ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 440/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 735 din 7

august 2003, s-a respins contestația la executare formulată de condamnatul

I.C.D. împotriva sentinței penale nr. 52/1999 a Tribunalului Arad, definitivă

prin decizia penală nr. 652 din 8 februarie 2001 a Curții Supreme de Justiție,

ca neîntemeiată.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., condamnatul a fost obligat la 600.000 lei cheltuieli judiciare către

stat.

Instanța de judecată a reținut că

petiționarul contestator se află în executarea unei pedepse de 7 ani

închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 52/1999 a Tribunalului Arad.

În temeiul art. 460 și art. 461 lit.

c) C. proc. pen., a solicitat să se constate neconstituționalitatea Legii nr.

23/1969, privind executarea pedepselor și a H.C.M. nr. 2282/1969 pentru

aprobarea Regulamentului pentru executarea unor pedepse și a măsurii arestării

preventive, întrucât încalcă dispozițiile art. 23 din Constituția României.

Avându-se în vedere că prin art. 16

din O.U.G. nr. 66/2003, aceste acte normative au fost abrogate s-a constatat ca

fiind neîntemeiată contestația formulată.

Împotriva acestei soluții a declarat

apel condamnatul contestator I.C.D., pe care a criticat-o pentru nelegalitate,

susținând că, cererea sa de declarare a neconstituționalității actelor

normative menționate reprezintă un incident ivit în cursul executării pedepsei,

conform art. 461 lit. d) C. proc. pen.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia nr. 559/ A din 23 septembrie 2003 a respins, ca

nefondat, apelul declarat de condamnatul I.C.D. împotriva sentinței penale nr.

735 din 7 august 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

Împotriva acestei decizii,

condamnatul nemulțumit, în termenul legal a declarat recurs, motivat în scris.

În susținerea orală atât recurentul

condamnat, precum și apărătorul său au criticat hotărârea atacată pentru

neaplicarea art. 461 lit. d) C. proc. pen., precum și ale art. 13 și art. 14 C.

pen., privind neconstituționalitatea Legii nr. 23/1969 privind executarea

pedepselor și ale H.C.M. nr. 2282/1969 ce afectează un număr mare de deținuți

și care acte normative, încalcă prevederile art. 23 din Constituția României.

Recursul este nefondat.

Examinându-se actele dosarului în

raport de obiectul contestației la executare, formulată de

condamnatul-recurent, se rețin, în fapt, următoarele:

Recurentul-condamnat execută o

pedeapsă aplicată printr-o hotărâre definitivă, de 7 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (3) și (5)

C. pen., cu un prejudiciu penal de 3.692.500.000 lei (a se vedea sentința

penală nr. 52/1999 a Tribunalului Arad, definitivă prin decizia penală nr. 652

din 8 februarie 2001 a Curții Supreme de Justiție).

În această situație fiind,

condamnatul a adresat intitulata contestație la executare, în baza art. 461

lit. d) C. proc. pen. și art. 13 și art. 14 C. pen., invocând

neconstituționalitatea Legii nr. 23/1969, precum și a H.C.M. nr. 2282/1969,

privind regimul de executare a pedepselor și regulamentul pentru executarea

pedepselor. În motivarea recursului de față, ca de altfel și a cererii

inițiale, contestatorul apreciază că, se impune constatarea

neconstituționalității acestor acte normative și numai astfel, se va vedea că

„s-a ivit un incident în cursul executării” pedepsei după cum e prevăzut în

art. 461 lit. d) C. proc. pen.

Curtea, examinând prevederile art.

461 lit. d) C. proc. pen. și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, constată că, în realitate

și la speță, nu s-a ivit nici un incident în cursul executării pedepsei, dintre

cele prevăzute de dispozițiile textului din Codul de procedură penală

sus-menționat.

Se reține aceasta, deoarece nu se

poate echivala cu un „incident ivit pe timpul executării pedepsei, cererea de

constatare a neconstituționalității unei legi sau ordonanțe” și care nu poate

fi ridicată printr-o acțiune principală (cum procedează recurentul) ci numai pe

cale de excepție, în fața instanței și numai cu ocazia judecării unei cauze și

„de care excepție depinde soluționarea cererii respective”, potrivit art. 23

din Legea nr. 47/1992.

Altfel spus, legea nu permite a se

construi, un „pretins incident ivit pe timpul executării pedepsei”, pe calea

unei cereri adresată direct și pe cale principală, de constatarea

neconstituționalității unei legi, în speță Legea nr. 23/1969 privind executarea

pedepselor, atâta timp cât, în realitate, condamnatul încalcă dispozițiile art.

23 din Legea nr. 47/1992 și urmărește reducerea pedepsei aplicată printr-o

hotărâre penală definitivă.

Pe de altă parte, se mai reține că, ulterior

introducerii „contestației” de față, a intrat în vigoare și O.U.G. nr. 66/2003

(M. Of. nr. 502/11.07.2003), privitoare la unele drepturi ale persoanelor

aflate în executarea pedepselor, iar condamnatul a depus un memoriu și pentru promovarea

unui recurs în anulare.

În raport de cele analizate, urmează

a se respinge recursul de față, ca nefondat, în baza art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen.

Se vor aplica și prevederile art.

192 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul I.C.D. împotriva deciziei penale nr. 559 din 25

septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă pe recurent să plătească

statului 700.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

23 ianuarie 2004.