rezoluții.
Î
n temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat
petentul V.M.N. la plata sumei de 100 lei către
stat,
reprezentând cheltuieli
judiciare avansate de acesta.
Î
n temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
cheltuielile judiciare ocazionate de plângerea petentului C.V. au rămas în
sarcina statului.
Pentru
a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut
următoarele:
Prin
cererea adresată Curții la data de 30 martie 2006, petentul
C.V.
a formulat plângere împotriva rezoluției
nr. 1018/P din 09 februarie 2006 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de
Casație și Justiție și a solicitat admiterea plângerii, desființarea
rezoluției atacate și trimiterea cauzei la parchet
în vederea începerii
urmăririi
penale împotriva intimatului-făptuitor V.M.N.,
pentru săvârșirea
infracțiunii de represiune nedreaptă, prev. de art. 268 C. pen.
În
motivarea plângerii a arătat că rezoluția este netemeinică
întrucât întreaga
activitate de urmărire penală a fost efectuată cu rea
credință de către procurorul V.M.N.,
în condițiile în care
avea cunoștință că faptele nu există, neținând seama de constatările
tehnico-științifice care atestau că semnăturile de la rubrica „casier" nu
au fost executate de
către petent ci de numiții M.I. și D.S.
, administratorii societăților comerciale de la care acesta a
achiziționat spațiul comercial și clădirea.
Împrejurarea
că procurorul avea cunoștință de nevinovăția sa, a
susținut petentul, a rezultat
atât din cele arătate anterior, cât și din
modul în care a fost direcționată ancheta.
A mai arătat petentul
că, după ce a fost achitat de către instanța fondului, procurorul V.M.N. a
încercat să
demonstreze cu orice preț prin
motivele de apel redactate, că era un
infractor
deosebit de periculos și că interesul acestuia era cel al
condamnării sale și nu al aflării adevărului, fapt
rezultat din existența
unor relații
de prietenie dar și de afaceri cu numitul H.T., cel
care a reclamat la poliție faptele presupus
săvârșite de către el. A
menționat că relația dintre procurorul V.M.N.
și H.T.
este dovedită pe bază de înscrisuri
din care rezultă că soția
acestuia
din urmă, H.E. (director al Direcției de Administrare
a învățământului Preuniversitar) a impus mai multor
unități de
învățământ din sectorul 4
să achiziționeze lucrarea Achiziții Publice -
Etapele atribuirii contractului de achiziție publică, a cărui autor este
însuși procurorul V.M.N.
În
drept a invocat dispozițiile art. 278
1
alin. (8) lit. b) C. proc.
pen.
În susținerea plângerii petentul a depus, în copie, articole de
presă referitoare la relația de prietenie
dintre intimatul-făptuitor și H.T.
La rândul său, petentul V.M.N. a formulat plângere
împotriva rezoluțiilor
nr. 1018/P din 09 februarie 2006 și 3705/16209/2006 ale
Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, solicitând
admiterea plângerii, desființarea rezoluțiilor atacate și reținerea
cauzei spre rejudecare, prin schimbarea temeiului
achitării, respectiv
în cel prevăzut
de art. 10 lit. a) ori art. 10 lit. b) C. proc. pen.
În motivarea plângerii, petentul a arătat că în mod greșit s-a
reținut în privința sa,
prin rezoluția nr. 1018/P din 09 februarie 2006, că nu sunt întrunite
elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 268 C. pen. sub
aspectul laturii subiective, întrucât în realitate trebuia
să se constate că fapta
de represiune nedreaptă nu a existat în materialitatea sa sau că a existat doar
tragerea la răspundere penală
a
inculpatului (represiunea statală) și că această faptă nu este prevăzută de
legea penală.
În susținerea temeiului achitării, petentul V.M.N. a
invocat referatul de
achitare nr. 4247/lll-4 din 10 iulie 2005 întocmit de
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin
care s-a
apreciat că soluția de achitare
este netemeinică, fiind bazată exclusiv
pe declarațiile nesincere ale inculpatului și ale martorilor, aceștia
din
urmă schimbându-și în mod nejustificat și subiectiv depozițiile din
cursul urmăririi penale, situație explicabilă prin
faptul că sunt sau au
fost angajați la societățile comerciale
administrate de inculpatul C.V.
