ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1215/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 4514/2002 la Tribunalul București, secția a II-a

penală, condamnatul M.I.I. a formulat contestație la executare privind

executarea sentinței penale nr. 57 din 9 februarie 1999, pronunțată de

Tribunalul București, secția I penală, modificată și rămasă definitivă prin

decizia penală nr. 2305 din 7 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția

penală.

În motivarea cererii condamnatul a

arătat că a fost condamnat la o pedeapsă de 17 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunilor de furt calificat și tâlhărie pe care o apreciază că este prea

mare în raport de contribuția sa la comiterea acestora și în care unui alt

participant i s-a aplicat o pedeapsă de numai 3 ani și 6 luni închisoare.

Prin sentința penală nr. 903 din 1

octombrie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins ca

neîntemeiată contestația la executare formulată de condamnatul M.I.I. cu

motivarea că aspectul invocat care a stat la baza cererii, respectiv reducerea

pedepsei, nu se regăsește între cele arătate, în mod limitativ, în art. 461 C.

proc. pen. și că a proceda în sens contrar ar însemna să se facă o nouă

individualizare a pedepsei, lucru care nu este posibil, deoarece în acest fel,

contrar dispozițiilor legale, s-ar încălca principiul autorității de lucru

judecat și s-ar crea o instabilitate în ce privește executarea hotărârilor

judecătorești rămase definitive.

Împotriva hotărârii pronunțate de

prima instanță a declarat apel condamnatul M.I.I. pe care a criticat-o pentru

același motiv invocat și la judecata în fond și anume reducerea pedepsei pe

care o apreciază ca fiind prea severă.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia penală nr. 732 din 14 noiembrie 2002, a respins ca

nefondat apelul declarat de condamnat cu motivarea că „Individualizarea

pedepsei nu este un caz de contestație la executare” întrucât acesta nu se

regăsește între cele arătate în art. 461 C. proc. pen. și care constituie

temeiul juridic al unei astfel de cereri, aspectele legate de individualizarea

pedepsei, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, căpătând puterea

autorității de lucru judecat.

Decizia Curții de apel a fost

atacată cu recurs de către condamnatul M.I.I. pe care a criticat-o, ca și la

instanța de apel, cu privire la greșita respingere a cererii, solicitând ca,

prin reaprecierea materialului probator, să i se reducă pedeapsa aplicată pe

care o consideră prea mare.

Recursul declarat de condamnatul

M.I.I. este nefondat.

Potrivit art. 461 C. proc. pen.,

contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o

hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată

împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu

privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia,

prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a

pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.

Așa cum este de observat în art. 461

C. proc. pen. sunt arătate în mod expres motivele pentru care se poate formula

contestație contra executării în cazul unei hotărâri rămase definitive. Cum

între aceste cazuri nu se regăsește și cel invocat de condamnatul M.I.I., se

constată că în mod justificat instanța de fond i-a respins contestația, iar

instanța de apel a menținut hotărârea celei dintâi.

Prin urmare, recursul declarat de

condamnatul M.I.I. fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare în temeiul

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și a se dispune potrivit

dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de condamnatul contestator M.I.I. împotriva

deciziei penale nr. 732 din 14 noiembrie 2002 a Curții de Apel București,

secția I penală.

Obligă pe recurent la plata sumei de

650.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de

150.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

11 martie 2003.