ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 758/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva Sentinței

penale nr.2 din 3 ianuarie 2002 a Judecătoriei Costești, Deciziei penale nr.165

din 28 februarie 2002 a Tribunalului Argeș și Deciziei nr.171/R  din 28 martie 2002

a Curții de Apel Pitești, privind pe inculpatul U.F..

La apelul nominal, a lipsit intimatul inculpat, aflat în stare

de libertate, pentru apărarea sa prezentându-se avocat  A.I., apărătordin

oficiu. S-a prezentat intimata parte vătămată U.I., însoțit de asistent social B.M.

de la Centrul de plasament Priboieni – Argeș.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Procurorul a solicitat admiterea recursului în anulare,

condamnarea inculpatului și pentru infracțiunea prevăzută de art.181 din Codul

penal, faptă trecută în rechizitor. De asemenea, consideră că pedeapsa de 2 ani

închisoare aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art.306 din Codul penal este nelegală, fiind situată sub minimul special

prevăzut de lege.

Apărătorul intimatului inculpat a lăsat soluționarea recursului

în anulare la aprecierea Curții.

Intimata parte vătămată U.I. a arătat că este în vârstă de 14

ani fiind născut în luna iunie 1988 și actualmente se află la Centrul de

Plasament Priboieni, unde are condiții foarte bune. A menționat că urmează

școala fără frecvență și este în clasa a III-a. A avut de suferit de pe urma

comportamentului violent al tatălui său, fiind insuficient dezvoltat pentru

vârsta sa.

CURTEA,

Asupra recursului în anulare de față,

Examinând actele dosarului constată următoarele:

Prin rechizitoriul din 25.09.2001 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Costești a fost trimis în judecată inculpatul U.F. pentru

săvârșirea infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de

art.306 din Codul penal.

Prin sentința penală nr.2 din 3 ianuarie 2002, Judecătoria

Costești – Județul Argeș l-a condamnat pe inculpatul U.F. la 2 ani închisoare

în baza art.306 din Codul penal.

Conform art.88 din Codul penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată

perioada de timp executată în arest preventiv începând cu 17 august 2001 la zi.

Instanța a reținut că, în ziua de 5 martie 2001, pe fondul

consumului de băuturi alcoolice, inculpatul U.F. i-a aplicat fiului său minor U.I.

mai multe lovituri cu pumnii, cu picioarele și cu o curea de piele,

provocându-i acestuia leziuni traumatice grave (tetraplegie, abdomen acut,

stare de șoc „sindrom Silverman”, leziuni care au necesitat pentru vindecare

circa 30 de zile de îngrijiri medicale, în mai multe unități spitalicești.

Prin decizia penală nr.165 din 28 februarie 2002, Tribunalul

Argeș – Secția penală a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul U.F.

Prin

decizia penală nr.171/R din 28 martie 2002 a Curții de Apel Pitești

a

fost respins ca nefondat recursul declarat de același inculpat.

Împotriva acestor  hotărâri, Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, în temeiul

art.409 și al art.410 alin.1 partea I pct.1 și 4 teza a II-a din Codul de

procedură penală.

S-a considerat că instanțele au omis să se pronunțe asupra unei

fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, iar pedeapsa

aplicată inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art.306 din Codul penal

este situată sub minimul special prevăzut de lege.

Astfel, cu privire la primul motiv de recurs, Procurorul General

a susținut că potrivit art.317 din Codul de procedură penală, instanța era

investită și cu fapta de vătămare corporală prevăzută de art.181 alin.1 din

Codul penal, cu aplicarea art.33 lit.b din Codul penal.

Referitor la al doilea motiv de recurs s-a arătat că pedeapsa de

2 ani închisoare aplicată inculpatului (fără acordarea circumstanțelor

atenuante) este sub minimul special prevăzut de art.306 din Codul penal (3 ani

închisoare), astfel cum a fost modificat prin Legea nr.197/2000.

Recursul în anulare este fondat numai cu privire la cuantumul

pedepsei aplicate inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de

art.306 din Codul penal.

Referitor la motivul privind omisiunea instanțelor de a se

pronunța asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de

sesizare, Curtea constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce

urmează:

În conformitate cu prevederile art.317 din Codul de procedură

penală, „Judecata se mărginește la fapta și la persoana arătate în actul de sesizare

al instanței, iar în caz de extindere a procesului penal, și la fapta și la

persoana la care se referă extinderea.”