În dovedirea
plângerii, petentul a depus, în copie xerox,
referatul
de achitare nr. 4247/lll-4 din 10 iulie 2005, o invitație la nuntă și o
fotografie
din care rezultă că articolele de presă invocate de
C.V. sunt defăimătoare, fiind scrise de un jurnalist aflat în
relație
de rudenie prin alianță cu acesta.
Întrucât ambele plângeri vizau rezoluții ale parchetului privitoare
la aceleași fapte, prin
încheierea din 6 iulie 2006 dată în dosarul
3629/2/2006 al Curții de Apel
București, secția l-a penală, s-a dispus
conexarea dosarului 3938/272006 la dosarul 3629/2/2006,
constatându-se incidența dispozițiilor art. 34
lit. d) C. proc. pen.
Prin sentința
penală nr. 170 din 23 octombrie 2006 a Curții de Apel
București, secția
I
a penală, a fost admisă plângerea formulată de
petentul C.V. în dosarul nr. 3629/2/2006
conexat la dosarul nr. 3938/2/2006, a fost desființată rezoluția nr. 1018/P din
09 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
și s-a dispus trimiterea cauzei procurorului în
vederea începerii urmăririi penale împotriva intimatului V.M.N.
pentru infracțiunea prevăzută de art. 268 C. pen. Prin
aceeași sentință a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată
de petentul V.M.N. formulată în dosarul nr. 3938/2/2006
împotriva aceleiași rezoluții a parchetului.
Prin decizia penală nr. 2463 din 8 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție au fost admise recursurile
declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și
intimatul V.M.N.
, s-a dispus casarea
sentinței penale nr. 170 din 23 octombrie 2006 a Curții
de Apel București, secția l-a penală, și a fost
trimisă cauza pentru
rejudecare la această instanță.
Rejudecând în
fond după casare, Curtea reține următoarele:
La data de 12 septembrie 2005, partea vătămată C.V. a formulat plângere
penală la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București, solicitând tragerea
la răspundere penală a făptuitorului
V.M.N. pentru săvârșirea infracțiunii de represiune
nedreaptă prevăzută de art. 268 C. pen., constând
în aceea că a
dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea
sa în
judecată prin rechizitoriul nr. 2848/P
din 11 noiembrie 2002, pentru comiterea
infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de
fals,
prev. de art. 31 alin. (2) rap.
la art. 290 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 291 C. pen., ambele cu
aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., deși
cunoștea faptul că este
nevinovat.
În motivarea plângerii arată că este administratorul SC P.T.A. SRL
, societate care a
închiriat în anul 1996 o
suprafață de teren de la Administrația Piețelor Sector 4
pe care a
desfășurat
activități de comercializare a cărnii într-un magazin până
în anul 2000. La data de 17 septembrie 1999, SC
M. SRL,
administrată de H.T., a încheiat un
contract de asociere în
participațiune
cu Primăria Sectorului 4 prin care a concesionat Piața Berceni-Oltenița și
ulterior, în această calitate de locator, i-a fost
reînchiriată aceeași suprafață de teren de către SC
M. SRL.
întrucât chiria cerută de această societate era cu mult mai mare
decât cea convenită anterior cu
Administrația Piețelor Sector 4, a
denunțat noul contract, motiv pentru
care SC M. SRL a
formulat o acțiune în
evacuare împotriva societății administrate de
partea vătămată pentru
neplata chiriei.
Partea vătămată C.V. susține că făptuitorul V.M.N.
l-a acuzat, pe nedrept, că în
cadrul litigiului comercial ar
fi
depus două facturi ce atestau împrejurări necorespunzătoare
adevărului, facturi semnate de alte persoane, pe
care de asemenea Ie-a instigat să le falsifice. Apreciază partea vătămată că
întreaga
urmărire penală desfășurată în cauză de către procurorul V.M.N.,
soldată în final cu achitarea sa în temeiul
art. 11
pct. 2
lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.
pen. pentru ambele fapte, a fost
desfășurată cu rea-credință, întrucât știa
că este nevinovat și că faptele reținute în sarcina sa nu existau.
