ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2879/2009

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București la data de 28 iulie 2008, petiționarul B.J. a solicitat efectuarea de cercetări penale față de notarii publici V.I.L. și R.D., sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., susținând că acestea și-ar fi îndeplinit, în mod abuziv, atribuțiile de serviciu, în sensul că, deși numitul S.P. l-ar fi menționat în testament ca legatar particular, lăsându-i moștenire două parcele de teren situate în București, sector 1, notarii publici mai sus-menționați au emis un certificat de calitate de moștenitor, respectiv un certificat suplimentar de moștenitor, în care a fost indicat ca legatar universal doar numitul N.G.S.B.

Prin rezoluția cu nr. 1227/P/2008 din 20 octombrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de notarii publici V.I.L. și R.D., sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., apreciindu-se că faptele reclamate nu există.

Împotriva rezoluției cu nr. 1227/P/2008 din 20 octombrie 2008, petiționarul B.J. a formulat plângere adresată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București care, în baza art. 278 C. proc. pen., a respins-o ca fiind neîntemeiată, prin rezoluția cu nr. 1901/II/2/2008 din 27 noiembrie 2008.

În conformitate cu dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., nemulțumit de soluția de neurmărire penală dată de parchet, petiționarul B.J. s-a adresat cu plângere Curții de Apel București, competentă să judece cauza în primă instanță, solicitând admiterea plângerii, desființarea rezoluției nr. 1227/P/2008 din 20 octombrie 2008 și trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale față de intimatele V.I.L. și R.D. sub aspectul faptelor sesizate.

Prin sentința penală nr. 66 din 18 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul B.J. împotriva rezoluției cu nr. 1227/P/2008 din 20 octombrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

A fost menținută rezoluția atacată.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul a fost obligat la plata sumelor de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat și de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către intimata R.D.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat că rezoluția contestată este legală și temeinică, din actele premergătoare efectuate, conform art. 224 alin. (1) C. proc. pen., rezultând existența unui impediment procesual, respectiv cel prevăzut la art. 10 lit. a) C. proc. pen., care are ca efect dirimant împiedicarea punerii în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, situație în care, în mod corect, procurorul de caz a făcut aplicarea prevederilor art. 228 alin. (6) C. proc. pen., dispunând o soluție de neîncepere a urmăririi penale.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petiționarul B.J., care a solicitat casarea hotărârii atacate, admiterea plângerii formulate, desființarea rezoluției parchetului și trimiterea cauzei procurorului pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor reclamate.

Examinând sentința penală recurată, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform prevederilor art. 385

6

C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petiționarul B.J. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Ca o garanție a respectării legalității în procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de soluțiile de neurmărire penală dispuse de procuror, să facă plângere împotriva acestora.

În concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate.

Accesul liber la justiție este reglementat de legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așa cum de altfel, a procedat și petiționarul, prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de față.

Înalta Curte constată că pentru a se putea începe urmărirea penală este necesară îndeplinirea a două condiții.

Prima condiție constă în existența acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârșit în mod cert o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală poate deține informațiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării.

Cea de a doua condiție necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b

1

). Intervenția unui astfel de caz, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, poate determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale.

Înalta Curte constată că, în mod justificat, s-a reținut în cauză că nu se poate începe urmărirea penală față de intimatele V.I.L. și R.D. sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., întrucât din actele premergătoare efectuate rezultă existența cauzei care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Astfel, din cercetările efectuate în cauză a rezultat că, numitul S.P., având dublă cetățenie, română și americană, a decedat la data de 25 ianuarie 2005, având ultimul domiciliu în S.U.A. La data de 3 martie 2004, în fața unui notar public din Montpelier – Vermont, defunctul a întocmit un testament, prin care a revocat toate liberalitățile dispuse anterior, exprimându-și dorința de a lăsa întreaga moștenire vărului său B.N., iar în cazul decesului acestuia, fiului său G.N., cu excepția sumei de 5.000 dolari SUA, lăsată soților W., a altei sume de 5.000 dolari SUA, lăsată soților K., precum și cu excepția „foloaselor a două parcele de proprietate situate în București”, lăsate soților B.J. și B.D.

Conform dispozițiilor testamentare, la data de 14 august 2006, numitul N.G.S.B. s-a adresat Biroului Notarial „M.”, solicitând eliberarea unui certificat de moștenitor.

Pe baza cererii și a documentelor anexate, notarul public R.D. a eliberat certificatul de calitate de moștenitor cu nr. 181 din 15 august 2005, în care a atestat faptul că, raportat la masa succesorală rămasă de pe urma defunctului S.P., numitul N.G.S.B. are calitatea de legatar universal, urmând a dobândi întreaga moștenire, mai puțin legatele particulare executate în S.U.A.

