ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1403/2004

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 3 martie 2000 la

Tribunalul Timișoara reclamanții P.H. și P.G., au cerut ca în contradictoriu cu

Statul Român reprezentat prin Consiliul Local Lugoj și cu SC M. din Lugoj, T.

SA Lugoj, M. SA Timișoara și SC G.I. SRL Lugoj, să se constate că trecerea

imobilului din Lugoj, compus din teren în suprafață de 5076 mp și construcții,

respectiv fabrica de mobilă, în proprietatea statului s-a făcut fără titlu

legal în temeiul Decretului nr. 92/1950, și totodată nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 350 din 15 iunie 1998 încheiat între SC M. Lugoj și SC

G.I. SRL.

Reclamanții au cerut de asemenea să se constate

existența dreptului lor de proprietate asupra bunurilor arătate, cu efectuarea

cuvenitelor mențiuni în Cartea funciară.

În motivarea acțiunii s-a susținut în esență că

bunurile proprietatea reclamanților au fost naționalizate cu încălcarea

dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, aplicabile în raport de

categoria socială din care au făcut parte reclamanții, P.H. mic meseriaș și

ulterior funcționar și P.G. casnică.

Prin sentința civilă nr. 394 din 14 iunie 2000,

Tribunalul Timiș, secția civilă, și-a declinat competența în favoarea

Judecătoriei Lugoj, în considerarea competenței materiale după valoarea

obiectului acțiunii.

Prin întâmpinările formulate în cauză pârâții

Consiliul Local Lugoj și SC M. Lugoj au cerut respingerea acțiunii, susținând

că titlul statului ar fi fost valabil, așa încât și vânzarea ulterioară s-ar fi

făcut în condițiile legii și cu bună credință.

S-a mai arătat că retrocedarea în natură nu ar

fi posibilă nici datorită transformării și modificării totale a imobilului după

naționalizare.

Soluționând cauza în primă instanță prin

sentința civilă nr. 65 din 15 ianuarie 2001, Judecătoria Lugoj a respins acțiunea

ca nefondată.

După introducerea în cauză a reclamantei P.L.A.G.

ca moștenitoare legală a G.P. decedată în timpul procesului, Tribunalul Timiș

prin decizia nr. 1344 A din 4 mai 2001 a secției civile a  confirmat hotărârea

primei instanțe respingând apelul reclamanților.

Instanțele menționate au reținut în esență că

deși imobilul revendicat a fost evidențiat în C.F. ca fiind loc de casă, curte

și grădină, în realitate s-a constituit întotdeauna într-o unitate de

producție, respectiv fabrica de cuțite și balamale cu șapte încăperi, inclusiv

magazii, ateliere, depozite, așa încât deși a fost trecut în proprietatea

statului prin Decretul nr. 92/1950, nu ar putea fi retrocedat în lipsa unei

reglementări legale actuale privind restituirea întreprinderilor.

Considerând că celelalte capete de cerere ale

acțiunii ar fi accesorii cererii principale privind retrocedarea, s-a hotărât

respingerea lor pe acest temei.

Hotărârile menționate au fost însă înlăturate în

recursul reclamanților, prin decizia civilă nr. 1989 din 28 iunie 2001 a Curții

de Apel Timișoara, care a modificat hotărârea instanței de apel, a admis apelul

reclamanților și constatând că trecerea fabricii de cuțite și balamale în

proprietatea statului s-a făcut fără titlu valabil, prin aplicarea greșită a

Decretului nr. 92/1950 așa dar prin abuz de drept, a schimbat integral

hotărârea primei instanțe, a admis acțiunea introdusă de reclamanți și

constatând și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 350

din 15 iunie 1998 încheiat între pârâții SC M. S.A. Lugoj și SC G.I. S.R.L.

Lugoj, a dispus radierea din C.F. a mențiunilor succesive privind dreptul de

proprietate al Statului precum și al celorlalte două pârâte.

Această din urmă hotărâre a fost atacată de SC G.I.

S.R.L. pe calea revizuirii, cererea fiind respinsă prin decizia nr. 3147 din 14

noiembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanțele de revizuire

a reținut că revizuienta nu a făcut dovada îndeplinirii cerințelor art. 322

pct. 5 C. proc. civ. pe care și-a întemeiat cererea.

La 29 iunie 2002, Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a atacat cu recurs în

anulare întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ., hotărârile pronunțate în

cauză, susținând că instanțele au omis să analizeze efectele nulității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC M. SA și SC G.I. SRL prin

prisma bunei credințe a subdobânditorului, încălcându-și rolul activ nu au

examinat în concordanță cu probele necesare în acest sens, aprecierea pârâților

privind imposibilitatea restituirii în natură a bunului preluat de stat fără

titlu valabil ca urmare înlocuirii prin transformări structurale cu unul nou și

în fine, că prin  nesocotirea  dovezilor referitoare la întinderea terenului,

au restituit reclamanților o suprafață mai mare decât cea înmatriculată în

cartea funciară.

Recursul în anulare este întemeiat.

Dealtfel e atacată sub acest aspect constatarea

nevalabilității titlului statului asupra imobilului din litigiu, ca urmare a

aplicării greșite a Decretului nr. 92/1950, atât în raport de natură și

destinație, cât și în considerarea persoanei proprietarilor, a fost corect

stabilită prin decizia pronunțată de instanța de recurs, intrând astfel în

puterea lucrului judecat.

Cât privește însă soluția dată în celelalte

capete de cerere, respectiv constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare intervenit între pârâții SC M. SA Timișoara și SC G.I. SRL

Lugoj, radierea dreptului de proprietate al acestor două pârâte din C.F.,

precum și limitele reînscrierii dreptului de proprietate al reclamanților,

decizia instanței de recurs este esențial greșită pentru că nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, apărând în acest fel lipsită de temei legal și

dată cu încălcarea vădită a  dreptului la apărare.

Cum s-a învederat corect în recursul în anulare,

pârâții au invocat în apărare în scopul păstrării dreptului dobândit prin

vânzarea de către un neproprietar a bunului altuia, buna credință ca eroare

scuzabilă la facerea actului.

Totodată s-a susținut că bunul revendicat nu ar

mai exista integral în materialitatea lui și anume în partea privind

construcțiile edificate pe terenul proprietarilor anterior naționalizării, ca

urmare a prefacerii lor într-un imobil nou.

Înscriindu-se în rândul apărărilor de esența

dreptului de proprietate astfel dobândit, cele două aspecte de fapt cu

consecințele juridice  previzibile dacă s-ar dovedi întemeiate nu au constituit

însă obiect de judecată în fața instanței de recurs, care a evocat fondul

exclusiv în partea privind dreptul de proprietate al reclamanților și a

nevalabilității titlului statului ca urmare a aplicării abuzive a legii.

Cum dându-se precădere acestui din urmă aspect,

nici instanțele de fond și apel nu au avut în vedere la judecată apărările

pârâților în sensul învederat, recursul în anulare se va admite cu consecința

casării tuturor hotărârilor atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la

prima instanță, care în raport de soluția ce se va adopta în temeiul probelor,

va  trebui să verifice și critica privind întinderea reală a dreptului de

proprietate evocat de reclamanți asupra terenului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 1989 din 28 iunie 2001 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Casează decizia recurată, decizia nr. 1344/A din

4 mai 2001 a Tribunalului Timiș, secția civilă, precum și sentința civilă nr.

65 din 15 ianuarie 2001 a Judecătoriei Lugoj și trimite cauza pentru rejudecare

la aceeași judecătorie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi  19 februarie 2004.