ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1815/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea introdusă la 5 aprilie 2002, creditoarea, A.T. Austria, Principatul Liechtestein, cu sediul ales în București, a solicitat deschiderea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului împotriva debitoarei, SC C.I. SA Brăila, pentru o creanță certă lichidă și exigibilă în valoare de 1.500.000 dolari SUA, constată prin decizia finală nr. 5 din 6 octombrie 1999, a Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț din Zurich, decizie care a fost recunoscută și a cărei executare a fost încuviințată în România, prin sentința civilă nr. 669 din 17 septembrie 2001. Prin sentința nr. 569 din 21 iunie 2002, Judecătorul sindic de la Tribunalul Brăila, a respins contestația formulată de debitoarea, SC C.I.

SA Brăila, reținând că aceasta se află în încetare de plăți, admițând, însă, cererea introdusă de creditoarea, A.T. Austria, în temeiul Legii nr. 64/1995, modificată, cu consecința deschiderii procedurii reorganizării judiciare și falimentului împotriva debitoarei menționate, numind ca administrator judiciar pe d-nul M.N.

În fundamentarea soluției, judecătorul sindic a reținut, în esență, că suma datorată creditoarei de 1.500.000 lei dolari SUA, reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă și că plățile efectuate de debitoare în lunile februarie și aprilie 2002 sunt modice, în raport cu valoarea creanței creditoarei, și ca atare nu sunt de natură să înlăture concluzia că aceasta se află în încetare de plăți, situație care atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 31 alin. (5) din Legea nr. 64/1885, potrivit cărora, dacă judecătorul sindic stabilește că debitorul este în încetare de plată; îi va respinge contestația și va deschide procedură printr-o altă sentință. Curtea de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ, a confirmat prin respingerea recursului debitoarei, conform deciziei nr. 1056/R/din 31 octombrie 2002, legalitatea și temeinicia susmenționatei sentințe.

Împotriva ambelor hotărâri, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, susținând că acestea (adică sentința instanței de fond și decizia instanței de recurs) au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, și, totodată, că hotărârile ar fi vădit netemeinice. În dezvoltarea motivelor din recursul în anulare se susține, în esență, că, în cauză, nu era îndeplinită una dintre condițiile prevăzute la art. 29 din Legea nr. 64/1995, pentru admiterea cererii pentru începerea procedurii, și anume cea de a doua condiție referitoare la încetarea plăților de către debitoare, care, potrivit literaturii de specialitate și jurisprudenței, reprezintă o stare a patrimoniului ce se manifestă în exterior și constă în neputința evidentă a debitorului de a plăti pe creditoare sau să nu dispună de lichidități necesare pentru achitarea datoriilor sale.

Se mai susține că, potrivit art. 29 alin. (2) din legea precitată, simplul refuz al plății, așa cum e cazul în speță, în baza unei excepții pe care debitorul o socotește cu bună credință întemeiată, nu poate constitui o dovadă de încetare a plăților, așa cum au apreciat greșit instanțele. Astfel, împrejurarea că, atât prin contractul de asociere în participațiune nr. 3327 din 14 iulie 1997, cât și ulterior prin sentința nr. 5 din 6 octombrie 1999, pronunțată de Camera de Comerț și Industrie din Zurich, s-a prevăzut în sarcina pârâtei obligația achitării unei creanțe (obligație neîndeplinită), nu justifică deschiderea împotriva acesteia a procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, atâta timp cât din motive total independente de voința acesteia, constând în neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de constructorul, SC S.A.

SA (care a fost acționat în judecată), imobilul în care urma să funcționeze fabrica de confecții nu a fost finalizat în termen, și, ca atare, nu s-a putut realiza producția aferentă realizării obiectului contractului de asociere, respectiv confecțiile, pentru ca, prin valorificarea acestora, să se obțină veniturile necesare achitării datoriei către pârâta debitoare. Or, această situație, se susține în continuare în recursul în anulare, justifica, contrar celor statuate de instanțe, incidența în cauză a excepției invocată de debitoare cu bună credință, în ceea ce privește neonorarea datoriei față de reclamantă, SC A.T. Austria, care era întemeiată.

În sfârșit, se mai susține, în recursul în anulare, că instanțele ar fi respins greșit contestația debitoarei, cu consecința admiterii acțiunii și deschiderii procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, întrucât, cu ordinele de plată depuse la dosar, debitoarea a făcut dovada că nu a încetat plățile, continuând să onoreze datoriile către alți creditori, chiar și după introducerea cererii de către reclamantă, astfel că, față și de această situație, reținerile instanțelor, în sensul arătat, sunt criticabile, fiind rezultatul unei greșite aplicări a legii. În consecință, se solicită admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și, pe fond, respingerea cererii reclamantei.

Recursul în anulare nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar, se reține că, la data de 14 iulie 1997, între creditoarea, A.T. Austria, și debitoarea, SC C.I. SA Brăila, s-a încheiat un contract de asociere în participațiune, având ca obiect exploatarea în comun pe o perioadă de 5 ani a unei fabricii de confecții. Conform art. 3 din contract, creditoarea trebuia să constituie, ca aport adus în asociere, suma de 1.000.000 dolari SUA (sumă achitată) și să se primească cu titlu de beneficii o sumă reprezentând 60% din cifra de afaceri anuală, estimată la 5.000.000 de dolari SUA pe toată perioada, adică cel puțin 300.000 dolari SUA anual, și totodată să restituie, conform art. 5 din contract, până la data de 1 iulie 2000, suma de 1.000.000 dolari SUA, adusă ca aport în asociere de către reclamantă.