Ulterior, notarul public V.I.L., din cadrul aceluiași Birou Notarial „M.”, a eliberat, la cererea numitului N.G.S.B., certificatul suplimentar de moștenitor, înregistrat sub nr. 315 din 15 decembrie 2006, în care a menționat că, în masa succesorală rămasă de pe urma defunctului S.P. sunt incluse și drepturile de proprietate asupra imobilului din București, sector 1, alcătuit din teren în suprafață de 286,67 mp și construcții, reprezentând un apartament compus din 2 camere și dependințe, cu o suprafață construită la sol de 154,79 mp, care reprezentau cele două parcele de proprietate menționate de defunct în testamentul din 3 martie 2004 emis de autoritățile americane.

Prin acest testament, depus în copie tradusă, s-au instituit, conform art. 3 lit. c), legatar universal – N.B., iar numiții B.J. și B.D. – legatari cu titlu particular, lăsându-se acestora din urmă „foloasele a două parcele proprietate în București, România”.

Din copiile actelor existente în dosarele notariale, cât și din declarația notarului public V.I.L., a rezultat că, la eliberarea celor două certificate de moștenitor, au fost avute în vedere întocmai dispozițiile testamentului întocmit de defunctul Popovici Sorin, dispoziții care au fost aplicate conform regulilor succesiunii testamentare, astfel cum acestea sunt reglementate în legislația română.

În conformitate cu dispozițiile Codului civil ce reglementează devoluțiunea testamentară, sarcina executării legatelor cu titlu particular revine legatarului universal, în speță numitului N.G.S.B. În plus, legatarul particular, calitate avută în cauză de petiționarul B.J., are vocație succesorală numai în privința bunurilor determinate sau determinabile, cerință neîndeplinită de bunurile imobile la care defunctul a făcut referire în art. 3 din testament, în care a precizat că lasă familiei B. „două parcele de proprietate situate în București”, parcele care practic nu erau identificabile la momentul redactării testamentului.

Modul defectuos în care a fost redactat testamentul, sub aspectul instituirii legatului cu titlu particular în favoarea numiților B.J. și B.D., a justificat atitudinea intimatelor V.I.L. și R.D. de a nu proceda la citarea acestora, apreciind în mod justificat că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege, respectiv ale art. 887 C. civ. Potrivit acestui articol, testamentul cu titlu particular are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate sau determinabile. Or, dispoziția din testament în sensul că cei doi – B.J. și B.D. – primesc „toate foloasele a două parcele de proprietate situate în București, România”, nu îndeplinește cerințele Codului civil, sub aspectul determinării obiectului legatului cu titlu particular.

De asemenea, prin dispozițiile art. 75 din Legea nr. 36/1995 se prevede că, în cadrul procedurii succesorale notariale, în situația în care, printr-un testament autentic, s-a instituit un legatar universal (situație care se regăsește în cauză), notarul public procedează doar la citarea acestuia, neavând obligația de a proceda și la citarea legatarilor cu titlu particular.

Pe de altă parte, potrivit art. 899 C. civ., legatarul singular intră în posesia lucrului legat din ziua în care a cerut prin justiție sau i s-a încuviințat de bună voie predarea legatului, iar predarea legatului cu titlu particular este în sarcina legatarului universal. În toate situațiile însă, legatarul cu titlu particular trebuie să-și dovedească calitatea de legatar dar, mai ales, a obiectului legatului.

Din coroborarea tuturor acestor dispoziții rezultă că, prin emiterea celor două certificate de moștenitor în modalitatea expusă mai sus, notarii publici au aplicat, în mod corect, dispozițiile legale în materie, nereieșind indicii privind încălcarea atribuțiilor de serviciu sau consemnarea unor împrejurări necorespunzătoare realității, cu prilejul emiterii celor două certificate de moștenitor.

În plus, certificatul de moștenitor face doar dovada calității de moștenitor și a întinderii drepturilor acestuia asupra masei succesorale, nefiind de natură a aduce atingere drepturilor altor persoane cu privire la moștenire, persoane care, în conformitate cu prevederile art. 88 din Legea nr. 36/1995 se pot adresa notarului public pentru eliberarea unui certificat de moștenitor suplimentar sau se pot adresa chiar instanței civile, pentru anularea certificatelor de moștenitor emise anterior.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că, în mod corect, procurorul a apreciat că, faptele reclamate de petiționarul B.J., ca fiind comise de notarii publici V.I.L. și R.D., nu există, actele premergătoare efectuate în cauză stabilind, în mod neechivoc, că acestea au acționat în cadrul și cu respectarea legii, nesăvârșind vreo faptă cu conotație penală.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat recursul declarat de petiționarul B.J. împotriva sentinței penale nr. 66 din 18 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul petiționar la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul declarat de petiționarul B.J. împotriva sentinței penale nr. 66 din 18 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 31 august 2009.