ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 667/2003

R O M Â N I A S-a luat în examinare recursul declarat de petiționara A.E.R., împotriva încheierii din 25 iulie 2002 a Curții de Apel București – secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr.2110/2002. S-a prezentat recurenta petiționară. Procedura de citare a fost îndeplinită. Recurenta petiționară a susținut motivele de casare astfel cum au fost detaliate în scris și a solicitat admiterea recursului declarat. Procurorul a cerut respingerea, ca inadmisibil, a recursului declarat de petiționară. C U R T E A Asupra r ecursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea pronunțată la 25 iulie 2002 în dosarul nr.2110/2002, Curtea de Apel București – secția a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a întregii secții I penală din cadrul aceleiași instanțe de apel, formulată de petiționara A.E.R.

Pentru a pronunța hotărârea, instanța a reținut că partea vătămată A.E.R., recurentă împotriva încheierii din 21 iulie 2002 a Tribunalului București – secția a II-a penală – dosar nr.3487/2002 și nr.1886/2002 Curtea de Apel București – secția I penală, la termenul din 22 iulie 2002, oral, a formulat cerere de recuzare a secției I penală, motivul invocat fiind respingerea, prin încheierea din 18 iulie 2002, a unei alte cereri de același gen privind completul de judecată și procurorul, în opinia sa întreaga secție nemaiprezentând încredere că judecata în ce o privește, v-a fi echitabilă. Instanța a considerat că motivul invocat nu se regăsește în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.46-49 din Codul de procedură penală.

Petiționara a declarat recurs împotriva încheierii, invocând nelegalitatea și netemeinicia acesteia, în opinia sa instanța, la data pronunțării, nu a fost constituită în complet legal, cererea de recuzare trebuia judecată în ședință publică, se impunea citarea sa, a fost obligată, nelegal, la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar instanța competentă să soluționeze cererea, este Curtea Supremă de Justiție – Secția penală. În cererea de declarare a recursului, recurenta petiționară a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.52 alin.6 din Codul de procedură penală, în raport cu prevederile art.46, 47, 49, 50, 52 din Constituția României, ale art.192 din Codul de procedură penală și art.11, art.15 alin.2, art.20, art.21, art.24 din Constituție, precum și art.108 din Codul de procedură civilă, susținut a fi contrare prevederilor art.6, art.13 și art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

La ședința publică de judecată din 5 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție – Secția penală, având de soluționat recursul declarat de petiționară, aceasta, prezentă personal, a ridicat excepția de neconstituționalitate a art.52 alin.6 din Codul de procedură penală, motivată, în esență, pe considerentul că se obstrucționează dreptul de exercitare a unui drept procesual, mai mult, este obligată să fie judecată de un complet de judecată sau de judecători pe care i-a recuzat și cu privire la care are rețineri referitor la modul în care o judecă. Exprimându-și opinia asupra excepției invocate, instanța a considerat că nu este întemeiată, apreciind că potrivit art.385 1 alin.2 din Codul de procedură penală, considerat constituțional prin decizia nr.122 din 11 aprilie 2002 a Curții Constituționale, „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Potrivit art.52 alin.6 din Codul de procedură penală, încheierea prin care s-a admis abținerea, ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac. S-a mai reținut că prin modul în care este redactat art.52 alin.6 din Codul de procedură penală, acesta nu contravine prevederilor constituționale și nici faptului că petiționarei i s-a încălcat un drept sau libertate fundamentală odată ce legea i-a dat posibilitatea de a ataca o astfel de soluție printr-o cale de atac, fără a avea relevanță că aceasta se poate exercita imediat sau la o altă dată, respectiv odată cu judecata căii de atac ce ar viza fondul pricinii. În ce privește celelalte texte de lege considerate neconstituționale, respectiv art.192 din Codul de procedură penală și art.108 din Codul de procedură civilă, ele neavând legătură cu cauza, nu pot fi analizate, excedând obiectului.

Ca atare, prin încheierea pronunțată în dosarul nr.3353/2002 la 5 septembrie 2002, s-a dispus sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a art.52 alin.6 (ultim) din Codul de procedură penală, pe durata soluționării judecarea fiind suspendată. Curtea Constituțională, prin decizia nr.299 din 7 noiembrie 2002 pronunțată în dosarul nr.361 C/2002 și nr.368 C/2002, a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.52 alin.6 din Codul de procedură penală.

În aceste condiții, recursul declarat de petiționară împotriva încheierii pronunțată la 25 iulie 2002 în dosarul nr.2110/2002 al Curții de Apel București – secția a II-a penală este inadmisibil, pentru următoarele considerente: Constituția României prevede atributul legiuitorului de a reglementa procedura de judecată și căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, iar procedura de soluționare a cererilor de abținere sau de recuzare este reglementată în temeiul dispozițiilor constituționale. Protocolul nr.7 adițional la CADOLF prevede în art.2 pct.1, dreptul la dublul grad de jurisdicție, dar face referire numai la hotărârile de condamnare, nu și la încheierile premergătoare soluționării cauzei, acestea putând fi atacate odată cu fondul.

Procedura reglementată în art.52 alin.6 din Codul de procedură penală, nu încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare deoarece, soluționând cererea de recuzare, instanța nu hotărăște asupra temeiniciei unei inculpări îndreptate împotriva persoanei care a formulat cererea de recuzare. Stabilind, în art.385 1 alin.2 din Codul de procedură penală, că încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau cu decizia atacată, iar în art.52 alin.6 din același cod, că încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abținerea, ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac, recursul declarat de petiționară este inadmisibil, el fiind promovat împotriva unei încheieri pronunțată în cursul procesului, dar prin care nu s-a soluționat fondul cauzei.

Ca atare, în baza dispozițiilor art.385 15 pct.1 lit.a din Codul de procedură penală, recursul declarat de petiționară va fi respins ca inadmisibil. În baza dispozițiilor art.192 din Codul de procedură penală, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționara A.E.R. împotriva încheierii din 25 iulie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în dosarul nr.2110/2002. Obligă pe recurentă la plata sumei de 400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pronunțată în ședință publică, azi 11 februarie 2003.