ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 667/2003

R  O  M    N  I  A

S-a luat

în examinare recursul

declarat de petiționara A.E.R., împotriva încheierii din 25 iulie 2002 a Curții

de Apel București – secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr.2110/2002.

S-a

prezentat recurenta petiționară.

Procedura

de citare a fost îndeplinită.

Recurenta

petiționară a susținut motivele de casare astfel cum au fost detaliate în scris

și a solicitat admiterea recursului declarat.

Procurorul

a cerut respingerea, ca inadmisibil, a recursului declarat de petiționară.

C  U  R  T  E  A

Asupra r

ecursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea pronunțată

la 25 iulie 2002 în dosarul nr.2110/2002, Curtea de Apel București – secția a

II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a întregii secții

I penală din cadrul aceleiași instanțe de apel, formulată de petiționara A.E.R.

Pentru

a pronunța hotărârea, instanța a reținut că partea vătămată A.E.R., recurentă

împotriva încheierii din 21 iulie 2002 a Tribunalului București – secția a II-a

penală – dosar nr.3487/2002 și nr.1886/2002 Curtea  de Apel București – secția

I penală, la termenul din 22 iulie 2002, oral, a formulat cerere de recuzare a

secției I penală, motivul invocat fiind respingerea, prin încheierea din 18

iulie 2002, a unei alte cereri de același gen privind completul de judecată și

procurorul, în opinia sa întreaga secție nemaiprezentând încredere că judecata

în ce o privește, v-a fi echitabilă.

Instanța

a considerat că motivul invocat nu se regăsește în cazurile de

incompatibilitate prevăzute de art.46-49 din Codul de procedură penală.

Petiționara

a declarat recurs împotriva încheierii, invocând nelegalitatea și netemeinicia

acesteia, în opinia sa instanța, la data pronunțării, nu a fost constituită în

complet legal, cererea de recuzare trebuia judecată în ședință publică, se

impunea citarea sa, a fost obligată, nelegal, la plata cheltuielilor judiciare

către stat, iar instanța competentă să soluționeze cererea, este Curtea Supremă

de Justiție – Secția penală.

În

cererea de declarare a recursului, recurenta petiționară a invocat și excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art.52 alin.6 din Codul de procedură

penală, în raport cu prevederile art.46, 47, 49, 50, 52 din Constituția

României, ale art.192 din Codul de procedură penală și art.11, art.15 alin.2,

art.20, art.21, art.24 din Constituție, precum și art.108 din Codul de

procedură civilă, susținut a fi contrare prevederilor art.6, art.13 și art.14

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

La

ședința publică de judecată din 5 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție –

Secția penală, având de soluționat recursul declarat de petiționară, aceasta,

prezentă personal, a ridicat excepția de neconstituționalitate a art.52 alin.6

din Codul de procedură penală, motivată, în esență, pe considerentul că se

obstrucționează dreptul de exercitare a unui drept procesual, mai mult, este

obligată să fie judecată de un complet de judecată sau de judecători pe care

i-a recuzat și cu privire la care are rețineri referitor la modul în care o

judecă.

Exprimându-și

opinia asupra excepției invocate, instanța a considerat că nu este întemeiată,

apreciind că potrivit art.385

1

alin.2 din Codul de procedură penală,

considerat constituțional prin decizia nr.122 din 11 aprilie 2002 a Curții

Constituționale, „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința

sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi

atacate  separat cu recurs”.

Potrivit

art.52 alin.6 din Codul de procedură penală, încheierea  prin care s-a admis

abținerea, ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei

căi de atac.

S-a

mai reținut că prin modul în care este redactat art.52 alin.6 din Codul de

procedură penală, acesta nu contravine prevederilor constituționale și nici

faptului că petiționarei i s-a încălcat un drept sau libertate fundamentală

odată ce legea i-a dat posibilitatea de a ataca o astfel de soluție printr-o

cale de atac, fără a avea relevanță că aceasta se poate exercita imediat sau la

o altă dată, respectiv odată cu judecata căii de atac ce ar viza fondul

pricinii.

În

ce privește  celelalte texte de lege considerate neconstituționale, respectiv

art.192 din Codul de procedură penală și art.108 din Codul de procedură civilă,

ele neavând legătură cu cauza, nu pot fi analizate, excedând obiectului.

Ca

atare, prin încheierea pronunțată  în dosarul nr.3353/2002 la 5 septembrie

2002, s-a dispus sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării

excepției de neconstituționalitate a art.52 alin.6 (ultim) din Codul de

procedură penală, pe durata soluționării judecarea fiind suspendată.

Curtea

Constituțională, prin decizia nr.299 din 7 noiembrie 2002 pronunțată în dosarul

nr.361 C/2002 și nr.368 C/2002, a respins excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art.52 alin.6 din Codul de procedură penală.

În

aceste condiții, recursul declarat de petiționară împotriva încheierii

pronunțată la 25 iulie 2002 în dosarul nr.2110/2002 al Curții de Apel București

– secția a II-a penală este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Constituția

României prevede atributul legiuitorului de a reglementa procedura de judecată

și căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, iar procedura  de

soluționare a cererilor de abținere sau de recuzare este reglementată în

temeiul dispozițiilor constituționale. Protocolul nr.7 adițional la CADOLF

prevede în art.2 pct.1, dreptul la dublul grad de jurisdicție, dar face

referire numai la hotărârile de condamnare, nu și la încheierile premergătoare

soluționării cauzei, acestea putând fi atacate odată cu fondul. Procedura

reglementată în art.52 alin.6 din Codul de procedură penală, nu încalcă dreptul

la un proces echitabil și dreptul la apărare deoarece,  soluționând cererea de

recuzare, instanța nu hotărăște asupra temeiniciei unei inculpări îndreptate

împotriva persoanei care a formulat cererea de recuzare.

Stabilind,

în art.385

1

alin.2 din Codul de procedură penală, că încheierile pot

fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau cu decizia atacată, iar în art.52

alin.6 din același cod, că încheierea prin care s-a admis sau s-a respins

abținerea, ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei

căi de atac, recursul declarat de petiționară este inadmisibil, el fiind

promovat împotriva unei încheieri pronunțată în cursul procesului, dar prin

care nu s-a soluționat fondul cauzei.

Ca

atare, în baza dispozițiilor art.385

15

pct.1 lit.a din Codul de

procedură penală, recursul declarat de petiționară va fi respins ca

inadmisibil.

În

baza dispozițiilor art.192 din Codul de procedură penală, recurenta va fi

obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de petiționara A.E.R. împotriva încheierii

din 25 iulie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală

în dosarul nr.2110/2002.

Obligă

pe recurentă la plata sumei de 400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Pronunțată

în ședință publică, azi 11 februarie 2003.