ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10239/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții C.E., P.M.E., R.I.E., N.K.Ș. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului Lugoj și Comisia de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Lugoj, anularea în parte a dispoziției nr. 94 din 24 ianuarie 2007 emisă de Primarul municipiului Lugoj, în sensul restituirii în natură a terenului în suprafață de 1439 mp. In motivarea contestației, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu, înscris în C.F. 467 Lugojul German, nr. top. 432 - 433, compus din teren în suprafață de 1439 mp și o casă situată pe acesta, a aparținut antecesorilor lor, fiind trecut abuziv în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950.

După naționalizare, construcția a fost demolată, fiind radiată din C.F. în anul 1999, iar terenul a fost transcris în C.F. nr. 154 Lugojul German, proprietar figurând statul român. Prin decizia contestată s-a dispus acordarea de despăgubiri atât pentru construcția demolată, cât și pentru teren, respingându-se solicitarea de restituire în natură, cu motivarea că o parte din teren este ocupată de clădirea Casei de Cultură a Sindicatelor, iar pe cealaltă suprafață a fost amenajată o stradă de acces cu parcări.

Reclamanții apreciază că dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură a terenului nu este legală întrucât, chiar în ipoteza în care entitatea investită cu soluționarea notificării ar fi ajuns la concluzia că terenul nu se poate restitui în natură, aceasta avea obligația, față de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să acorde persoanelor îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să facă oferta de restituire prin echivalent cu o valoare estimată a terenului. Prin sentința civilă nr. 182 din 29 ianuarie 2008, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins contestația.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că din expertiza judiciară efectuată în cauză rezultă că suprafața totală de 1439 mp a fost descompusă în trei parcele, respectiv o parcelă de 132 mp pe care se află clădirea Casei de Cultură a Sindicatelor, una de 422 mp, ce a fost transformată în străzi anterior naționalizării și o parcelă de 884 mp, utilizată ca parcare amenajată și parțial trotuar, pe care există o cutie distribuție R., iar în subteran, o rețea de canalizare. Pornind de la această situație de fapt, instanța de fond a reținut că, în raport de dispozițiile art. 10 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu se poate dispune restituirea în natură.

Î n ce privește modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, contestatorii nu numai că nu au făcut dovada existenței unui teren liber, la dispoziția entității investite cu soluționarea notificării care să le fie acordat în compensare și care să fi fost inclus în tabelul pe care pârâtul Primarul municipiului Lugoj este obligat să îl afișeze lunar potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dar nici nu au formulat un astfel de petit, insistând în acordarea despăgubirilor bănești. Î n ce privește cuantumul despăgubirilor bănești, după modificarea Legii nr. 10/2001, acesta se poate stabili, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, numai de experți din cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin decizia nr. 189 din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara a respins apelurile declarate de reclamanți. Instanța de apel a reținut în considerentele sale că, față de dispozițiile Legii nr. 213/1998 și raportat la concluziile expertizei tehnice administrată la prima instanță, se ajunge la concluzia că parcela de 884 mp are în prezent destinație de utilitate publică, iar faptul că parcarea este utilizată de clienții unui complex comercial nu exclude, ci întărește caracterul de utilitate publică al acestei amenajări, acești clienți fiind membri ai comunității locale. La acestea se adaugă și existența rețelelor subterane, a căror dispunere actuală face imposibilă restituirea în natură, întrucât ar diminua valoarea economică a terenului.

Î n ceea ce privește petitul subsidiar privind acordarea unor bunuri și/sau servicii în compensare, curtea de apel a constatat că reclamanții nu au insistat în acest demers în cursul soluționării cauzei în primă instanță și nu au solicitat ca pârâtul să indice existența unor terenuri aflate în proprietatea privată a Municipiului Lugoj care să poată compensa, din punctul de vedere al întinderii și valorii, terenul în suprafață de 884 mp ce aparține reclamanților. Î mpotriva deciziei Curții de Apel Timișoara a declarat recurs reclamanta C.E., care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, critică decizia recurată în ce privește nerestituirea în natură a suprafeței de 884 mp din terenul revendicat, întrucât în prezent acest teren are destinația de parcare, fiind utilizată de clienții unui complex comercial, ceea ce nu determină caracterul de utilitate publică.

