ÎCCJ, decizie (scj.ro #82700)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82700) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Cerere pentru restituirea în natură a proprietății terenului. Legea
nr.10/2001. Limitele în care se soluționează contestația la dispoziția
deținătorului terenului
Contestația se soluționează
în limitele în care a fost investită instanța de fond, nefiind de luat în
considerare alte cereri formulate, pentru prima oară, prin cererea de apel.
Secția
civilă, decizia nr.4397 din 31 octombrie 2003
La 13 mai 2002, K.I.L. a contestat dispoziția nr.647
din 17 aprilie 2002 emisă de primarul
Municipiului Lugoj în soluționarea notificării înregistrate sub nr.26137/29
octombrie 2001 privind restituirea în natură a unui teren în suprafeță de 443
mp, situat în Lugoj.
În motivarea contestației, reclamanta a arătat că dispoziția nu corespunde
realității în sensul că, deși a fost repusă în drepturi în baza unor hotărâri
judecătorești anterioare, aflând că o soră a sa a depus la primărie două
notificări, în legătură cu imobilele înscrise în C.F. nr.3051 – Lugojul German
nr.top 1268/d/2/a în suprafață de 408 mp și respectiv C.F. nr.2787 nr.top
1269/c/2/a în suprafață de 636 mp, a depus o nouă cerere, prin care a arătat că
este coproprietară împreună cu sora sa asupra acestor imobile și a cerut să se
efectueze corecturile necesare și să i se acorde despăgubiri, pentru
respectivele terenuri, în raport de cota parte cuvenită, conform Legii nr.
10/2001.
Tribunalul Timiș, secția civilă, a pronunțat sentința nr. 740
din 23 august 2002 prin care a respins contestația ca neîntemeiată, reținând că
în baza deciziilor nr. 20/2000 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și nr.
5242/2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, Consiliul
local Lugoj a fost obligat să restituie reclamantelor K.I.L. și S.I. terenurile
înscrise în C.F. 2784 și 3051 care au făcut și obiectul acelor notificări.
Hotărârile judecătorești menționate au fost executate, drepturile reclamantei
și sorei sale fiind întabulate în cartea funciară, așa încât acestea nu mai pot
solicita încă odată restituirea în natură și nici despăgubiri.
Apelul reclamantei, prin care aceasta a solicitat despăgubiri conform
cotei-părți din terenul în suprafață de 2040 mp pe care s-au construit blocuri
– iar nu din suprafețele cu care a fost trecută în cartea funciară -
a fost respins de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia
nr. 144 din 13 noiembrie 2002.
Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii, reiterând
motivul din apel, în sensul că solicită despăgubiri pentru terenul
ocupat de construcții, care este imposibil a fi restituit în natură.
Recursul este nefondat.
Prin acțiunea introductivă, reclamanta a contestat dispoziția nr. 647 din 17
aprilie 2002 emisă de primarul Municipiului Lugoj, în temeiul Legii nr.10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de Statul Român
în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Dispoziția contestată a avut ca obiect notificarea înregistrată sub nr.26137/29
octombrie 2001 adresată Primăriei municipiului Lugoj prin care s-a cerut
restituirea în natură a suprafeței de 443 mp teren situat în Lugoj,
cerere care a fost respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât solicitanta a fost
repusă în drepturi în baza deciziilor civile, nr.20 din 22 martie 2000 a Curții
de Apel Timișoara și nr.5242 din 21 decembrie 2000 a Curții Supreme de
Justiție, dreptul fiind întabulat în C.F. nr. 3051 L.G. nr. top 1268/d/2/a.
În apel, reclamanta a formulat pentru prima oară pretenții la despăgubiri
pentru suprafața de 2040 mp teren, pe care s-au edificat clădiri și care nu mai
poate fi restituit în natură.
În conformitate cu art.109 (1) C. proc. civ., reclamanta și-a fixat cadrul
procesual prin petitul acțiunii investind instanța cu o contestație împotriva
dispoziției 647/17 aprilie 2002, care viza doar restituirea în natură a unei
suprafețe de teren ce-i fusese deja retrocedată în baza unor hotărâri
judecătorești anterioare.
Potrivit principiului disponibilității, partea are dreptul de a hotărî cu
privire la exercitarea acțiunii a cărei pornire se concretizează prin cererea
de chemare în judecată. În acest scop, partea este obligată să determine
obiectul acțiunii urmând ca litigiul să fie soluționat în acest cadru al
obiectului și fără ca instanța să poată depăși limitele lui. Obligația
instanței de a se pronunța doar cu privire la obiectul acțiunii, constituie,
corelativ, garanția aplicării principiului disponibilității în procesul civil.
Aceasta fiind situația, în mod corect curtea a respins ca neîntemeiat apelul
menținând soluția instanței de fond prin care s-a respins contestația împotriva
dispoziției emisă de primar.
Față de cele ce preced, recursul a fost respins.