ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4467/2004

Constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 239 pronunțată la

20 decembrie 2001, Tribunalul Vrancea a admis în parte contestația formulată de

B.I.G. împotriva MINISTERULUI APĂRĂRII NAȚIONALE care a fost obligat la plata

sumei de 49 463 062 lei.

Prin decizia nr. 269/ R pronunțată de

Curtea de Apel Galați, secția civilă, la 5 martie 2002, această sentință a rămas

definitivă constatându-se nulitatea recursului declarat de MINISTERUL APĂRĂRII

NATIONALE.

Împotriva celor două hotărâri s-a declarat

recurs în anulare care a fost admis prin decizia nr. 2144 pronunțată de secția

civilă a Curții Supreme de Justiție la 26 mai 2003 în dosarul nr. 4581/2003.

Ca urmare hotărârile astfel recurate au

fost casate respingându-se pe fond acțiunea (contestația) formulată de B.I.G.

Prin aceeași decizie s-a dispus

„restabilirea situației anterioare executării” hotărârilor casate.

La 24 februarie 2004, BA.I.G. a formulat o

cerere de revizuire a acestei din urmă decizii, cauza fiind înregistrată pe

rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar

1770/2004.

În motivarea cererii de revizuire s-a

susținut că declararea și admiterea recursului în anulare au avut ca temei

O.U.G. nr. 73/1999 în condițiile în care aceasta fusese însă respinsă prin

Legea nr. 206/2002.

În raport cu această împrejurare

revizuentul a afirmat că în cauză sunt incidente prevederile art. 322 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., întrucât, în ceea ce îl privește, nu avea cunoștință de

existența Legii nr. 206/2002 care reprezintă un „înscris doveditor” ce a fost

„reținut” de Procurorul General.

Ca temei legal al cererii de revizuire au

fost menționate și dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.,

invocându-se generic în acest sens existența unor decizii care, deși au fost

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție „în pricini identice” au

soluționat diferit cererile MINISTERULUI APĂRĂRII NAȚIONALE privind

restabilirea situației anterioare, cereri care în unele cazuri au fost

respinse, iar în altele ignorate.

În aceeași ordine de idei s-a afirmat că

recursul în anulare declarat în speță are caracter discriminatoriu, deoarece

respectiva cale extraordinară de atac nu a fost promovată în toate cauzele

similare soluționate de instanțele de judecată.

Tot în susținerea cererii de revizuire a

fost evocată, ca motiv de nelegalitate a recursului în anulare, împrejurarea că

în speță MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE nu și-a exercitat în termen legal

dreptul de a ataca cu recurs hotărârea primei instanțe.

În ceea ce îl privește intimatul

MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE a solicitat respingerea cererii de revizuire ca

tardiv formulată sau ca inadmisibilă, sens în care a formulat și o întâmpinare.

Având a se pronunța asupra cererii de

revizuire, Curtea reține că două dintre apărările aduse în discuție în speță nu

au corespondent în prevederile art. 322 C. proc. civ., care enumeră limitativ

motivele legale ce pot fi invocate ca temei al exercitării acestei căi de atac.

Pentru considerentul arătat nu pot fi

analizate în acest cadru procesual afirmațiile revizuentului privind caracterul

pretins discriminatoriu al recursurilor în anulare promovat în cauza de față și

respectiv obiecțiunile sale referitoare la inadmisibilitatea respectivei căi de

atac în raport cu neexercitarea de către MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE a

recursului împotriva hotărârii primei instanțe.

În ceea ce privește motivul de revizuire

invocat de B.I.G. în considerarea art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Curtea reține

că acesta este nefondat, întrucât are ca premisa o greșită înțelegere a

sintagmei „înscrisuri doveditoare” din textul de lege amintit.

În acest sens, Curtea are în vedere

dispozițiile art. 1171 – art. 1190 C. civ. și cele ale art. 172 – art. 176 C.

proc. civ., în lumina cărora actele normative nu constituie „înscrisuri

doveditoare”.

Este, de asemenea, de observat că

revizuentul a dat o interpretarea greșită și altor dispoziții ale art. 322 pct.

5 C. proc. civ., sugerând că prevederile Legii nr. 206/2002 nu au putut fi

invocate cu ocazia judecării recursului în anulare, deoarece „au fost reținute

de parte potrivnică”, aceasta constituind o „împrejurare mai presus de voința

părților”.

Referitor la aceste aspecte este de

amintit că intrarea în vigoare a legilor este condiționată de publicarea lor în

M. Of., prezumându-se că în acest mod prevederile acestora ajung la cunoștința

persoanelor interesate.

Conform acestor principii se prezumă că

Legea nr. 206/2002 a fost cunoscută de revizuentul B.IG. la data 24 aprilie

2002 când a fost publicată.

În altã ordine de idei, Curtea

constată că soluționarea diferită a unor cereri accesorii formulate în „pricini

identice” nu corespunde prevederilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., care

consacră ca motiv de revizuire existența unor „hotărâri definitive potrivnice”

date „în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași

calitate”.

În ceea ce privește excepția de

tardivitate invocată de intimatul MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE, Curtea reține

că aceasta nu poate fi primită în raport cu interpretarea, de altfel greșită,

data de revizuent prevederilor art. 322 pct. 5 și 7 C. proc. civ.

De asemenea, nu poate fi primită nici

excepția prin care același intimat a susținut inadmisibilitatea cererii

formulate B.I.G., întrucât dispozițiile amintite definesc două motive legale

care în principiu pot duce la schimbarea sau, după caz, la anularea hotărârilor

atacate.

Așa cum s-a argumentat deja în speță prevederile

art. 322 pct. 5 și 7 C. proc. civ., nu își găsesc însă aplicarea, astfel încât

pe fond cererea de revizuire urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulatã de B.I.G. împotriva deciziei civile nr. 2144 din 26 mai 2003

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 4581/C/2002.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10 iunie 2004.