ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4752/2003

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția I-a penală, prin sentința penală nr. 1053 din 12 noiembrie 2002, a condamnat pe inculpata D.Șt., la 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, în conformitate cu dispozițiile art. 81 – art. 82 din același cod, pe o perioadă de 4 ani reprezentând termen de încercare. S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. Totodată, a constatat că numiții G.F., G.C. și C.N., nu au calitate în prezenta cauză, iar în baza art. 191 C. proc. pen., inculpata a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat. În fapt, s-a reținut că în cursul lunii septembrie 1998, inculpata a primit suma de 17.500.000 lei de la numiții G.F., G.C.

și C.N., afirmând că are influență pe lângă un magistrat din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, pe care l-a individualizat prin nume și funcție, banii fiind primiți pentru ca inculpata să intervină pe lângă acel magistrat, pentru ca doi inculpați să fie puși în libertate. Ulterior, după începerea urmăririi penale, inculpata a restituit suma de bani celor trei denunțători. Prin decizia penală nr. 100/ A din 23 februarie 2002, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelul declarat de procuror, a desființat în parte sentința penală și a înlăturat aplicarea art. 81, 82 și 83 C. pen., stabilind ca inculpata să execute pedeapsa de 2 ani închisoare într-un loc de deținere.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. S-a motivat că, față de gradul de pericol social al faptei comise de inculpată, care a fost de natură a compromite persoane implicate în exercițiul autorității judecătorești, nu se justifică măsura suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate. Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpata. În recursul parchetului s-a susținut că au fost încălcate prevederile art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., deoarece instanțele au considerat, în mod greșit, că sumele de bani ce au făcut obiectul traficului de influență trebuie restituite cumpărătorilor de influență care au denunțat.

În concluzie, se cere casarea hotărârilor sub aspectul menționat și confiscarea sumei de 17.500.000 lei ce a fost restituită denunțătorilor. Recursul declarat de procuror este fondat. Potrivit art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite, care au făcut obiectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Spre deosebire de cazul infracțiunii de dare de mită, unde se prevede, prin art. 255 alin. (5) C. pen., că banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat atunci când mituitorul este constrâns prin orice mijloace de către cel ce a luat mita, precum și atunci când mituitorul a denunțat autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracțiune, în cazul infracțiunii de trafic de influență, unde este încriminată numai fapta celui care primește ori pretinde foloasele, iar nu și aceea de a le promite, oferi sau da persoanei cu influență reală sau presupusă, nu este reglementată decât obligativitatea confiscării bunurilor, iar nu și posibilitatea restituirii pentru cei ce denunță sau, eventual, ar fi fost constrânși să le dea.

În atare situație, este evident că foloasele primite de cel care a săvârșit infracțiunea de trafic de influență se confiscă totdeauna, chiar și atunci când, eventual, acestea au fost restituite. Ca urmare, se constată că în mod greșit nu s-au aplicat dispozițiile art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., în sensul de a se dispune confiscarea sumei de 17.500.000 lei, care a făcut obiectul infracțiunii de trafic de influență și pe care inculpata a restituit-o denunțătorilor. Așa fiind, este evident că, sub acest aspect, s-a făcut o greșită aplicare a legii, astfel că hotărârile pronunțate sunt supuse cazului de casare prevăzut la art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc. pen., ce a fost invocat prin recursul procurorului.

În consecință, urmează a se admite recursul procurorului, a se casa hotărârile atacate cu privire la neaplicarea dispozițiilor art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen. și a se dispune confiscarea sumei ce a făcut obiectul infracțiunii de trafic de influență. Cum din actele dosarului rezultă că, suma de 17.500.000 lei, a fost restituită denunțătorilor G.F., G.C. și C.N., urmează ca fiecare din aceste persoane să fie obligată să plătească statului câte 5.833.334 lei. Prin recursul inculpatei este criticată ultima decizie, numai în ce privește pedeapsa aplicată. Se susține că era indicată suspendarea condiționată a executării acesteia, potrivit dispozițiilor art. 81 C. pen., astfel cum în mod corect a hotărât prima instanță.

Recursul declarat de inculpată este întemeiat. Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile Părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Din examinarea textului de lege invocat rezultă că aceste criterii sunt obligatorii și trebuie avute în vedere în procesul de stabilire și aplicare a pedepsei. Pentru ca pedeapsa să-și realizeze funcțiile și scopul, definite de legiuitor în cuprinsul art. 52 din același cod, trebuie să corespundă sub aspectul duratei și naturii sale (privativă sau neprivativă de libertate) gravității faptei comise, potențialului de pericol social pe care, în mod real, îl prezintă persoana infractorului, dar și aptitudinii de a se îndrepta sub influența sancțiunii.

În speță, la stabilirea modului de executare a pedepsei aplicate inculpatei, instanța de apel nu a ținut seama, în mod corespunzător, de criteriile sus-menționate. Astfel, instanța de apel nu a acordat semnificația cuvenită datelor pozitive ce o caracterizează pe inculpată. Așa cum rezultă din probele aflate la dosar, inculpata este în vârstă de 50 ani, nu a mai săvârșit alte fapte penale, a fost sinceră în fața organelor de urmărire penală și a instanței, a regretat fapta și a avut o comportare bună în societate și familie. Pe de altă parte, din actele medicale depuse rezultă că inculpata are în îngrijire pe soțul său, în vârstă de 57 ani care datorită stării precare a sănătății are nevoie de îngrijire permanentă, situație în care executarea pedepsei în regim de detenție ar avea consecințe grave asupra familiei inculpatei.

În raport de toate aceste elemente, instanța de apel trebuia să aprecieze că inculpata are aptitudinea subiectivă de a se îndrepta și fără executarea pedepsei. Ca atare, pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării aplicată inculpatei de instanța de fond, a fost just individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. și trebuia menținută în apel. Față de cele mai sus arătate, recursul inculpatei fiind întemeiat, se admite și se casează decizia recurată și în partea privitoare la individualizarea pedepsei, menținându-se dispoziția din sentința instanței de fond de suspendare condiționată a executării pedepsei aplicate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpata D.Șt. împotriva deciziei penale nr. 100 A din 23 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Casează decizia penală cu privire la individualizarea pedepsei. Casează aceeași decizie penală, precum și sentința penală nr. 1053 din 12 noiembrie 2002 a Tribunalului București, secția I penală, și cu privire la neaplicarea dispozițiilor art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen. Înlătură dispozițiile art. 71 – art. 64 C. pen. Menține aplicarea dispozițiilor art. 81, 82 și 83 C. pen., dispusă de instanța de fond. În baza art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., confiscă suma de 17.500.000 lei și obligă pe G.F., G.C.

și C.N. să plătească statului câte 5.833.334 lei, fiecare. Pronunțată în ședință publică, azi 24 octombrie 2003.