ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1403/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 3 martie 2000 la Tribunalul Timișoara reclamanții P.H. și P.G., au cerut ca în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Consiliul Local Lugoj și cu SC M. din Lugoj, T. SA Lugoj, M. SA Timișoara și SC G.I. SRL Lugoj, să se constate că trecerea imobilului din Lugoj, compus din teren în suprafață de 5076 mp și construcții, respectiv fabrica de mobilă, în proprietatea statului s-a făcut fără titlu legal în temeiul Decretului nr. 92/1950, și totodată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 350 din 15 iunie 1998 încheiat între SC M. Lugoj și SC G.I. SRL. Reclamanții au cerut de asemenea să se constate existența dreptului lor de proprietate asupra bunurilor arătate, cu efectuarea cuvenitelor mențiuni în Cartea funciară.

În motivarea acțiunii s-a susținut în esență că bunurile proprietatea reclamanților au fost naționalizate cu încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, aplicabile în raport de categoria socială din care au făcut parte reclamanții, P.H. mic meseriaș și ulterior funcționar și P.G. casnică. Prin sentința civilă nr. 394 din 14 iunie 2000, Tribunalul Timiș, secția civilă, și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Lugoj, în considerarea competenței materiale după valoarea obiectului acțiunii. Prin întâmpinările formulate în cauză pârâții Consiliul Local Lugoj și SC M. Lugoj au cerut respingerea acțiunii, susținând că titlul statului ar fi fost valabil, așa încât și vânzarea ulterioară s-ar fi făcut în condițiile legii și cu bună credință.

S-a mai arătat că retrocedarea în natură nu ar fi posibilă nici datorită transformării și modificării totale a imobilului după naționalizare. Soluționând cauza în primă instanță prin sentința civilă nr. 65 din 15 ianuarie 2001, Judecătoria Lugoj a respins acțiunea ca nefondată. După introducerea în cauză a reclamantei P.L.A.G. ca moștenitoare legală a G.P. decedată în timpul procesului, Tribunalul Timiș prin decizia nr. 1344 A din 4 mai 2001 a secției civile a confirmat hotărârea primei instanțe respingând apelul reclamanților. Instanțele menționate au reținut în esență că deși imobilul revendicat a fost evidențiat în C.F.

ca fiind loc de casă, curte și grădină, în realitate s-a constituit întotdeauna într-o unitate de producție, respectiv fabrica de cuțite și balamale cu șapte încăperi, inclusiv magazii, ateliere, depozite, așa încât deși a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, nu ar putea fi retrocedat în lipsa unei reglementări legale actuale privind restituirea întreprinderilor. Considerând că celelalte capete de cerere ale acțiunii ar fi accesorii cererii principale privind retrocedarea, s-a hotărât respingerea lor pe acest temei.

Hotărârile menționate au fost însă înlăturate în recursul reclamanților, prin decizia civilă nr. 1989 din 28 iunie 2001 a Curții de Apel Timișoara, care a modificat hotărârea instanței de apel, a admis apelul reclamanților și constatând că trecerea fabricii de cuțite și balamale în proprietatea statului s-a făcut fără titlu valabil, prin aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950 așa dar prin abuz de drept, a schimbat integral hotărârea primei instanțe, a admis acțiunea introdusă de reclamanți și constatând și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 350 din 15 iunie 1998 încheiat între pârâții SC M. S.A. Lugoj și SC G.I. S.R.L. Lugoj, a dispus radierea din C.F. a mențiunilor succesive privind dreptul de proprietate al Statului precum și al celorlalte două pârâte.

Această din urmă hotărâre a fost atacată de SC G.I. S.R.L. pe calea revizuirii, cererea fiind respinsă prin decizia nr. 3147 din 14 noiembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Pentru a hotărî astfel, instanțele de revizuire a reținut că revizuienta nu a făcut dovada îndeplinirii cerințelor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. pe care și-a întemeiat cererea. La 29 iunie 2002, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a atacat cu recurs în anulare întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ., hotărârile pronunțate în cauză, susținând că instanțele au omis să analizeze efectele nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC M. SA și SC G.I.

SRL prin prisma bunei credințe a subdobânditorului, încălcându-și rolul activ nu au examinat în concordanță cu probele necesare în acest sens, aprecierea pârâților privind imposibilitatea restituirii în natură a bunului preluat de stat fără titlu valabil ca urmare înlocuirii prin transformări structurale cu unul nou și în fine, că prin nesocotirea dovezilor referitoare la întinderea terenului, au restituit reclamanților o suprafață mai mare decât cea înmatriculată în cartea funciară. Recursul în anulare este întemeiat. Dealtfel e atacată sub acest aspect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului din litigiu, ca urmare a aplicării greșite a Decretului nr. 92/1950, atât în raport de natură și destinație, cât și în considerarea persoanei proprietarilor, a fost corect stabilită prin decizia pronunțată de instanța de recurs, intrând astfel în puterea lucrului judecat.

Cât privește însă soluția dată în celelalte capete de cerere, respectiv constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâții SC M. SA Timișoara și SC G.I. SRL Lugoj, radierea dreptului de proprietate al acestor două pârâte din C.F., precum și limitele reînscrierii dreptului de proprietate al reclamanților, decizia instanței de recurs este esențial greșită pentru că nu cuprinde motivele pe care se sprijină, apărând în acest fel lipsită de temei legal și dată cu încălcarea vădită a dreptului la apărare. Cum s-a învederat corect în recursul în anulare, pârâții au invocat în apărare în scopul păstrării dreptului dobândit prin vânzarea de către un neproprietar a bunului altuia, buna credință ca eroare scuzabilă la facerea actului.

Totodată s-a susținut că bunul revendicat nu ar mai exista integral în materialitatea lui și anume în partea privind construcțiile edificate pe terenul proprietarilor anterior naționalizării, ca urmare a prefacerii lor într-un imobil nou. Înscriindu-se în rândul apărărilor de esența dreptului de proprietate astfel dobândit, cele două aspecte de fapt cu consecințele juridice previzibile dacă s-ar dovedi întemeiate nu au constituit însă obiect de judecată în fața instanței de recurs, care a evocat fondul exclusiv în partea privind dreptul de proprietate al reclamanților și a nevalabilității titlului statului ca urmare a aplicării abuzive a legii.

Cum dându-se precădere acestui din urmă aspect, nici instanțele de fond și apel nu au avut în vedere la judecată apărările pârâților în sensul învederat, recursul în anulare se va admite cu consecința casării tuturor hotărârilor atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, care în raport de soluția ce se va adopta în temeiul probelor, va trebui să verifice și critica privind întinderea reală a dreptului de proprietate evocat de reclamanți asupra terenului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1989 din 28 iunie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia recurată, decizia nr. 1344/A din 4 mai 2001 a Tribunalului Timiș, secția civilă, precum și sentința civilă nr. 65 din 15 ianuarie 2001 a Judecătoriei Lugoj și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași judecătorie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2004.