Întrucât imobilul în care urma a funcționa fabrica de confecții nu a fost finalizat la termenul contractul de constructor, pârâta nu a fost în măsură să realizeze veniturile necesare și, implicit, să achite reclamantei creanța de 300.000 dolari SUA anual. Ca atare, aceasta a acționat-o, conform clauzelor contractuale, la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Zurich (Elveția), care, prin decizia finală nr. 5 din 6 octombrie 1999, a luat act de tranzacția părților, prin care debitoarea s-a obligat să plătească creditoarei pe o perioadă de 5 ani, începând cu anul 2000, a cotei de participare de 6% pe an din cifra de afaceri, însă nu mai puțin de sumele minime prevăzute la alin. (2) lit. A) din tranzacție.

Ceea ce este important, însă, în soluționarea recursului în anulare, este faptul că, prin tranzacția care a stat la baza sentinței arbitrale nr. 5 din 6 octombrie 1999, pârâta s-a obligat să achite (restituie) reclamantei, în loc de suma de 1.000.000 dolari SUA, suma de 1.500.000 dolari SUA, eșalonată (conform coloanei 1) în rate de câte 150.000 dolari SUA , pe perioada 1 iulie 2000-10 ianuarie 2005, precizându-se, totodată, în tranzacție, că achitarea unei singure rate cu o întârziere mai mare de 10 zile de la scadență, atrage scadența tuturor celorlalte rate la același termen (1 iulie 2000). Or, cum pârâta nu a achitat prima rată scadentă la 1 iulie 2000, înseamnă că, potrivit celor convenite prin tranzacție, întreaga datorie a pârâtei față de reclamantă de 1.500.000 dolari SUA a devenit scadentă la 1 iulie 2000, astfel că aceasta are caracterul unei creanțe certe, lichide și exigibile, și deci atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 32 alin. (5) din Legea nr. 64/1995, potrivit cărora „dacă judecătorul sindic stabilește că debitorul este în încetare de plată (situație confirmată în speță, prin faptul că pârâta deși a obținut prin tranzacția care a stat la baza sentinței arbitrale nr. 5 din 6 octombrie 1999, o eșalonare a plății, nu a achitat nici o rată din aceasta), îi va respinge cererea și redeschide procedura printr-o sentință,

așa cum a procedat corect judecătorul sindic, și a apreciat și instanța de recurs. Totodată, cele arătate mai sus infirmă susținerile de recursul în anulare, în sensul că, în cauză, „trebuia admisă și nu respinsă contestația debitoarei, deoarece din probele de la dosar nu rezultă că debitoarea ar fi manifestat vreun refuz de plată expres în legătură suma de plată, astfel cum a fost eșalonată, ci dimpotrivă neachitarea ratelor componente ale sumei de 1.500.000 dolari SUA s-a datorat lipsei de lichidități a acesteia. Ca atare, în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 29 alin. (2), din Legea nr. 64/1995, întrucât neachitarea creanței nu s-a datorat unui simplu refuz de plată, în baza unei excepții pe care debitorul a considerat-o cu bună credință întemeiată, ci, în mod evident, lipsei de lichidități, determinată, așa cum o demonstrează de altfel probele de la dosar, de nefinalizarea la termen a imobilului în care urma a funcționa fabrica de confecții.

În acest, context nu poate fi reținută nici susținerea, potrivit căreia nerealizarea producției și implicit a veniturilor necesare achitării creanței s-a datorat unor cauze independente de voința debitoarei, și anume existența unor litigii cauzate de neîndeplinirea la termen de către antreprenorul, SC S.A. SA , a obligației de predare a spațiului destinat realizării confecțiilor, deoarece o astfel de împrejurare nu poate constitui un impediment în calea respingerii contestației, din moment ce legea nu acordă nici o semnificație juridică unei astfel de situații.

De altfel, potrivit voinței părților (consemnată în tranzacția care a stat la baza pronunțării deciziei nr. 5 din 6 septembrie 1999, a Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie), sumele menționate (componente ale sumei de 1.500.000 dolari SUA) devin scadente la termenele stipulate, indiferent de eventualele litigii judiciare ale pârâtei cu terții, clauză care are valoarea prevăzută de art. 969 C. civ., și care exclude orice susținere, în sensul că litigiile cu antreprenorul ar putea avea vre-o relevanță în ceea ce privește lipsa de lichiditate a pârâtei, cu consecința admiterii și nu a respingerii contestației formulate de aceasta, privind deschiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995.

De asemenea, nu pot fi avute în vedere nici susținerile din recursul în anulare, potrivit cărora plățile efectuate cu ordinele de plată depuse la dosar ar demonstra că aceasta nu s-a aflat în încetare de plăți, și deci că, în speță, ar fi vorba de un simplu refuz de plată în baza unor excepții pe care debitorul le-a socotit cu bună credință întemeiate, deoarece, din examinarea acestor ordine de plată, rezultă că, în marea lor majoritate, plățile au fost efectuate anterior introducerii cererii de către reclamantă și nu ulterior acestui moment, așa cum se susține discutabil prin recursul în anulare, aceasta în afara faptului că aceste plăți erau, așa cum bune a reținut judecătorul sindic, modice, în raport cu creanța datorată reclamantei de 1.500.000 dolari SUA.

În concluzie, soluțiile pronunțate în cauză sunt la adăpost de orice critică, și, ca atare, recursul în anulare prin care au fost criticate acestea urmează a fi respins, ca nefondat, întrucât în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 330 pct. 2 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare, declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței nr. 569/C din 21 iunie 2002, pronunțată de Tribunalul Brăila, și a deciziei nr. 1056/R din 31 octombrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Galați, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2004.