Astfel, deși a dispus efectuarea în cauză a unor constatări
tehnico-științifice
care să stabilească persoanele care au executat
scrisul și semnăturile existente pe facturile
contestate și de pe chitanțele care atestau efectuarea plăților, probă din care
a rezultat
că semnăturile de la rubricile
casier fuseseră executate de M.I. și D.S., procurorul nu a ținut seama de
aceste concluzii și
a procedat la
audierea celor două persoane în calitate de învinuiți
pentru
infracțiunile prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991 și art. 11-13 din Legea
nr. 84/1997.
Petentul a
susținut că intimatul-făptuitor nu a procedat mai
înainte la disjungerea acestei cauze de cea în care figura ca învinuit,
nominalizându-i ca martori pe M.I. și D.S. în
rechizitoriu, după care a disjuns cauza acestor doi învinuiți și a
format
un nou dosar pe care l-a
trimis Poliției Sector 4 pentru cercetări.
Apreciază că prin această
operațiune juridică, procurorul a urmărit să-i țină sub presiune pe cei doi
învinuiți și, în schimbul unor declarații care să-l incrimineze, să fie
beneficiarii unei soluții
favorabile în
legătură cu faptele pentru care fuseseră cercetați. De
altfel, a susținut petentul, învinuirea ce i-a
fost adusă nu se baza la
momentul
trimiterii în judecată decât pe declarațiile date de acești doi
„martori", care au susținut că au derulat
operațiuni comerciale de
vânzare de active cu petentul, atestate de
facturi și chitanțe, cu
precizarea că unele
mențiuni fuseseră adăugate ulterior pe înscrisuri,
fără știința lor, de
către martora B.M. Petentul a învederat că, pornind de la aceste declarații,
procurorul a tras concluzia că ar fi determinat-o pe martoră să adauge aceste
mențiuni, deși aceasta a declarat în mod constant
că nu a falsificat înscrisurile și nici nu a fost determinată să efectueze o
astfel de
operațiune.
Consideră petentul că săvârșirea infracțiunii de către intimatul-
făptuitor rezultă și din
faptul că acesta a redactat motivele de apel, după ce a fost achitat de către
instanța de fond. Arată că în realitate
procurorul era interesat să obțină condamnarea sa,
deoarece se afla
în relații de
prietenie și de afaceri cu H.T., cel care l-a
reclamat
la poliție, aspect dovedit prin înscrisuri și invocat în repetate
rânduri
de către H.T.
Prin rezoluția nr. 1018/P din 09 februarie 2006 a Parchetului de pe
lângă
Înalta
Curte de Casație și Justiție s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6)
și art. 10 lit. d) C.
proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de
procurorul V.M.N. sub aspectul
săvârșirii infracțiunii de
represiune nedreaptă, prevăzută de art. 268 C. pen., în
motivarea
soluției
de netrimitere în judecată s-a reținut că soluția de achitare a petentului nu
este imputabilă procurorului și nu s-a făcut dovada că
acesta a acționat, sub aspectul
laturii subiective, cu intenție directă.
Prin
rezoluția nr. 3285/1511 din 14 martie 2006 a Procurorului Șef
Adjunct al Secției de Urmărire Penală și
Criminalistică din cadrul
Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus
respingerea,
ca neîntemeiată, a plângerii formulate de petent împotriva rezoluției de
neîncepere a urmăririi penale, apreciindu-se
de
către procurorul ierarhic superior că soluția adoptată în cauză este
legală, în condițiile în care reaua-credință a
procurorului nu a fost
dovedită prin probe concludente.
La rândul său, petentul V.M.N. a formulat plângere
împotriva rezoluției nr. 1018/P
din 09 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, solicitând schimbarea temeiului
achitării prin constatarea incidenței dispozițiilor
art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), ori a prevederilor art. 10 lit.
b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală).
Prin rezoluția nr. 3705/1629/2006 a Procurorului Șef Adjunct al
Secției de Urmărire
Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii
formulate de petent împotriva rezoluției
de neîncepere a urmăririi penale, apreciindu-se de
către procurorul
ierarhic superior că soluția adoptată în cauză este legală, în
condițiile
în
care fapta exista în materialitatea sa, respectiv sub forma trimiterii
unei persoane în
judecată, însă nu era întrunită și cerința existenței laturii subiective a
infracțiunii de represiune nedreaptă.
