ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1605/2009

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 27 ianuarie 2009, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cererea de contestație în anulare formulată de condamnata C.L. împotriva deciziei penale nr. 3870 din 25 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. în cererea de contestație au fost invocate cazurile prevăzute de art. 386 lit. c) și d) C. proc. pen., fără a se motiva aceste cazuri. La primul termen, din data de 19 martie 2009, contestatoarea personal, prezentă la ședință, a solicitat amânarea judecății pentru a-și angaja avocat, a pregăti apărarea și pentru a motiva cazurile de contestație în anulare invocate în cerere.

La acest termen, apărătorii contestatoarei au precizat că renunță la cazul prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen. și că își întemeiază cererea pe cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., pe art. 6 din C.E.D.O., precum și pe art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., astfel cum rezultă din cele menționate în partea introductivă a prezentei decizii. Prealabil examinării contestației în anulare, Înalta Curte constată următoarele: - prin sentința penală nr. 404 din 17 martie 2005 a Tribunalului București, secția a Il-a penală, inculpata C.L. (avocat în Baroul București) a fost condamnată, la 2 pedepse de câte 3 ani închisoare, pentru 2 infracțiuni de trafic de influență prevăzute de art. 257 C. pen., în final, s-a dispus pentru pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare suspendarea condiționată a executării în condițiile art. 81 C. pen.

În sinteză, s-a reținut că inculpata ar fi pretins și primit bani de la 2 persoane, lăsând să se înțeleagă că are influență asupra procurorului care instrumenta dosarul penal, cu scopul de a se dispune soluții favorabile; - prin decizia penală nr. 374/ A din 08 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a Il-a penală, a fost admis apelul inculpatei, desființată sentința nr. 404/2006, reduse ambele pedepse la câte 2 ani închisoare, în final inculpata urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare în condițiile art. 81 C. pen.

- prin decizia penală nr. 189 din 16 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, având în vedere interpretarea unor dispoziții ale Legii nr. 78/2000, modificate prin Legea nr. 161/2003, referitoare la compunerea completului la judecarea cauzei în primă instanță, stabilind că acesta trebuia compus dintr-un singur judecător, iar nu din 2 judecători, a casat ambele hotărâri (decizia nr. 374/A/2006 și sentința nr. 404/2006), dispunând rejudecarea cauzei de prima instanță (Tribunalul București); - Tribunalul București, secția a Il-a penală, reinvestit cu judecarea în primă instanță a cauzei, prin sentința penală nr. l 177 din 06 septembrie 2007 și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București având în vedere modificarea normelor de competență după calitatea persoanei, respectiv cele cu privire la judecarea în primă instanță a avocaților; - prin sentința penală nr. 147 din 20 mai 2008, Curtea de Apel București, secția I penală, rejudecând cauza în primă instanță, a dispus achitarea inculpatei în temeiul art. 10 lit. a) din C. proc.

pen., pentru ambele infracțiuni; - prin decizia penală nr. 3870 din 25 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul Ministerului Public, a casat sentința și a condamnat inculpata la 2 pedepse de câte 2 ani închisoare fiecare pentru cele 2 infracțiuni prevăzute de art. 257 C. pen., în final aceasta urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani în condițiile art. 81 C. pen.

Cu privire la soluționarea cauzei în recursul finalizat prin decizia contestată, Înalta Curte mai constată următoarele: - pentru primul termen de judecată, inculpata a depus la dosar o cerere de amânare pentru angajarea unui apărător; - la următorul termen, s-a prezentat inculpata personal, fiind asistată de apărător ales, și s-a solicitat amânarea pentru pregătirea apărării; - la noul termen, s-a prezentat inculpata, personal, asistată de apărător ales; cu acordul său, inculpata a fost ascultată, declarația fiind consemnată și atașată la dosar; - din partea introductivă a deciziei contestate nu rezultă că inculpata sau apărătorul ales ar mai fi formulat alte cereri înainte de trecerea la dezbateri; - având în vedere cererea apărătorului, Înalta Curte a dispus amânarea pronunțării hotărârii pentru a se depune concluzii scrise, acestea fiind depuse prin registratură la data de 20 noiembrie 2008, înainte de data pronunțării deciziei (25 noiembrie 2008); Asupra prezentei cereri de contestație în anulare: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor penale definitive, condițiile și cazurile în care poate fi exercitată aceasta fiind expres și limitativ prevăzute de lege.

I) asupra cazului de contestație prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen.: Potrivit art. 386 lit. d) C. proc. pen., se poate face contestație în anulare când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă. Acest caz de contestație în anulare are în vedere remedierea situației când a fost încălcată autoritatea de lucru judecat al hotărârilor penale definitive. Or, în prezenta cauză, niciuna din deciziile invocate de contestatoare nu încalcă autoritatea de lucru judecat a alteia deoarece prin decizia penală nr. 189/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, nu s-a dispus o soluție pe fondul cauzei (cu privire la existența/inexistența faptelor, a persoanei care a săvârșit-o ori cu privire la vinovăția acesteia), casarea hotărârilor fiind dispusă pentru un motiv procedural (compunerea completului de judecată), iar nu pentru motive substanțiale.

