ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6508/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

Prin cererea înregistrată la data de 5

februarie 2002 sub nr. 2020 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta B.P.C. în

contradictoriu cu Consiliul Local Lugoj (după declinarea competenței de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj și precizarea acțiunii) a

solicitat să se constate că imobilul situat în Lugoj, a fost abuziv

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, de la părinții săi.

A solicitat de asemenea să se dispună

radierea dreptului de proprietate al statului din C.F. și intabularea dreptului

de proprietate în favoarea reclamantei, în calitate de unică moștenitoare a

foștilor proprietari tabulari.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că deși părinții săi făceau parte din categoriile socio-profesionale

exceptate de la naționalizare, totuși imobilul în litigiu a fost naționalizat

în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Consiliul local Lugoj a formulat o

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamantă,

arătând că aceasta a mai revendicat acest imobil dar prin decizia civilă nr. 1661

din 13 decembrie 1994, irevocabilă, acțiunea a fost respinsă.

Totodată, pârâtul a arătat că o parte din

acest imobil se află în prezent, în patrimoniul SC A. SA Timișoara fiind

folosită de farmacia „Îngerul Farm” în temeiul unui contract de închiriere.

Judecătoria Lugoj, prin sentința civilă

nr. 1748 din 28 august 2002, rămasă irevocabilă prin neapelare la data de 27

septembrie 2002, a admis acțiunea formulată de către reclamantă, a constatat că

măsura naționalizării imobilului situat în Lugoj, a fost abuzivă și a dispus

radierea Statului Român din C.F. și intabularea dreptului de proprietate pe

numele reclamantei în cotă de 1/1.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut că acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată este

întemeiată și a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea

statului în mod abuziv prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950,

întrucât autorii ei, proprietarii tabulari, prin dispozițiile art. II din acest

decret erau exceptați de la naționalizare, făcând parte din categoriile

socio-profesionale menționate în acest text de lege.

S-a mai reținut că reclamanta a solicitat

restituirea imobilului și în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, dar

soluționarea acelei cereri este suspendată până la soluționarea acestei cauze

întemeiată pe prevederile dreptului comun.

Instanța a mai constatat că deși pârâtul

a arătat prin întâmpinare că o parte din imobil aparține SC A. SA Timișoara,

reclamanta nu înțelege să cheme în judecată respectiva societate și în

conformitate cu principiul disponibilității, instanța nu poate introduce în

cauză această persoană juridică.

Se mai menționează în hotărârea instanței

de fond că reclamanta a mai solicitat restituirea imobilului printr-o altă

acțiune, însă printr-o decizie a Curții de Apel Timișoara, acea acțiune a fost

respinsă, reținându-se că în mod greșit s-a reținut că imobilul a fost

naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, când în realitate, preluarea imobilului

s-a făcut în baza Decretului nr. 134/1949.

În conformitate cu prevederile art. 27

lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. c C. proc. civ. în vigoare

la data când hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă, Procurorul general

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva

sentinței civile nr.1748 din 20 august 2002 a Judecătoriei Lugoj, (irevocabilă

la data de 25 septembrie 2003) considerând că hotărârea a fost pronunțată cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond, totodată, aceasta este și vădit netemeinică.

Se susține că instanța a soluționat cauza

cu încălcarea prevederilor art. 1201 C. civ. întrucât între părți a mai existat

un proces având același obiect și aceeași cauză, soluționând în mod irevocabil

prin decizia civilă nr. 1662 din 13 decembrie 1994 de către Curtea de Apel

Timișoara.

Prin acea hotărâre a fost respinsă ca

neîntemeiată acțiunea reclamantei, reținându-se că imobilul a fost trecut în

proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, astfel cum în mod

greșit s-a pretins prin acțiune, ci în temeiul Decretului nr. 134/1949, așa

încât împrejurarea că foștii proprietari făceau parte din categoria

socio-profesională exceptată de la naționalizare prin art. II din Decretul nr. 92/1950,

nu au nici o relevanță.

În consecință, se mai susține, instanța

sesizată cu cea de a doua acțiune, având același obiect și aceeași cauză, nu

putea să soluționeze fondul litigiului, fără să respecte adevărul stabilit pe

cale judecătorească în prima acțiune.

În motivarea recursului în anulare se arată

că excepția autorității lucrului judecat putea fi invocată de către instanță

chiar și în fața instanțelor de recurs, fiind necesar ca în scopul pronunțării

unei hotărâri legale și temeinice, instanța să pună chiar din oficiu în

discuție excepția autorității de lucru judecat.

Totodată se mai arată că invocarea de

către pârât a împrejurării că o parte din imobil făcea parte din patrimoniul SC

A. SA prin efectul Legii nr. 15/1990, nu a fost analizată prin prisma art. 64

și urm. C. proc. civ. referitoare la arătarea titularului dreptului, ca

modalitate de atragere a terților în proces.

În acest sens se mai susține că numai

după citarea acestei părți în cauză și după administrare de probe instanța ar

fi putut analiza consecințele neînscrierii în C.F. a dreptului de proprietate a

acestei persoane juridice.

Reclamanta-intimată depune la dosar o

întâmpinare prin care solicită respingerea recursului în anulare, arătând că

din punct de vedere procedural recursul în anulare nu mai putea fi promovat la

data de 11 septembrie 2003 pentru că prin O.G. nr. 58 din 27 august 2003

dispozițiile legale prevăzând această cale extraordinară de atac fuseseră

abrogate.

