ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4752/2003

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția I-a penală,

prin sentința penală nr. 1053 din 12 noiembrie 2002, a condamnat pe inculpata

D.Șt., la 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei,

în conformitate cu dispozițiile art. 81 – art. 82 din același cod, pe o

perioadă de 4 ani reprezentând termen de încercare.

S-a atras atenția inculpatei asupra

dispozițiilor art. 83 C. pen.

Totodată, a constatat că numiții

G.F., G.C. și C.N., nu au calitate în prezenta cauză, iar în baza art. 191 C.

proc. pen., inculpata a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

În fapt, s-a reținut că în cursul

lunii septembrie 1998, inculpata a primit suma de 17.500.000 lei de la numiții

G.F., G.C. și C.N., afirmând că are influență pe lângă un magistrat din cadrul

Parchetului de pe lângă Tribunalul București, pe care l-a individualizat prin

nume și funcție, banii fiind primiți pentru ca inculpata să intervină pe lângă

acel magistrat, pentru ca doi inculpați să fie puși în libertate.

Ulterior, după începerea urmăririi

penale, inculpata a restituit suma de bani celor trei denunțători.

Prin decizia penală nr. 100/ A din

23 februarie 2002, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis

apelul declarat de procuror, a desființat în parte sentința penală și a

înlăturat aplicarea art. 81, 82 și 83 C. pen., stabilind ca inculpata să

execute pedeapsa de 2 ani închisoare într-un loc de deținere.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

S-a motivat că, față de gradul de

pericol social al faptei comise de inculpată, care a fost de natură a

compromite persoane implicate în exercițiul autorității judecătorești, nu se

justifică măsura suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și

inculpata.

În recursul parchetului s-a susținut

că au fost încălcate prevederile art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256

alin. (2) C. pen., deoarece instanțele au considerat, în mod greșit, că sumele

de bani ce au făcut obiectul traficului de influență trebuie restituite

cumpărătorilor de influență care au denunțat.

În concluzie, se cere casarea

hotărârilor sub aspectul menționat și confiscarea sumei de 17.500.000 lei ce a

fost restituită denunțătorilor.

Recursul declarat de procuror este

fondat.

Potrivit art. 257 alin. (2), cu

referire la art. 256 alin. (2) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri

primite, care au făcut obiectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență,

se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc condamnatul este obligat la plata

echivalentului lor în bani.

Spre deosebire de cazul infracțiunii

de dare de mită, unde se prevede, prin art. 255 alin. (5) C. pen., că banii,

valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat atunci când

mituitorul este constrâns prin orice mijloace de către cel ce a luat mita,

precum și atunci când mituitorul a denunțat autorității fapta mai înainte ca

organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracțiune, în cazul infracțiunii

de trafic de influență, unde este încriminată numai fapta celui care primește

ori pretinde foloasele, iar nu și aceea de a le promite, oferi sau da persoanei

cu influență reală sau presupusă, nu este reglementată decât obligativitatea

confiscării bunurilor, iar nu și posibilitatea restituirii pentru cei ce

denunță sau, eventual, ar fi fost constrânși să le dea.

În atare situație, este evident că

foloasele primite de cel care a săvârșit infracțiunea de trafic de influență se

confiscă totdeauna, chiar și atunci când, eventual, acestea au fost restituite.

Ca urmare, se constată că în mod

greșit nu s-au aplicat dispozițiile art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256

alin. (2) C. pen., în sensul de a se dispune confiscarea sumei de 17.500.000

lei, care a făcut obiectul infracțiunii de trafic de influență și pe care

inculpata a restituit-o denunțătorilor.

Așa fiind, este evident că, sub

acest aspect, s-a făcut o greșită aplicare a legii, astfel că hotărârile

pronunțate sunt supuse cazului de casare prevăzut la art. 385

9

alin.

(1) pct. 17

1

C. proc. pen., ce a fost invocat prin recursul

procurorului.

