ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4467/2004

Constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 239 pronunțată la 20 decembrie 2001, Tribunalul Vrancea a admis în parte contestația formulată de B.I.G. împotriva MINISTERULUI APĂRĂRII NAȚIONALE care a fost obligat la plata sumei de 49 463 062 lei. Prin decizia nr. 269/ R pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, la 5 martie 2002, această sentință a rămas definitivă constatându-se nulitatea recursului declarat de MINISTERUL APĂRĂRII NATIONALE. Împotriva celor două hotărâri s-a declarat recurs în anulare care a fost admis prin decizia nr. 2144 pronunțată de secția civilă a Curții Supreme de Justiție la 26 mai 2003 în dosarul nr. 4581/2003. Ca urmare hotărârile astfel recurate au fost casate respingându-se pe fond acțiunea (contestația) formulată de B.I.G.

Prin aceeași decizie s-a dispus „restabilirea situației anterioare executării” hotărârilor casate. La 24 februarie 2004, BA.I.G. a formulat o cerere de revizuire a acestei din urmă decizii, cauza fiind înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 1770/2004. În motivarea cererii de revizuire s-a susținut că declararea și admiterea recursului în anulare au avut ca temei O.U.G. nr. 73/1999 în condițiile în care aceasta fusese însă respinsă prin Legea nr. 206/2002. În raport cu această împrejurare revizuentul a afirmat că în cauză sunt incidente prevederile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, în ceea ce îl privește, nu avea cunoștință de existența Legii nr. 206/2002 care reprezintă un „înscris doveditor” ce a fost „reținut” de Procurorul General.

Ca temei legal al cererii de revizuire au fost menționate și dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., invocându-se generic în acest sens existența unor decizii care, deși au fost pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție „în pricini identice” au soluționat diferit cererile MINISTERULUI APĂRĂRII NAȚIONALE privind restabilirea situației anterioare, cereri care în unele cazuri au fost respinse, iar în altele ignorate. În aceeași ordine de idei s-a afirmat că recursul în anulare declarat în speță are caracter discriminatoriu, deoarece respectiva cale extraordinară de atac nu a fost promovată în toate cauzele similare soluționate de instanțele de judecată. Tot în susținerea cererii de revizuire a fost evocată, ca motiv de nelegalitate a recursului în anulare, împrejurarea că în speță MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE nu și-a exercitat în termen legal dreptul de a ataca cu recurs hotărârea primei instanțe.

În ceea ce îl privește intimatul MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE a solicitat respingerea cererii de revizuire ca tardiv formulată sau ca inadmisibilă, sens în care a formulat și o întâmpinare. Având a se pronunța asupra cererii de revizuire, Curtea reține că două dintre apărările aduse în discuție în speță nu au corespondent în prevederile art. 322 C. proc. civ., care enumeră limitativ motivele legale ce pot fi invocate ca temei al exercitării acestei căi de atac. Pentru considerentul arătat nu pot fi analizate în acest cadru procesual afirmațiile revizuentului privind caracterul pretins discriminatoriu al recursurilor în anulare promovat în cauza de față și respectiv obiecțiunile sale referitoare la inadmisibilitatea respectivei căi de atac în raport cu neexercitarea de către MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE a recursului împotriva hotărârii primei instanțe.

În ceea ce privește motivul de revizuire invocat de B.I.G. în considerarea art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Curtea reține că acesta este nefondat, întrucât are ca premisa o greșită înțelegere a sintagmei „înscrisuri doveditoare” din textul de lege amintit. În acest sens, Curtea are în vedere dispozițiile art. 1171 – art. 1190 C. civ. și cele ale art. 172 – art. 176 C. proc. civ., în lumina cărora actele normative nu constituie „înscrisuri doveditoare”. Este, de asemenea, de observat că revizuentul a dat o interpretarea greșită și altor dispoziții ale art. 322 pct. 5 C. proc. civ., sugerând că prevederile Legii nr. 206/2002 nu au putut fi invocate cu ocazia judecării recursului în anulare, deoarece „au fost reținute de parte potrivnică”, aceasta constituind o „împrejurare mai presus de voința părților”.

Referitor la aceste aspecte este de amintit că intrarea în vigoare a legilor este condiționată de publicarea lor în M. Of., prezumându-se că în acest mod prevederile acestora ajung la cunoștința persoanelor interesate. Conform acestor principii se prezumă că Legea nr. 206/2002 a fost cunoscută de revizuentul B.IG. la data 24 aprilie 2002 când a fost publicată. În altã ordine de idei, Curtea constată că soluționarea diferită a unor cereri accesorii formulate în „pricini identice” nu corespunde prevederilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., care consacră ca motiv de revizuire existența unor „hotărâri definitive potrivnice” date „în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate”.

În ceea ce privește excepția de tardivitate invocată de intimatul MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE, Curtea reține că aceasta nu poate fi primită în raport cu interpretarea, de altfel greșită, data de revizuent prevederilor art. 322 pct. 5 și 7 C. proc. civ. De asemenea, nu poate fi primită nici excepția prin care același intimat a susținut inadmisibilitatea cererii formulate B.I.G., întrucât dispozițiile amintite definesc două motive legale care în principiu pot duce la schimbarea sau, după caz, la anularea hotărârilor atacate. Așa cum s-a argumentat deja în speță prevederile art. 322 pct. 5 și 7 C. proc. civ., nu își găsesc însă aplicarea, astfel încât pe fond cererea de revizuire urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulatã de B.I.G. împotriva deciziei civile nr. 2144 din 26 mai 2003 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 4581/C/2002. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 iunie 2004.