Petentul V.M.N. a formulat, la data de 6 aprilie 2006,
plângere adresată
instanței în temeiul art. 278
1
alin. (1) C. proc. pen.,
solicitând schimbarea
temeiului achitării prin constatarea incidenței
dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu
există), ori a prevederilor art. 10 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este
prevăzută de
legea penală), invocând în
susținerea plângerii referatul de achitare
nr. 4247/l 11-4 din 10 iulie 2005 întocmit de Parchetul de pe lângă
Curtea de
Apel București, prin care s-a apreciat că soluția de achitare
a inculpatului C.V. este netemeinică.
Potrivit art. 268 C. pen. constituie infracțiunea de represiune
nedreaptă „fapta de a
pune în mișcare acțiunea penală, de a dispune
arestarea, de a trimite în
judecată sau de a condamna o persoană,
știind că este nevinovată".
Analizând
conținutul plângerii penale formulată de partea vătămată C.V., se observă că
acesta susține că
infracțiunea de
represiune nedreaptă a fost săvârșită prin două din
modalitățile alternative prevăzute de textul
incriminator, respectiv
punerea în
mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a unei persoane, acțiuni
care au avut loc în speță, astfel că se circumscriu
laturii obiective a infracțiunii.
Cerința
esențială în stabilirea existentei acestei infracțiuni și
care face foarte grea probarea unei asemenea
fapte se referă la
existența
intenției directe cu care acționează făptuitorul, făptuitor care
cunoaște că subiectul pasiv al infracțiunii este
nevinovat.
Or,
stabilirea existentei ori inexistentei laturii subiective a
infracțiunii, nu poate fi dedusă doar din analiza
conținutului plângerii
penale și a
dosarului penal în care s-a emis rechizitoriul cu dispoziția
de punere în mișcare a acțiunii penale și
trimiterea în judecată, fără a efectua și alte acte premergătoare prin care să
se verifice susținerile
părții vătămate. De fapt, doar din cuprinsul
plângerii penale și a
actelor dosarului
penal menționat, procurorului intimat îi era imposibil să stabilească existenta
ori inexistenta laturii subiective a infracțiunii.
Se poate constata că
procurorul de caz nu a procedat la audierea
părții
vătămate, la audierea inculpatului (fără ascultarea acestuia nu
vedem cum s-ar putea stabili elementul subiectiv
referitor la acuzația
care i se aduce) ori a martorilor indicați de
partea vătămată, cu referire specială la H.T. și H.E.
Curtea a
apreciat că în speță procurorul a efectuat acte
premergătoare sumare, din care nu putea trage nicio concluzie în
vreun
sens sau altul, privitor la temeinicia plângerii penale, aprecierea faptului că
soluția de achitare a inculpatului C.V.
nu
îi este imputabilă intimatului-făptuitor V.M.N., fiind lipsită de relevanță și,
mai mult, nu poate fi stabilită printr-un
„referat de achitare"
prin
care se analizează temeinicia unei soluții
definitive ce exprimă autoritatea de lucru judecat. Acest „referat de
achitare" nu poate fi luat în seamă,
deoarece Curtea a apreciat că
opiniile unui magistrat referitoare la
netemeinicia unei hotărâri judecătorești definitive sunt inadmisibile, aceste
opinii putându-se
referi doar la eventuale
probleme de drept susceptibile de analiză și
nu la aprecierea făcută de
instanțe cu privire la probatoriul administrat în cauză.
Pe de altă parte, textul incriminator nu prevede ca o condiția
obligatorie ca soluția
de achitare să fie imputabilă procurorului
instrumentator al cauzei, ci
doar ca acesta să efectueze una sau mai
multe din modalitățile alternative descrise de
text, știind că persoana
împotriva căreia a dispus una din aceste măsuri este
nevinovată.
Deși mobilul
infracțiunii de represiune nedreaptă nu este
necesar
pentru existența acestei infracțiuni, totuși Curtea a apreciat
că este
greu de presupus ca procurorul să dispună trimiterea în
judecată a unei persoane fără a avea o motivație a acestui gest și în
acest sens avem în vedere cele învederate de
petentul C.V.
referitor la relația de
dușmănie pe care o are cu H.T.
(care
a denunțat comiterea presupuselor fapte penale) și respectiv
relația de prietenie dintre acesta din urmă și
intimatul-făptuitor V.M.N.
