ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3631/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 506 din 20

noiembrie 2002 a Tribunalului Galați, au fost condamnați inculpații: C.C., în

baza art. 20, raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., la 5 ani și 3 luni

închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și

b) C. pen. și în baza art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) C. pen., la 5 ani

închisoare, stabilindu-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5

ani și 3 luni închisoare, sporită la 5 ani și 6 luni închisoare și 2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. și

C.A., în baza art. 211 alin. (1) și

(2) lit. a), cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c), 74 alin. (2) și art.

76 lit. b) C. pen., la 2 ani închisoare.

S-au aplicat dispozițiile art. 71 și

art. 64 C. pen., pentru ambii inculpați, s-a menținut starea de arest a

inculpatului C.C. și s-a dedus din pedeapsa rezultantă arestarea preventivă de

la 25 iunie 2002, la 20 noiembrie 2002.

Inculpatul C.C. a fost obligat la

plata sumelor de 19.355.302 lei despăgubiri civile către Spitalul Județean Galați

și de 20.000.000 lei daune morale către partea civilă B.P.I.

Totodată, au fost respinse celelalte

pretenții ale părții civile B.P.I.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut în fapt că, în ziua de 3 martie 2002, partea vătămată

B.P.I., ajutat de mai multe persoane, a mers la proprietatea sa silvică, unde a

tăiat mai mulți arbori pe care i-a secționat în capete scurte, în vederea

transportării cu ușurință la domiciliu.

La un moment dat i-a zărit în zonă

pe inculpații C.C. și C.A. care începuseră să sustragă lemne, apoi între

inculpat și partea vătămată a început o ceartă.

Partea vătămată a fost lovită cu

palmele de către inculpat, apoi cu un lemn în direcția capului, lovituri

atenuate de brațul stâng al părții vătămate ridicat în apărare. Ca urmare,

victimei i-a fost produsă fracturarea ambelor oase ale antebrațului stâng,

stabilindu-se conform raportului de constatare medico-legală din dosar, ca

necesare pentru vindecare 100-120 zile îngrijiri medicale.

S-a reținut că cei doi inculpați au continuat

să sustragă lemne și după lovirea victimei, profitând de starea de neputință de

a se apăra a acesteia.

Instanța a apreciat că fapta

inculpatului de a lovi, cu intensitate, victima în direcția capului, lovitură

atenuată de brațul stâng ridicat de victimă în apărare, întrunește elementele

constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20,

raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., iar fapta ambilor inculpați de a

sustrage lemnele părții vătămate, profitând de neputința acesteia de a se

apăra, ca urmare a leziunilor suferite, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. a)

C. pen.

Referitor la acțiunea civilă

exercitată de partea vătămată în cadrul procesului penal, instanța a considerat

că aceasta este întemeiată numai pentru daunele morale de 20.000.000 lei ca

echivalent al prejudiciului moral suferit.

Situația de fapt a fost stabilită în

baza procesului verbal de constatare întocmit de organele de urmărire penală, a

declarațiilor martorilor M.P., S.M.S. și C.A., probe coroborate cu declarațiile

inculpaților.

Curtea de Apel Galați, secția

penală, prin decizia penală nr. 197 din 31 martie 2003, a respins apelurile

declarate de inculpați împotriva hotărârii primei instanțe, considerând

neîntemeiate criticile formulate de C.C., în sensul că în cauză ar fi incidente

dispozițiile art. 73 lit. b) și ale art. 182 C. pen. și de C.A., în sensul că

nu ar fi vinovată de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

Astfel, instanța de control judiciar

a considerat că inculpatul C.C. lovind partea vătămată cu palmele și apoi cu un

lemn în zona capului, a acționat cu intenția de ucidere a acesteia, rezultat

care nu s-a produs ca urmare a ridicării de către victimă a brațului stâng într-un

gest de apărare. De asemenea, s-a mai reținut că agresiunea este imputabilă

inculpatului, neexistând vreun act provocator din partea victimei.

Referitor la criticile formulate de

inculpata C.A., în sensul că nu ar fi vinovată de săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie, instanța de control judiciar a constatat în baza unui amplu material

probator că sus-numita a comis fapta împreună cu soțul ei, coinculpatul C.C.,

prin aceea că cei doi, profitând de neputința de a se apăra a victimei, care

suferise leziunile grave descrise, au sustras o parte din materialul lemnos

proprietatea acesteia.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs în termen legal ambii inculpați, C.C. susținând că fapta de

lovire a victimei trebuia încadrată în dispozițiile art. 182 C. pen., iar C.A.

că nu este vinovată de tâlhărie. În subsidiar, inculpații au susținut că

pedepsele au fost greșit individualizate.