În consecință, urmează a se admite

recursul procurorului, a se casa hotărârile atacate cu privire la neaplicarea

dispozițiilor art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen. și

a se dispune confiscarea sumei ce a făcut obiectul infracțiunii de trafic de

influență.

Cum din actele dosarului rezultă că,

suma de 17.500.000 lei, a fost restituită denunțătorilor G.F., G.C. și C.N.,

urmează ca fiecare din aceste persoane să fie obligată să plătească statului

câte 5.833.334 lei.

Prin recursul inculpatei este

criticată ultima decizie, numai în ce privește pedeapsa aplicată. Se susține că

era indicată suspendarea condiționată a executării acesteia, potrivit dispozițiilor

art. 81 C. pen., astfel cum în mod corect a hotărât prima instanță.

Recursul declarat de inculpată este

întemeiat.

Potrivit art. 72 C. pen., la

stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile Părții

generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de

gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Din examinarea textului de lege

invocat rezultă că aceste criterii sunt obligatorii și trebuie avute în vedere

în procesul de stabilire și aplicare a pedepsei.

Pentru ca pedeapsa să-și realizeze

funcțiile și scopul, definite de legiuitor în cuprinsul art. 52 din același

cod, trebuie să corespundă sub aspectul duratei și naturii sale (privativă sau

neprivativă de libertate) gravității faptei comise, potențialului de pericol

social pe care, în mod real, îl prezintă persoana infractorului, dar și

aptitudinii de a se îndrepta sub influența sancțiunii.

În speță, la stabilirea modului de

executare a pedepsei aplicate inculpatei, instanța de apel nu a ținut seama, în

mod corespunzător, de criteriile sus-menționate.

Astfel, instanța de apel nu a

acordat semnificația cuvenită datelor pozitive ce o caracterizează pe

inculpată. Așa cum rezultă din probele aflate la dosar, inculpata este în

vârstă de 50 ani, nu a mai săvârșit alte fapte penale, a fost sinceră în fața

organelor de urmărire penală și a instanței, a regretat fapta și a avut o

comportare bună în societate și familie.

Pe de altă parte, din actele

medicale depuse rezultă că inculpata are în îngrijire pe soțul său, în vârstă

de 57 ani care datorită stării precare a sănătății are nevoie de îngrijire

permanentă, situație în care executarea pedepsei în regim de detenție ar avea

consecințe grave asupra familiei inculpatei.

În raport de toate aceste elemente,

instanța de apel trebuia să aprecieze că inculpata are aptitudinea subiectivă

de a se îndrepta și fără executarea pedepsei.

Ca atare, pedeapsa de 2 ani

închisoare cu suspendarea condiționată a executării aplicată inculpatei de

instanța de fond, a fost just individualizată în raport de criteriile prevăzute

de art. 72 C. pen. și trebuia menținută în apel.

Față de cele mai sus arătate,

recursul inculpatei fiind întemeiat, se admite și se casează decizia recurată

și în partea privitoare la individualizarea pedepsei, menținându-se dispoziția

din sentința instanței de fond de suspendare condiționată a executării pedepsei

aplicate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpata D.Șt. împotriva

deciziei penale nr. 100 A din 23 februarie 2002 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală.

Casează decizia penală cu privire la

individualizarea pedepsei.

Casează aceeași decizie penală,

precum și sentința penală nr. 1053 din 12 noiembrie 2002 a Tribunalului

București, secția I penală, și cu privire la neaplicarea dispozițiilor art. 257

alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen.

Înlătură dispozițiile art. 71 – art.

64 C. pen.

Menține aplicarea dispozițiilor art.

81, 82 și 83 C. pen., dispusă de instanța de fond.

În baza art. 257 alin. (2), cu

referire la art. 256 alin. (2) C. pen., confiscă suma de 17.500.000 lei și

obligă pe G.F., G.C. și C.N. să plătească statului câte 5.833.334 lei, fiecare.

Pronunțată în ședință publică, azi

24 octombrie 2003.