De asemenea, în timp ce decizia penală nr. 189/2007 a Înaltei Curți este o hotărâre prin care au fost casate, prin intermediul căilor ordinare de atac, hotărârile instanțelor ierarhic inferioare și s-a dispus rejudecarea cauzei, nefiind antamat fondul cauzei, decizia penală nr. 3870/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, este o hotărâre pe fondul cauzei, aceasta din urmă fiind, la rândul ei, o hotărâre pronunțată într-o cale ordinară de atac împotriva sentinței penale nr. 147/2008 a Curții de Apel București.

Invocarea de către apărare a deciziei penale nr. 235/2003 a Curții de Apel București, secția l penală, în susținerea opiniei încălcării autorității de lucru judecat, este neîntemeiată deoarece, prin această hotărâre, nu s-a statuat asupra fondului cauzei (existenței/ inexistenței faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia), ci a fost admis recursul inculpatei, casată încheierea primei instanțe și respinsă propunerea de prelungire a duratei arestării preventive. II) Având în vedere invocarea de către apărători a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

și art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., Înalta Curte, cu precizarea că nu se poate substitui C.E.D.O., singura instanță competentă să statueze în limitele competenței sale, constată, potrivit actelor și lucrărilor dosarului, următoarele: a) referitor la invocarea art. 6 din C.E.D.O.: - judecarea recursului a avut loc în ședință publică, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care a hotărât cu privire la temeinicia acuzației în materie penală, în termen rezonabil; - inculpata, de profesie avocat, a cunoscut natura și cauza acuzației adusă împotriva sa, a beneficiat de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării, s-a apărat ea însăși, dar a fost asistată și de un apărător ales de ea, nefiind incidente chestiuni relative la prezența unui interpret și nerezultând că ar fi solicitat administrarea unor probe (ascultarea unor martori); - nu au fost invocate chestiuni privitoare la nerespectarea prezumției de nevinovăție; - instanța de recurs, potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) C. proc.

pen., și prin observarea jurisprudenței C.E.D.O., cu acordul inculpatei a ascultat-o, declarația fiind consemnată și atașată la dosar. II) - referitor la invocarea art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O. (ratificat prin Legea nr. 30/1994 - M. Of. nr. 135/1994): - în primul rând, Înalta Curte apreciază că este necesară reproducerea acestor texte, cu observarea art. 2, paragraful 2, ultima teză. Astfel, potrivit art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., „orice persoană declarată vinovată de săvârșirea unei infracțiuni de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea de către o jurisdicție superioară a hotărârii de condamnare”. Însă, în conformitate cu art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., acest drept „poate constitui obiectul unor excepții când cel interesat a fost judecat în primă instanță de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs declarat împotriva achitării sale”.

În al doilea rând, în completarea art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., se impune și menționarea dispozițiilor legale naționale (Constituția României și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară). Astfel, în art. 126 alin. (l) din Constituția României se prevede că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. în același sens sunt și dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel, tribunale și judecătorii.

Din coroborarea textelor de lege menționate, Înalta Curte constată că judecarea cauzei a avut loc la nivelul celor mai Înalte instanțe ale sistemului judiciar din România: curtea de apel, cea mai înaltă instanță dintre cele definite de Constituție ca fiind „celelalte instanțe judecătorești” și, respectiv, Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă a sistemului judiciar românesc. În al treilea rând, Înalta Curte mai reține și un alt aspect ce interesează cauza: După cum s-a menționat anterior, una din chestiunile de drept ivite în cursul judecării cauzei a fost cea legată de modificarea normelor de competență după calitatea persoanei (ceea ce a impus declinarea competenței judecării cauzei).

Legiuitorul a apreciat, modificând legea în acest sens, din motive care nu formează obiect al examinării actuale, că în cazul avocaților, judecata în fond (în primă instanță) a acestora trebuie să revină curților de apel (cele mai înalte instanțe dintre cele definite de Constituție ca fiind „celelalte instanțe judecătorești”), și nu tribunalelor (instanțe ierarhic inferioare curților de apel, situate la nivelul 2 al sistemului judiciar), iar judecarea căii de atac împotriva hotărârii judecătorești pronunțată de curtea de apel să revină Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă a sistemului judiciar românesc. Întrucât celelalte două critici cu privire la decizia contestată (pag. 3 a înscrisului intitulat „note de ședință”) nu se regăsesc printre cazurile de contestație în anulare prevăzute de lege, Înalta Curte apreciază că nu este necesară examinarea lor.

În consecință, față de cele reținute, potrivit art. 392 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge contestația în anulare. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea C.L. împotriva deciziei penale nr. 3870 din 25 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă contestatoarea la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 aprilie 2009.