Pe fond, se susține că nu există

autoritate de lucru judecat întrucât în prezenta acțiune temeiul de drept este

Legea nr. 10/2001, iar în acțiunea anterioară temeiul de drept era dreptul

comun.

Recursul în anulare este fondat.

Este de reținut în primul rând în ceea ce

privește admisibilitatea promovării acestui recurs, că prin O.G. nr. 58 din 28

iunie 2003 intrată în vigoare la data de 27 august 2003 prevederile art. 330-330

4

au fost abrogate și ca atare instituția recursului în anulare a fost

desființată.

Prin art. II alin. (3) din aceeași O.G.

s-a prevăzut însă că hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a

Ordonanței în cazul în speță hotărârea recurată a devenit irevocabilă la 23

septembrie 2002) rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea

sub care au fost pronunțate.

În consecință, reglementarea legală care

era în vigoare la acea dată respectiv art. 330

1

alin. (1) C. proc.

civ. prevedea că recursul în anulare pentru cazul prevăzut de art. 330 pct. 2

se poate declara în termen de 1 an de la data când hotărârea judecătorească a

devenit irevocabilă (23 septembrie 2002) respectiv înregistrarea recursului la

11 septembrie 2003, deci în termenul de 1 an.

În ceea ce privește motivele invocate în

recursul în anulare este necesar ca mai înainte de a fi examinate să fie făcută

o analiză a „evoluției precizărilor acțiunii” formulată de către reclamantă.

Astfel prin cererea inițială de chemare

în judecată reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului în

litigiu întrucât acesta a fost preluat fără titlu de către stat de la autorii

ei, care erau proprietari tabulari.

În acest sens, s-a susținut că preluarea

de către stat s-a făcut prin încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950,

întrucât proprietarii imobilului făceau parte din categoriile

socio-profesionale exceptate de la naționalizare.

Se mai susține că și naționalizarea în

baza Decretului nr. 134/1949 a fost făcută pe numele unei alte persoane care

deține inventarul mobil al farmaciei.

În drept reclamanta a invocat prevederile

Decretului nr. 92/1950, ale art. 2 lit. g) și h), art. 20 alin. (1), art. 46 alin.

(2), (3) și (4), art. 28 din Legea nr. 10/2001.

La data de 25 februarie 2002 reclamanta face

o primă precizare a acțiunii în sensul că solicită restituirea în natură a

imobilului în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.

După ce cauza a fost declinată la

Judecătoria Lugoj, reclamanta și-a precizat din nou acțiunea în sensul că

acțiunea se întemeiază pe prevederile dreptului comun solicitând „să se

constate că imobilul a fost preluat abuziv” (dosar Judecătoria Lugoj).

De menționat că la dosar Judecătoria

Lugoj, există o adresă emisă de către Comisia locală de aplicare a prevederilor

Legii nr. 10/2002 din care rezultă că soluționarea cererii administrative

formulată de către reclamantă în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 este

suspendată.

De asemenea este de menționat că

reclamanta a declarat (același dosar) că nu înțelege să cheme în judecată pe SC

A. SA care ocupă o parte din imobil, întrucât proprietar al imobilului este

Statul Român.

De reținut de asemenea că în hotărârea

recurată prin recursul în anulare s-a reținut printr-un considerent că a mai

fost o acțiune anterioară prezentei cauze prin care reclamanta a solicitat să

se constate că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv

prin încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, acțiune care a

fost respinsă în recurs prin hotărâre irevocabilă în care s-a reținut că

imobilul în litigiu nu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, ci

în baza Decretului nr. 134/1949 și în consecință „nu se pune problema

autorității de lucru judecat”.

În ceea ce privește această problemă a

autorității de lucru judecat, între decizia civilă nr. 1662 din 13 decembrie

1954 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și hotărârea dată în prezenta

cauză, urmează a constata că deși ea a fost sesizată de către instanță, nu a

fost analizată problema, fiind tangențial evitată printr-o sintagmă „nu se pune

problema” nemotivată de loc.

Puterea de lucru judecat este

reglementată în art. 1201 C. civ. și în art. 166 C. proc. civ. ca o excepție de

fond, peremptorie, absolută și dirimantă.

Această excepție este de ordine publică

și pe cale de consecință, nu se poate renunța la beneficiul ei.

Desigur că pentru respectarea

principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, excepția trebuie

pusă în discuția părților.

Instanța care a pronunțat hotărârea

atacată cu recursul în anulare, nu a procedat în acest sens și, în consecință

sub acest aspect recursul este fondat și urmează a fi admis.

Având în vedere dispozițiile art. 314 C.

proc. civ., hotărârea recurată urmează a fi casată, iar cauza urmează a fi

casată cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe, întrucât Înalta Curte

de Casație nu se poate pronunța decât în cauza în care împrejurările de fapt

ale cauzei au fost pe deplin stabilite, ceea ce în speță nu s-a realizat.

În consecință, instanța de trimitere

urmează a verifica care este cadrul juridic al acțiunii reclamantei după

precizările succesive, având în vedere și împrejurarea că acțiunea reclamantei

a fost formulată la data de 5 februarie 2002, deci după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și faptul că ea este formulată ca o acțiune în constatare ca

de altfel și prima acțiune în legătură cu care urmează a se stabili dacă

constituie o autoritate de lucru judecat sau nu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva

sentinței civile nr. 1748 din 20 august 2002 a Judecătoriei Lugoj, rămasă

irevocabilă la data de 27 septembrie 2002, pe care o casează și trimite cauza

aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 noiembrie 2004.