Inculpații au invocat în drept

dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17, 18 și 14 C. proc. pen. și

au solicitat admiterea recursurilor, casarea hotărârilor și rejudecarea cauzei.

Recursurile declarate sunt

neîntemeiate.

confirmat că, în ziua de 3 martie 2003, inculpații recurenți au început să

sustragă lemnele tăiate de partea vătămată, ca aceasta din urmă le-a cerut să

înceteze actele ilicite și că imediat, inculpatul C.C. a adresat insulte

victimei, a lovit-o cu palmele, apoi cu un lemn în zona capului. Ca urmare,

victima a ridicat brațul stâng într-un gest de apărare.

Datorită intensității loviturii,

ambele oase ale antebrațului stâng au fost fracturate necesitând 100-120 zile

de îngrijiri medicale.

Având în vedere obiectul vulnerabil

folosit, apt a produce moartea, zona vitală vizată și intensitatea loviturii

aplicate, instanțele au tras în mod judicios concluzia că pe plan subiectiv

inculpatul a acționat cu intenția de ucidere a victimei, că rezultatul letal nu

s-a produs ca urmare a reacției de apărare a victimei prin ridicarea brațului

stâng și că astfel, infracțiunea de omor a rămas în faza de tentativă.

În aceste condiții, existând

intenția de ucidere, nicidecum de producere a unei vătămări corporale, nu poate

fi reținută infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182

alin. (1) C. pen.

Întrucât instanțele au reținut

corect incidența dispozițiilor art. 20, raportat la art. 174 C. pen., critica

din recurs formulată de inculpat, în sensul greșitei încadrări juridice nu

poate fi primită.

inculpatei C.A., că nu a săvârșit infracțiunea de tâlhărie și că s-a comis de

către instanțe o eroare gravă de fapt, se constată că acestea sunt

neîntemeiate.

Așa cum s-a arătat, inculpații au

sustras lemnele părții vătămate, intervenția acesteia în apărarea patrimoniului

propriu a fost urmată de loviturile aplicate de C.C., iar după anihilarea

oricărei posibilități de reacție a victimei, prin fracturarea antebrațului

stâng, ambii inculpați au continuat să sustragă acele bunuri.

Toate aceste momente ale faptelor au

fost descrise de martorii audiați în cauză, declarațiile lor coroborându-se cu

declarațiile inculpaților.

Or, furtul săvârșit, prin punerea

victimei în neputința de a se apăra, constituie infracțiunea de tâlhărie,

prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) C. pen., corect reținută de

instanțe.

Mai este de menționat că la

urmărirea penală inculpata a recunoscut infracțiunea de tâlhărie săvârșită

împreună cu soțul său, iar în declarația dată la tribunal a precizat că

personal ar fi smuls din mâna părții vătămate toporul pe care aceasta îl avea

asupra sa (obiect pe care l-a dus acasă), moment în care soțul i-a aplicat

victimei o lovitură înspre cap.

Întrucât probele de vinovăție

administrate sunt conforme cu soluția de condamnare pronunțată, nu subzistă

eroarea gravă de fapt invocată de recurentă.

se constată că acestea au fost individualizate conform art. 72 C. pen., înspre

minimul prevăzut de lege pentru inculpatul C.C. și respectiv sub acest minim

pentru inculpata C.A., prin recunoașterea în favoarea acesteia a

circumstanțelor atenuante, avându-se în vedere pericolul social al faptelor,

împrejurările săvârșirii lor și persoana inculpaților.

Totodată, aceste pedepse sunt de

natură a asigura potrivit art. 52 C. pen., prevenirea generală și reintegrarea

în comunitate a inculpaților.

În consecință, fiind respectate

cerințele textelor legale arătate, nu există temeiuri de reducere a pedepselor

aplicate.

Întrucât motivele de casare invocate

sunt neîntemeiate, iar din examinarea actelor dosarului nu se constată

existența unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea,

în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod, urmează a

respinge ca nefondate recursurile inculpaților cu obligarea acestora la

cheltuieli judiciare către stat.

Se va deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului C.C. durata arestării preventive de la 25 iunie 2002, la 10

septembrie 2002 și se va stabili ca onorariul pentru apărătorul din oficiu să

fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații C.C. și C.A. împotriva deciziei penale nr. 197/ A din

31 martie 2003 a Curții de Apel Galați.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului C.C., timpul arestării preventive de la 25 iunie 2002, la 10

septembrie 2003.

Obligă pe fiecare recurent la plata

sumei de 1.400.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte

400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 septembrie 2003.