Verificarea
acestor aspecte învederate în cuprinsul
plângerii penale ar fi fost
utilă deoarece puteau constitui probe
indirecte
din care să rezulte reaua-credință a procurorului în a obține
condamnarea petentului. Dovedirea acestor aspecte
ar constitui deja
un indiciu asupra relei-credințe a procurorului în
instrumentarea
cauzei penale, deoarece, în
ipoteza în care ar fi veridice, procurorul
avea obligația de a se abține de la efectuarea anchetei și, cu atât mai
mult, de a redacta motivele de apel
împotriva soluției de achitare în
primă instanță a petentului C.V.
Asupra acestui ultim aspect ar fi trebuit de altfel să fie efectuate
verificări de către
procuror, deoarece este îndeobște cunoscut că
redactarea motivelor de apel ori de recurs, în
ipoteza declarării căii de atac de către parchet, se face de către procurorul
de ședință ori
de un alt procuror judiciar
și nu de un procuror ce este implicat în
activități de urmărire penală.
Ca atare,
Curtea a apreciat că este necesară efectuarea de acte premergătoare
suplimentare pentru a se verifica temeinicia
plângerii
penale, probatoriul strâns până în acest moment nefiind
suficient pentru reținerea cauzei spre judecată
ori pentru a solicita
parchetului să înceapă urmărirea penală în cauză.
Aceste acte
premergătoare vor avea drept scop stabilirea
existenței
ori inexistenței relei-credinței a intimatului-făptuitor V.M.N.
în instrumentarea cauzei penale, în sensul
stabilirii
cunoașterii împrejurării
că inculpatul C.V. era nevinovat,
atitudine subiectivă ce poate fi
desprinsă din presupusa relație pe
care o
avea față de numitul H.T. și din împrejurarea că a redactat personal motivele
de apel împotriva soluției de achitare în primă instanță a inculpatului C.V.,
în pofida faptului că
practica parchetelor în acest sens este de a
încredința această
motiva unui procuror
specializat în domeniul judiciar.
S-a arătat că aceste fapte urmează a fi stabilite prin audierea
nemijlocită a părții
vătămate C.V., a făptuitorului V.M.N.
, a martorilor H.E. și H.T., efectuarea de
confruntări între
făptuitor și H.E. și H.T., cercetarea
aspectelor privind distribuția cărții „Achizițiile
publice" al cărui autor
este făptuitorul și verificarea împrejurărilor care au
dus la redactarea
motivele de
apel de către făptuitor, precum și prin administrarea
oricăror probe care ar duce la aflarea adevărului și lămurirea cauzei
sub
toate aspectele.
Cât privește
solicitarea petentului V.M.N. de schimbarea a temeiului achitării, Curtea a
apreciat că nu poate fi primită atâta vreme cât actele materiale ce se
circumscriu laturii
obiective a infracțiuni
de represiune nedreaptă au fost efectuate de
acesta, existând o faptă în materialitatea ei și nu se poate susține că
această
faptă - trimiterea în judecată a unei persoane - nu este prevăzută de legea
penală, textul incriminator indicând-o ca una dintre modalitățile alternative
de realizare a infracțiunii, a cărei existență atrage o sancțiune de natură
penală.
Pentru aceste
considerente Curtea, a admis plângerea formulată de petentul C.V.
Împotriva acestei sentințe penale, în termen legal au declarat recurs
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și petiționarul
V.M.N., prin avocat M.G.,
fără împuternicire
avocațială.
Reprezentantul parchetului a susținut numai motivele 1 și 3
depuse în scris la
dosarul cauzei, și a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost depus în
scris, cu trimiterea cauzei la procuror în
vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale,
cu indicarea
cărei unități de parchet îi
revine competența să soluționeze cauza, iar
cu privire la punctul 3 din
motivele scrise, a solicitat admiterea
recursului,
casarea sentinței penale atacate și, pe fond, respingerea
plângerii petentului C.V. ca neîntemeiată.
Petiționarul V.M.N. prin avocat M.G., a
depus în scris motivele de
recurs, motive ce nu au mai fost susținute
și analizate în raport de
faptul că declarația de recurs a fost formulată
de o persoană fără calitate procesuală.
Examinând
recursul declarat de petentul V.M.N., prin avocat M.G., Înalta Curte îl va
respinge ca
inadmisibil, întrucât a fost
declarat de către un avocat care nu îl
reprezentase la fond și nici nu
avea împuternicire în vederea
declarării
căii de atac, deci de o persoană care nu face parte dintre
cele arătate limitativ în dispozițiile art. 385
2
cu referire la art. 362
C. proc. pen.
Examinând
recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel București sub toate aspectele, conform art. 385
6
alin.
