ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4397/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 13 mai 2002 K.I.L. a contestat dispoziția nr.

647 din 17 aprilie 2002 emisă de primarul municipiului Lugoj în soluționarea

notificării înregistrate sub nr. 26137/29 octombrie 2001 privind restituirea în

natură a suprafeței de 443 mp teren situat în Lugoj.

În motivarea contestației reclamanta a arătat că

dispoziția nu corespunde realității în sensul că, deși a fost repusă în

drepturi în baza hotărârilor judecătorești anterioare, aflând că sora sa S.I. a

depus la primărie două notificări în legătură cu imobilele înscrise în C.F.

nr.3051 – Lugojul German nr.top 1268/d/2/a în suprafață de 408 mp și respectiv

C.F. nr.2787 nr.top 1269/c/2/a în suprafață de 636 mp, a depus o nouă cerere,

prin care a arătat că este coproprietară împreună cu sora sa asupra acestor

imobile și a cerut să se efectueze corecturile necesare și să i se acorde

despăgubiri pe respectivele terenuri în raport de cota parte cuvenită conform

Legii nr. 10/2001.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul

Timiș, secția civilă a pronunțat sentința nr. 740 din 23 august 2002 prin care

a respins contestația ca neîntemeiată.

A reținut tribunalul că în baza deciziilor, nr.

20/2000 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și nr. 5242/2000 pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, Consiliul local Lugoj a fost obligat

să restituie reclamantelor K.I.L. și S.I. terenurile înscrise în C.F. 2784 și

3051 care au făcut și obiectul celor două notificări.

Hotărârile judecătorești menționate au fost

executate, drepturile reclamantei și sorei sale fiind întabulate în cartea

funciară, așa încât – reține tribunalul – acestea nu mai pot solicita încă

odată restituirea în natură și, nici despăgubiri.

Apelul reclamantei prin care aceasta a solicitat

despăgubiri conform cotei-părți din terenul în suprafață de 2040 mp pe care

s-au construit blocuri și nu din suprafețele cu care a fost trecută în cartea

funciară, a fost respins de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă prin

decizia nr. 144 din 13 noiembrie 2002.

K.I.L. a declarat recurs împotriva acestei

decizii și a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C.

proc. civ.

În esență a reiterat motivul din apel în sensul

că solicită despăgubiri pentru terenul ocupat de construcții, care este

imposibil a fi restituit și a criticat instanța că nu a ținut seama de faptul,

că sora sa nu avea nici un drept de dispoziție pentru a efectua acte în numele

ei, acte pe care le-a făcut în scopul ilicit de a o îndepărta de la drepturile

legale care i se cuvin.

Recursul este nefondat.

Așa după cum rezultă din probele aflate la dosar

și, bine a reținut instanța de apel prin decizia atacată, prin acțiunea

introductivă reclamanta a contestat dispoziția nr. 647 din 17 aprilie 2002

emisă de primarul municipiului Lugoj, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de Statul Român în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Dispoziția contestată a avut ca obiect

notificarea înregistrată sub nr. 26137/29 octombrie 2001 adresată de K.I.L.

Primăriei municipiului Lugoj prin care aceasta a solicitat restituirea în

natură a suprafeței de 443 mp teren situat în Lugoj, cerere care a fost

respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât solicitanta a fost repusă în drepturi

în baza deciziilor civile, nr. 20 din 22 martie 2000 a Curții de Apel Timișoara

și nr.5242 din 21 decembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, dreptul fiind

întabulat în C.F. br.3051 L.G. nr.top 1268/d/2/a.

În apel, reclamanta a formulat pentru prima oară

pretenții la despăgubiri pentru suprafața de 2040 mp teren, pe care s-au

edificat clădiri și care nu mai poate fi restituit în natură.

În conformitate cu art. 109 alin. (1) din C.

proc. civ.–, reclamanta și-a fixat cadrul procesual prin petitul acțiunii

investind instanța cu o contestație împotriva dispoziției 647/17 aprilie 2002,

care viza doar restituirea în natură a unei suprafețe de teren ce-i fusese deja

retrocedată în baza unor hotărâri judecătorești anterioare.

Potrivit principiului disponibilității, partea

are dreptul de a hotărî cu privire la exercitarea acțiunii a cărei pornire se

concretizează prin cererea de chemare în judecată. În acest scop, partea este

obligată să determine obiectul acțiunii urmând ca litigiul să fie soluționat în

acest cadru al obiectului și fără ca instanța să poată depăși limitele lui.

Obligația instanței de a se pronunța doar cu privire la obiectul acțiunii,

constituie, corelativ, garanția aplicării principiului disponibilității în

procesul civil.

Aceasta fiind situația, în mod corect curtea a

respins ca neîntemeiat apelul formulat de K.I.L. menținând soluția instanței de

fond prin care s-a respins contestația împotriva dispoziției emisă de primar.

De altfel, cu referire la cererea de despăgubiri

pentru terenul ocupat de construcții formulată pentru prima oară în apel și

reiterată în recurs, instanța de apel a reținut, pe baza întâmpinării

primăriei, că aceasta formează obiectul notificării judiciare înregistrată sub

nr. 17336/29 mai 2002.

Motivul invocat de recurentă privind

divergențele dintre aceasta și sora sa în legătură cu drepturile ce revin

fiecăreia nu poate fi luat în considerare, având în vedere obiectul precizat în

acțiunea introductivă.

Față de cele ce preced, recursul urmează a fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta K.I.L. împotriva deciziei nr. 144 din 13 noiembrie 2002 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  31 octombrie 2003.