ÎCCJ, Decizia nr. 214/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1276 din 27 iunie 2001, Judecătoria sectorului 1 București a încetat procesul penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen., pornit împotriva inculpaților M.N., M.Ș., S.A. și C.V., la cererea prealabilă a părții vătămate C.C. Recursul declarat de partea vătămată, împotriva hotărârii primei instanțe, a fost respins, ca nefondat, de Tribunalul București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 2005/R din 11 decembrie 2001. Prin decizia penală nr. 1310/R din 22 iulie 2002, Tribunalul București, secția a I-a penală, a respins contestația formulată de partea vătămată C.C., împotriva deciziei instanței de recurs.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, partea vătămată a declarat apel, care a fost respins, ca inadmisibil, de Curtea de Apel București, secția a I-a penală, prin decizia penală nr. 629 din 10 octombrie 2002. Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 2837 din 12 iunie 2003, a respins recursul declarat, împotriva hotărârii date în contestație, ca nefondat. Partea vătămată a formulat o nouă contestație în anulare, împotriva acestei din urmă decizii, care a fost respinsă de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca tardivă, prin decizia nr. 1025 din 20 februarie 2004. Împotriva deciziei nr. 1025/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, partea vătămată a declarat recurs, invocând pronunțarea acesteia cu încălcarea prevederilor art. 391 și art. 392 C. proc.

pen. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs, declarat de partea vătămată C.C., împotriva unei decizii pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unei contestații în anularea propriei hotărâri, date în judecarea unui recurs. Anterior examinării fondului dreptului pretins, cu referire la calea de atac exercitată de partea vătămată, instanța urmează a se pronunța asupra excepției de inadmisibilitate invocate. În raport de dispozițiile art. 129, raportat la art. 126 alin. (2) din Constituția României, admisibilitatea unei căi de atac este examinată sub aspectul căii procesuale alese de parte, cu referire la condițiile de exercitare prevăzute a fi îndeplinite cumulativ, precum și al competenței instanței sesizate, cu referire la dispozițiile de atribuire a acesteia, prevăzute de legea procesuală penală.

Or, sub primul aspect menționat, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului exclusiv, hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege. Cum hotărârea atacată nu are caracter nedefinitiv, recursul declarat de partea vătămată urmează a fi privit ca inadmisibil, potrivit dreptului comun cu referire la neîndeplinirea condiției referitoare la natura juridică, stabilită de norma procesuală menționată, a unei hotărâri susceptibile de a fi atacată pe această cale de reformare.

Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 56/1993, privind competența Completului de 9 judecători, ca instanță de recurs, limitată exclusiv la hotărârile pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ipoteză ce nu se regăsește în cauză, cu raportare la nulitatea oricărei hotărâri judecătorești pronunțată cu încălcarea normelor imperative de ordine publică, referitoare la competență, se constată că recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, cu încălcarea principiului legalității acestora, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Înalta Curte, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de partea vătămată C.C. care, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de partea vătămată C.C., împotriva deciziei nr. 1025 din 20 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă recurentul să plătească statului 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 5 iulie 2004.