(3) C. proc. pen.
, Înalta Curte, cu
majoritate de voturi, apreciază că
acesta
este fondat pentru considerentele ce vor preceda.
Înalta Curte
constată că sentința atacată este nelegală numai sub aspectul primului motiv de
recurs, referitor la faptul că în raport
de
modificările aduse dispozițiilor art. 278
1
pct. 8 lit. b) C. proc.
pen.
prin Legea nr. 356/2006, cauza trebuia trimisă la aceiași
unitate de parchet în vederea începerii urmăririi
penale sub aspectul
săvârșirii
infracțiunii prev. de art. 268 C. pen. de către intimatul
V.M.N., și nu
în vederea completării actelor
premergătoare
efectuate în cauză astfel cum a hotărât instanța de
fond, această ultimă soluție nefiind prevăzută de
lege.
Totodată, Înalta
Curte apreciază că deși soluția dispusă de
prima
instanță este corectă pe fond, nu este dintre cele prevăzute
expres și limitativ de lege, astfel că va suplini
această greșită aplicare
a
dispozițiilor procedurale, modificând sentința instanța de fond în
sensul
că va dispune trimiterea cauzei la procuror în vederea
începerii urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev.
de
art. 268 C. pen. de către
intimatul V.M.N.
Cum
verificarea acestui motiv de nelegalitate invocat de
parchet în recursul său primează celorlalte critici subsidiare de
netemeinicie
(unele dintre motivele scrise nemaifiind susținute cu
ocazia dezbaterilor), examinarea acestora apare ca era inutilă.
Pentru aceste considerente, în baza art. 385
15
pct. 2 lit. c)
C. proc. pen.
cu referire la art. 278
1
pct. 8 lit. b) C. proc. pen., astfel cum au
fost modificate prin Legea nr. 356/2006, Înalta
Curte va admite recursul
declarat de Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel București
împotriva
sentinței penale nr. 127 din 18 iunie
2007
a Curții de Apel București, secția l-a penală, va casa în parte
sentința
penală recurată și, rejudecând, va admite plângerea formulată pe petentul C.V.,
va desființa rezoluția nr.
1018/P din 19
februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție și va dispune trimiterea
cauzei la aceiași unitate
de parchet în vederea începerii urmăririi
penale sub aspectul
săvârșirii infracțiunii
prev. de art. 268 C. pen. de către intimatul
V.M.N.
Totodată, în baza art. 385
15
pct. 1 lit. a) C. proc. pen.,
va respinge ca
inadmisibil recursul declarat de petentul V.M.N.
, prin avocat M.G., iar în baza
art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
, îl va oblige pe petent la plata sumei de 100 lei cu
titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art.
192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea
recursului Parchetului de pe
lângă Curtea de
Apel București, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E
Cu majoritate de voturi:
Admite
recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel București
împotriva sentinței penale nr. 127 din 18 iunie 2007 a
Curții de Apel București, secția l-a penală.
Casează în
parte sentința penală recurată și, rejudecând,
admite plângerea formulată pe petentul C.V., desființează
rezoluția nr. 1018/P din 19 februarie 2006 a
Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție și dispune
trimiterea cauzei la
aceeași unitate de
parchet în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul săvârșirii
infracțiunii prev. de art. 268 C. pen. de către
intimatul V.M.N.
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul V.M.N.
Obligă
recurentul petent la plata sumei de 100 lei cu titlu de
cheltuieli judiciare către stat.
Cheltuielile
judiciare, ocazionate cu soluționarea recursului Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel București, rămân în sarcina
statului.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, azi 18 iunie 2008.
Cu
opinia separată a domnului judecător llie Iulian Dragomir
numai în sensul admiterii recursului declarat de
Parchetul de
pe lângă Curtea de Apel
București, a casării sentinței recurate și, pe
fond, respingerea
plângerii formulată de petentul C.V. împotriva aceleiași rezoluții, ca
nefondată.
OPINIE
SEPARATĂ
Apreciez că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București trebuia admis ca fondat în temeiul dispozițiilor art. 385/5 pct. 2 lit.
d) C. proc. pen. și în consecință, a se dispune casarea sentinței recurate, iar
pe
fond, respingerea plângerii
formulate de petentul C.V. ca
nefondată, în
baza dispozițiilor art. 278
1
alin. (8) lit. a) C. proc. pen.