Conform art.263 alin.1 din Codul de procedură penală,

„Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a

efectuat urmărirea penală și trbuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute

în art.203, date privitoare la persoana inculpatului, fapta reținută în sarcina

sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura

preventivă luată, durata acesteia, precum și dispoziția de trimitere în

judecată”.

În accepțiunea acestor texte de lege, prin faptă trecută în

actul de sesizare se înțelege faptă descrisă într-un mod în care se produc

consecințe juridice și anume de învestire a instanței. De aceea, fapta trebuie

însoțită de precizarea încadrării sale juridice și de dispoziția de trimitere

în judecată pentru acea faptă.

În caz contrar, s-ar proceda arbitrar, fără asigurarea

garanțiilor procesuale prevăzute de lege, și anume fără a se parcurge etapele

obligatorii ale procesului penal. Prin urmare, doar dispoziția de trimitere în

judecată, cuprinsă în rechizitor, învestește legal instanța. În acest sens a

stabilit și Curtea Supremă de Justiție – Completul de 9 judecători, prin decizia

nr.74 din 8 octombrie 2001.

Examinând cuprinsul rechizitoriului, Curtea constată că

inculpatul  a fost trimis în judecată  doar pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art.306 din Codul penal, iar nu și pentru săvârșirea infracțiunii

de vătămare corporală, prevăzută de art.181 alin.1 din același cod.

În acest caz, nefiind trimis în judecată decât pentru o singură

faptă penală, instanțele au procedat legal limitându-se la fapta și la persoana

arătate în rechizitor, singurul act de sesizare a instanței, respectând astfel,

prevederile art.317 din Codul de procedură penală.

Recursul în anulare este fondat sub aspectul celui de al doilea

motiv, care se referă la pronunțarea unei pedepse nelegale, situată sub minimul

special prevăzut de lege.

Într-adevăr, pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată de prima

instanță inculpatului  pentru săvârșirea infracțiunii de rele tratamente

aplicate minorului este situată sub minimul special prevăzut de art.306 din

Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.197/2000, în condițiile

în care nu s-au aplicat circumstanțe atenuante.

Potrivit art.306 din Codul penal, săvârșirea acestei infracțiuni

se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani.

Fapta fiind comisă de inculpat la data de 5 martie 2001, deci

după apariția Legii nr.197/2000, trebuiau aplicate dispozițiile art.306 din

Codul penal, astfel cum au fost modificate prin această lege, în speță nefiind

aplicabile dispozițiile art.13 din Codul penal, referitoare la aplicarea legii

penale mai favorabile (fapta fiind comisă sub imperiul noii legi care

înăsprește sancțiunea penală).

Sub acest aspect, recursul în anulare va fi admis, casându-se

hotărârile criticate numai cu privire la cuantumul pedepsei pe care îl va

stabili la 5 ani închisoare, avându-se în vedere gravitatea faptei comisă de

inculpat împotriva fiului său minor, precum și consecințele acesteia

(întârzierea dezvoltării normale a copilului).

În temeiul art.65 alin.1 din Codul penal, urmează a i se aplica

inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de

art.64 lit.d (drepturile părintești) și e (dreptul de a fi tutore sau curator)

din Codul penal, pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei.

Se

va deduce din pedeapsă perioada executată, conform art.88 din Codul penal.

Onorariul

pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 300.000 lei, se va plăti

din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței penale

nr.2 din 3 ianuarie 2002 a Judecătoriei Costești, deciziei penale nr.165 din 28

februarie  2002 a Tribunalului Argeș și deciziei penale nr.171/R din 28 martie

2002 a Curții de Apel Pitești, privind pe inculpatul U.F.

Casează hotărârile atacate numai cu privire la cuantumul

pedepsei aplicate inculpatului U.F. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art.306 din Codul penal, pe care îl stabilește la 5 ani închisoare.

Conform dispozițiilor art.65 alin.1 din Codul penal, aplică

inculpatului U.F. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art.64 lit.d și e din Codul penal, pe o perioadă de 5 ani după executarea

pedepsei.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului U.F. perioada

executată.

Onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de

300.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 14 februarie 2003.