ÎCCJ, decizie (scj.ro #82700)

Cerere pentru restituirea în natură a proprietății terenului. Legea nr.10/2001. Limitele în care se soluționează contestația la dispoziția deținătorului terenului Contestația se soluționează în limitele în care a fost investită instanța de fond, nefiind de luat în considerare alte cereri formulate, pentru prima oară, prin cererea de apel. Secția civilă, decizia nr.4397 din 31 octombrie 2003 La 13 mai 2002, K.I.L. a contestat dispoziția nr.647 din 17 aprilie 2002 emisă de primarul Municipiului Lugoj în soluționarea notificării înregistrate sub nr.26137/29 octombrie 2001 privind restituirea în natură a unui teren în suprafeță de 443 mp, situat în Lugoj. În motivarea contestației, reclamanta a arătat că dispoziția nu corespunde realității în sensul că, deși a fost repusă în drepturi în baza unor hotărâri judecătorești anterioare, aflând că o soră a sa a depus la primărie două notificări, în legătură cu imobilele înscrise în C.F.

nr.3051 – Lugojul German nr.top 1268/d/2/a în suprafață de 408 mp și respectiv C.F. nr.2787 nr.top 1269/c/2/a în suprafață de 636 mp, a depus o nouă cerere, prin care a arătat că este coproprietară împreună cu sora sa asupra acestor imobile și a cerut să se efectueze corecturile necesare și să i se acorde despăgubiri, pentru respectivele terenuri, în raport de cota parte cuvenită, conform Legii nr. 10/2001. Tribunalul Timiș, secția civilă, a pronunțat sentința nr. 740 din 23 august 2002 prin care a respins contestația ca neîntemeiată, reținând că în baza deciziilor nr. 20/2000 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și nr. 5242/2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, Consiliul local Lugoj a fost obligat să restituie reclamantelor K.I.L.

și S.I. terenurile înscrise în C.F. 2784 și 3051 care au făcut și obiectul acelor notificări. Hotărârile judecătorești menționate au fost executate, drepturile reclamantei și sorei sale fiind întabulate în cartea funciară, așa încât acestea nu mai pot solicita încă odată restituirea în natură și nici despăgubiri. Apelul reclamantei, prin care aceasta a solicitat despăgubiri conform cotei-părți din terenul în suprafață de 2040 mp pe care s-au construit blocuri – iar nu din suprafețele cu care a fost trecută în cartea funciară - a fost respins de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 144 din 13 noiembrie 2002. Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii, reiterând motivul din apel, în sensul că solicită despăgubiri pentru terenul ocupat de construcții, care este imposibil a fi restituit în natură.

Recursul este nefondat. Prin acțiunea introductivă, reclamanta a contestat dispoziția nr. 647 din 17 aprilie 2002 emisă de primarul Municipiului Lugoj, în temeiul Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dispoziția contestată a avut ca obiect notificarea înregistrată sub nr.26137/29 octombrie 2001 adresată Primăriei municipiului Lugoj prin care s-a cerut restituirea în natură a suprafeței de 443 mp teren situat în Lugoj, cerere care a fost respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât solicitanta a fost repusă în drepturi în baza deciziilor civile, nr.20 din 22 martie 2000 a Curții de Apel Timișoara și nr.5242 din 21 decembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, dreptul fiind întabulat în C.F.

nr. 3051 L.G. nr. top 1268/d/2/a. În apel, reclamanta a formulat pentru prima oară pretenții la despăgubiri pentru suprafața de 2040 mp teren, pe care s-au edificat clădiri și care nu mai poate fi restituit în natură. În conformitate cu art.109 (1) C. proc. civ., reclamanta și-a fixat cadrul procesual prin petitul acțiunii investind instanța cu o contestație împotriva dispoziției 647/17 aprilie 2002, care viza doar restituirea în natură a unei suprafețe de teren ce-i fusese deja retrocedată în baza unor hotărâri judecătorești anterioare. Potrivit principiului disponibilității, partea are dreptul de a hotărî cu privire la exercitarea acțiunii a cărei pornire se concretizează prin cererea de chemare în judecată.

În acest scop, partea este obligată să determine obiectul acțiunii urmând ca litigiul să fie soluționat în acest cadru al obiectului și fără ca instanța să poată depăși limitele lui. Obligația instanței de a se pronunța doar cu privire la obiectul acțiunii, constituie, corelativ, garanția aplicării principiului disponibilității în procesul civil. Aceasta fiind situația, în mod corect curtea a respins ca neîntemeiat apelul menținând soluția instanței de fond prin care s-a respins contestația împotriva dispoziției emisă de primar. Față de cele ce preced, recursul a fost respins.