ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2905/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 828 din 4

noiembrie 2002, Tribunalul Timiș, l-a condamnat pe inculpatul M.I., în baza

art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen., la 20 ani închisoare, cu aplicarea art.

64 și art. 71 C. pen. și la pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pe o durată de 5 ani.

S-a constatat că nu există parte

civilă.

A fost dedusă prevenția de la 18

aprilie 2002 la zi.

Inculpatul a fost obligat la

3.000.000 lei cheltuieli judiciare.

Instanța a reținut, în fapt, că în

urmă cu circa 12 ani inculpatul M.I. a divorțat, având din această căsătorie o

fiică și s-a recăsătorit cu M.S. care, la rândul ei, avea din această căsătorie

trei copii, locuind în imobilul acesteia din urmă în comuna Ciacova, jud.

Timiș.

În aceeași localitate, la casa ei, locuia

singură mama inculpatului, victima M.M., în vârstă de 85 ani.

Relațiile inculpatului cu mama sa

erau tensionate, întrucât aceasta din urmă era nemulțumită de divorțul fiului

și, mai mult, de noua lui familie, reproșându-i deseori că lucrează pentru copii

celei de a doua soții. Inculpatul venea în vizită la mama sa, mai ajutând-o la

munca în grădină însă, în decursul anilor, nemulțumit de reproșurile, care

uneori luau și forma unor drăcuieli, au continuat.

În ziua de 18 aprilie 2002, după ce

efectuase în cursul nopții paza obștească în comună, inculpatul a cumpărat

½ l votcă de la magazin și a mers la locuința mamei sale, stând de vorbă

într-o cameră în timp ce și consumau alcool.

Victima și-a exprimat din nou

nemulțumirile în legătură cu familia inculpatului, precum și faptul că acesta

nu a rezolvat internarea sa în azilul de bătrâni din localitate.

Enervat de aceste reproșuri,

inculpatul s-a ridicat de pe canapea, a mers spre mama sa care era așezată pe

marginea patului și a prins-o de gât cu ambele mâini, împingând-o spre spate cu

putere, aceasta căzând pe dușumea, după care a părăsit locuința.

Ajungând acasă, inculpatul i-a spus

soției M.S. ce a făcut și aceasta, luând-o și pe fiica inculpatului din prima

căsătorie, M.I., a mers la locuința victimei, constatând decesul.

Din Raportul medico – legal de

autopsie rezultă că moartea numitei M.M. a fost violentă, datorată asfixiei

mecanice prin sugrumare cu mâna.

La examenul intern al cadavrului s-a

constatat fractura osului hioid.

Împotriva acestei hotărâri,

inculpatul a declarat apel, criticând-o pentru greșita încadrare juridică a

faptei care, în opinia sa, realizează conținutul infracțiunii de loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., precum și pentru

nereținerea circumstanțelor atenuante generale legale a provocării, prevăzută

de art. 73 lit. b) C. pen.

Prin decizia penală nr. 67 din 24

februarie 2003, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul

inculpatului, constatând că hotărârea instanței de fond este legală și

temeinică iar criticile formulate sunt neîntemeiate.

Decizia sus-menționată a fost

atacată cu recurs de către inculpat, invocând aceleași motive, respectiv

greșita încadrare juridică a faptei și menținerea circumstanței atenuante a

provocării, victima fiind aceea care, prin reproșurile cu caracter provocator,

l-a adus în situația de a-și pierde echilibrul psihic și de a nu se mai

stăpâni.

Verificând hotărârea atacată, pe

baza lucrărilor și materialului de la dosar, Curtea constată că motivele de

recurs se regăsesc în cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 și 17

1

C. proc. pen., însă nu sunt fondate.

Așa cum rezultă din dosar, situația

de fapt a fost reținută de instanțe astfel cum aceasta a fost descrisă de către

inculpat, singura deosebire fiind aceea constatată medico – legal și anume că,

făptuitorul nu numai că a prins-o de gât pe victimă, ci a și strâns-o de gât și

chiar suficient timp pentru a se produce asfixia.

Așa fiind, este de neadmis că,

subiectiv, inculpatul nu a realizat că, strângând-o de gât pe victimă, ar putea

să-i producă moartea, mai ales că datorită vârstei înaintate, aceasta avea

fragilitate fizică, de asemenea cunoscută de agresor.

Solicitarea de schimbare a

încadrării juridice în prevederile art. 183 C. pen., este, astfel,

neîntemeiată, această infracțiune implicând, subiectiv, praeterintenția,

respectiv producerea, prin fapta săvârșită cu intenție, a unui rezultat mai

grav, moartea, care nu a fost prevăzut de făptuitor deși putea și trebuia să-l

prevadă deci, deși l-a prevăzut, nu l-a acceptat, socotind fără temei că el nu

se va produce, ceea ce nu este cazul în speță.

Strângerea de gât a unei persoane,

și cu atât mai mult cum a fost victima, în vârstă de 85 ani, cu ambele mâini

până la producerea asfixiei, nu lasă loc vreunei îndoieli în privința formei de

vinovăție a intenției, inculpatul prevăzând rezultatul faptei sale și chiar

dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Deci critica privind omisiunea

reținerii circumstanței atenuante a provocării nu este întemeiată.

Pentru a reține această

circumstanță, este necesar să se constate că în momentul săvârșirii

infracțiunii, făptuitorul se afla sub stăpânirea unei puternice tulburări sau

emoții, determinată de o provocare din partea victimei, care să fie produsă

prin violență, printr-o atingere gravă a demnității sau prin altă acțiune

ilicită gravă.

Reproșurile pe care inculpatul

pretinde că i le făcea mama sa reprezintă, faptic, ținând seama de raporturile

de rudenie, o dojană părintească cu mai puțin tact și nu pentru prima dată

făcută, încât nu constituie în nici un caz o atingere gravă a demnității

acestuia, care să-i producă o puternică tulburare sub stăpânirea căreia să

săvârșească paricidul.

Inculpatul se afla, în realitate,

sub stăpânirea alcoolului, după o noapte nedormită și aceasta explică, dar nu

justifică, omorul.

De această împrejurare s-a ținut

seama la individualizarea pedepsei, al cărei cuantum este situat la jumătatea

între limita minimă legală specială și limita maximă legală specială.

Neconstatând nici din examinarea din

oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., existența vreunui

caz de casare a hotărârii criticate, recursul inculpatului urmează să fie

respins ca nefondat.

Se va deduce din pedeapsa aplicată

timpul reținerii și al arestării preventive a inculpatului M.I. de la 18

aprilie 2002 la 18 iunie 2003.

Inculpatul va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul M.I. împotriva deciziei penale nr. 67 din 24 februarie

2003 a Curții de Apel Timișoara.

Deduce din pedeapsă durata reținerii

și arestării preventive de la 18 aprilie 2002 până la 18 iunie 2003.

Obligă recurentul inculpat la

1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pronunțată în ședință publică, azi

18 iunie 2003.