Se invocă dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora se restituie în natură terenurile pe care s-au edificat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990 sau construcții ușoare sau demontabile. Or, terenul în suprafață de 884 mp este folosit ca parcare pentru un centru comercial, iar pârâtul nu a făcut dovada eliberării unei autorizații de construcție pentru acest teren. Solicită admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârilor pronunțate la fond și în apel, în sensul obligării intimatului la emiterea unei decizii prin care să dispună restituirea în natură a terenului liber în suprafață de 884 mp. Prin întâmpinare, intimatul-pârât Primarul municipiului Lugoj a invocat excepția inadmisibilității recursului, care vizează faptul că recursul a fost declarat numai de către unul dintre reclamanți.

Înalt a Curte va respinge excepția inadmisibilității recursului pentru următoarele considerente: Principiul disponibilității care guvernează procesul civil include mai multe drepturi pe care părțile le au în proces, respectiv dreptul de a adresa cereri instanței, dreptul de apărare, dreptul de a efectua acte procedurale de dispoziție, dreptul de a exercita căile de atac. Potrivit principiului disponibilității, partea are dreptul și nu obligația de a hotărî cu privire la exercitarea căilor de atac. Î n cazul coparticipării procesuale, se aplică principiul independenței procesuale, în sensul că recursul unui coparticipant nu profită, dar nici nu vatămă coparticipanților care nu au declarat recurs sau față de care nu s-a declarat recurs, cu excepția cazurilor de solidaritate și indivizibilitate sau a celor în care obiectul litigiului este un bun comun.

Așa fiind, excepția inadmisibilității declarării recursului doar de unul dintre reclamanți este neîntemeiată și va fi. respinsă ca atare. Î n ce privește legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate de reclamanta C.E., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Imobilul solicitat de reclamanți a aparținut autorului lor, care a avut în proprietate suprafața de 1439 mp teren, pe care se afla un corp de casă. Imobilul fost preluat de Statul român în baza Decretului nr. 92/1950, construcția existentă pe teren fiind ulterior demolată.

Preluarea abuzivă realizându-se în temeiul acestui act normativ, regimul juridic al imobilului este guvernat de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, care în alin. (3) prevăd că, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat construcții noi, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Dispozițiile sus-menționate trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv cea supusă unor amenajări destinate a servi nevoile comunității, respectiv căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Instanțele de fond și apel au procedat la o corectă interpretare și aplicare a prevederilor acestor dispoziții legale, considerând că terenul în suprafață de 884 mp nu constituie teren liber de construcții și utilități publice, nefiind restituibil în natură.

In cauză, raportul de expertiză efectuat la instanța de fond a stabilit că această suprafață de teren este afectată de o parcare situată între clădirea Casei de Cultură a Sindicatelor și clădirea ocupată de un centru comercial și trotuar, iar în subteran, o rețea de canalizare, iar prin răspunsul la obiecțiuni (fila 123, dosar fond), expertul a făcut precizarea că terenul solicitat a fi restituit în natură este „un drum de acces în cadrul unei parcări". Aceste amenajări sunt de utilitate publică în sensul dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece deservesc nevoile comunității și împiedică restituirea în natură a terenului. Este adevărat că Legea nr. 10/2001, republicată consacră principiul restituirii în natură, dar în același timp, reglementează și excepțiile, care fac imposibilă restituirea în natură.

Una dintre aceste excepții este prevăzută de art. 10 alin. (3) și se referă la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin teren liber, restituibil în natură, se înțelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existența sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru). Nu poate fi primită nici critica vizând faptul că intimatul nu a prezentat autorizația de construire a parcării aferente spațiului comercial întrucât este notoriu că, din punct de vedere urbanistic, o localitate nu este structurată exclusiv prin existența construcțiilor, ci și a spațiilor aferente constând în spații de protecție, alei de acces, care, într-o formă sau alta, constituie ansamblul urbanistic.

În acest sens trebuie înțeleasă și noțiunea de „amenajare publică", parte componentă a unui ansamblu urban. Pentru considerentele ce preced, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția inadmisibilității recursului invocată de intimatul - pârât Primarul municipiului Lugoj. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.E. împotriva deciziei nr. 189 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 18 decembrie 2009.