împotriva rezoluției
nr. 1018/P din 19 februarie 2006 a Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Soluția de mai sus se impunea având în vedere cu titlu de premisă că
prin sentința recurată
s-a statuat că organele de urmărire penală urmează să
lămurească existența sau inexistența
unor relații de prietenie între intimatul
V.M.N. și numitul H.T. și, pe cale de consecință, să
se stabilească buna sau reaua credință a acestuia, considerând necesară
audierea făptuitorului, a părții vătămate, a martorilor H.E. și H.T.,
efectuarea de confruntări între făptuitor și acești martori, cercetarea
aspectelor privitoare la distribuirea lucrării
„Achizițiile publice" și a verificării
împrejurărilor în care au fost redactate motivele de apel de către
făptuitor.
Instanța de
judecată trebuie să stabilească împrejurările de fapt și
mijloacele de probă ce pot, în mod obiectiv să
fie lămurite și administrate de
organele de urmărire penală.
În prezenta cauză, cu toate că au fost administrate probe în acest
sens,
atât în cursul urmăririi
penale cât și al judecății nu s-a putut stabili existența
unei relații de prietenie între intimat și familia
H., nerezultând nici probele
prin care se poate lămuri această situație.
În aceste
condiții, organul de urmărire se află în imposibilitatea de a lămuri împrejurările
indicate de instanță, trimiterea cauzei la procuror în
vederea începerii urmăririi penale fiind lipsită de orice finalitate.
Nu în ultimul rând, dispozițiile instanței privind administrarea de
mijloace
de probă în vederea
constatării de fapte și împrejurări trebuie să se circumscrie realizării
scopului procesului penal.
În acest
sens, în conținutul obiectului probațiunii pot fi cuprinse doar
probele care conduc la lămurirea în totalitate a
cauzei, probe pertinente,
concludente și utile.
Chiar dacă
stabilirea existenței unei relații de prietenie între intimat și soții H. este
pertinentă, putând în mod teoretic, să aibă legătură cu
pretinsa săvârșire a infracțiunii de represiune nedreaptă, aceasta însă
nu este
concludentă, neputând conduce la stabilirea vinovăției
intimatului și pe cale de consecință, la soluționarea cauzei.
În aceste
condiții, chiar dacă s-ar putea stabili, fără putință de tăgadă
că între intimat și soții H. exista, șa pretinsul
moment al săvârșirii faptei, o
legătură de prietenie, acest fapt nu
poate conduce la convingerea că
procurorul M.V.N.
cu intenție, a dispus trimiterea în judecată a petentului C.V., în condițiile
în care era conștient de nevinovăția
acestuia.
În mod teoretic, lămurirea acestei situații de fapt nefiind
concludentă, nu
este nici utilă cauzei, în aceste condiții trimiterea cauzei la
procuror pentru
motivele mai sus
menționate nu poate conduce la finalitatea urmărită de
legiuitor cu ocazia edictării normei de drept prevăzută de art. 278
1
alin. (8) lit. b)
C. proc. pen.
Mai mult, trebuie observat că majoritatea aspectelor considerate de
instanță nelămurite au
fost verificate și probele indicate au fost administrate.
În acest sens, la dosarul cauzei a fost atașată lucrarea nr. 163/P/2005
a
Departamentului
Național Anticorupție în care a fost verificată modalitatea de
distribuire a lucrării
intimatului V.M. în urma cercetărilor efectuate,
inclusiv audierea părții vătămate, a făptuitorului și
a celor doi martori indicați în prezenta cauză, nerezultând indicii care să
confirme cele învederate de petent.
Prin
rezoluția din data de 16 ianuarie 2006, dată în lucrarea anterior
menționată, a fost dispusă neînceperea urmăririi
penale față de M.V.,
instanța nedepunând diligente pentru a afla dacă
împotriva acestei soluții a
fost formulată
plângere de persoana interesată C.V.
Cu privire la faptul
că motivele de apel au fost redactate de intimatul
M.V., Codul de procedură penală nu stabilește incompatibilitate a
procurorului
care a întocmit actul de sesizate al instanței de a întocmi motivele de apel
sau recurs.