ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1270/2004

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta

B.F. a chemat în judecată Ministerul Justiției și Tribunalul Satu Mare,

solicitând obligarea acestora la restituirea sumelor încasate prin reținerea

procentului de 7% din salariu cu titlu de contribuție la fondul de asigurări sociale

de sănătate, pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 1 martie 2001, cu aplicarea

coeficientului de inflație, la data executării hotărârii.

Tribunalul Satu Mare, a formulat

cerere de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., solicitând ca, în

situația în care se va admite acțiunea, aceasta să fie obligată la restituirea

sumelor de bani reținute de la reclamantă și virate lunar chematei în garanție,

cu titlu de contribuție pentru asigurările sociale de sănătate.

Prin sentința civilă nr. 140 din 13

mai 2002, Tribunalul Satu Mare, a admis acțiunea și în consecință, a obligat

Ministerul Justiției și Tribunalul Satu Mare să restituie reclamantei suma

reținută în procent de 7% din salariu pentru perioada 1 ianuarie 2000 -1 martie

2001, cu aplicarea coeficientului de inflație la data executării hotărârii,

reprezentând prima pentru asigurări de sănătate; a respins cererea de chemare

în garanție formulată de Tribunalul Satu Mare.

S-a reținut în esență că, în

conformitate cu prevederile art. 99 alin. (1) din Legea nr. 92/1992,

magistrații în activitate sau pensionari, precum și soțul sau soția, copiii

aflați în întreținerea acestora, beneficiază în mod gratuit de asistență

medicală, medicamente și proteze, astfel că legea nu condiționează acordarea

acestora de plata unor contribuții la asigurările sociale de sănătate, iar

modificarea intervenită ulterior în această materie, prin menționarea unei

asemenea condiții, se referă la perioada ulterioară celei pentru care s-a

solicitat drepturile bănești.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia

civilă nr. 1003 din 13 septembrie 2002, a admis recursurile declarate de

Ministerul Justiției și Tribunalul Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 140

din 13 mai 2002, pe care a modificat-o în parte, în sensul că; a admis cererea

de chemare în garanție formulată de Tribunalul Satu Mare împotriva

C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. și a obligat chemata în garanție să achite părților pârâte

suma la care acestea au fost obligate în favoarea reclamantei; a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, în lipsa unui contract individual de asigurare,

C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. a încasat o sumă de bani necuvenită.

Împotriva acestei hotărâri, în

temeiul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare,

considerând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită ca cauzei pe fond.

În motivarea recursului în anulare

s-a susținut că, o interpretare sistemică a actelor normative aplicabile în

cauză, duce la concluzia, potrivit căreia, magistrații și personalul auxiliar

de specialitate au dreptul la asistența medicală gratuită numai în măsura în

care își îndeplinesc obligația de a achita lunar contribuția pentru asigurările

sociale de sănătate.

S-a relevat, de asemeni, că

dispozițiile Legii nr. 145/1997, care reglementează această obligație, sunt de

generală aplicare și că singurele excepții avute în vedere de legiuitor sunt

menționate expres în textul aceluiași act normativ.

Recursul în anulare este fondat.

În acest sens, Curtea are în primul

rând în vedere că Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost

publicată la 31 iulie 1997, fiind precedată de Legea nr. 142/1997 publicată la

25 iulie 1997 prin care s-au adus modificări substanțiale Legii de organizare

judecătorească nr. 92/1992.

O corectă soluționare a litigiului

este condiționată de respectarea tuturor acestor acte normative, inclusiv de

dispozițiile Legii nr. 92/1992 în forma în care ea a fost republicată la 30

septembrie 1997.

Curtea reține astfel ca fiind de

necontestat că potrivit art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 magistrații

și personalul auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete urmau să

beneficieze în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze.

Conform însă art. 99 alin. (2) din

același act normativ, condițiile de acordare a acestor facilități urmau a fi

stabilite printr-o hotărâre de guvern.

Înainte ca o astfel de hotărâre să

fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care, în art. 4,

instituia obligativitatea contribuției lunare pentru asigurările sociale de

sănătate, iar în art. 6 și art. 55 menționa expres categoriile de persoane

exceptate sau scutite de această obligație.

Este de reținut că aceste din urmă

categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistență medicală gratuită

prevăzuți de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 99/1992 republicată.

Ulterior, în executarea acestor din

urmă dispoziții legale, a fost emisă H.G. nr. 409/1998 care menționa expres că

beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992

operează în condițiile Legii nr. 145/1997.

Interpretarea propusă de instanțele

care au soluționat cauza în fond și în recurs, interpretare conform căreia

Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii

nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte.

Este de observat astfel că, anterior

publicării Legii nr. 145/1997, Legea nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare și a fost

modificată de două ori.

În raport cu această succesiune în

timp a celor două acte normative caracterul pretins derogatoriu al legii mai

vechi nu poate fi prezumat.

În același timp nu se poate omite că

modificările aduse Legii de organizare judecătorească prin Legea nr. 142/1997

au avut loc aproape simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de

sănătate.

Au existat așadar toate premisele

pentru ca, printr-o corelare a dispozițiilor celor două legi, să se prevadă

într-o manieră explicită includerea magistraților și eventual a personalului

auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete în categoria persoanelor

exceptate ori scutite de obligația instituită prin art. 4 din Legea nr.

145/1997.

În realitate o asemenea corelare nu

a avut loc, iar prin H.G. nr. 409/1998 beneficiul gratuităților prevăzute de

art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiționat de respectarea

prevederilor Legii nr. 145/1997.

Pe de altă parte din analiza

dispozițiilor art. 6 și art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că lipsa totală

de venituri a fost unicul criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în

cazurile de exceptare sau scutire a unor persoane de la plata contribuției

lunare pentru asigurările sociale de sănătate.

Acest criteriu nu operează însă nici

în cazul magistraților și nici în cel al personalului auxiliar de specialitate

de la instanțe și parchete.

Prin urmare nu există argumente

pentru a se reține că Legea nr. 92/1992 ar deroga, sub aspectul analizat, de la

prevederile art. 4 din Legea nr. 145/1997.

Așa fiind, interpretarea contrară

avută în vedere de cele două instanțe constituie o încălcare esențială a

prevederilor legale menționate care atrage incidența în cauză a art. 330 pct. 2

C. proc. civ.

În consecință, Curtea urmează a

admite recursul în anulare făcând aplicarea art. 314 C. proc. civ., în sensul

casării ambelor hotărâri atacate și al respingerii ca nefondată a acțiunii

formulate de reclamanți.

În raport cu soluția dată acțiunii

principale și cu dispozițiile art. 60 alin. (1) și art. 63 alin. (1) C. proc.

civ., urmează a fi, de asemenea, respinsă cererea de chemare în garanție a

C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței civile nr. 140 D din 13 mai 2002 a Tribunalului Satu Mare

și deciziei civile nr. 1003 R din 13 septembrie 2002 a Curții de Apel Oradea.

Casează ambele hotărâri și

rejudecând pe fond respinge acțiunea și cererea de chemare în garanție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 februarie 2004.