ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4513/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 184 din 14 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul Sibiu, în dosar nr. 3881/2003, au fost condamnați inculpat C.A. și F.T., la câte 8 ani închisoare fiecare, pentru săvârșirea de tentativă la omor calificat. În baza art. 65 alin. (2) C. pen., s-a interzis fiecăruia din inculpați exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei închisorii. În baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpaților exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii. În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpaților.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedepsele aplicate inculpatului C.A. arestul preventiv începând cu 22 decembrie 2003, iar din pedeapsa aplicată inculpatului F.T. arestul preventiv dintre 27 decembrie 2003 până la 2 februarie 2004 și în continuare începând cu 12 februarie 2004. Au fost obligați inculpații în solidar să plătească Spitalului Clinic județean Sibiu suma de 3.971.160 lei cu titlu de despăgubiri. A fost obligați fiecare inculpat să plătească părții civile C.I. câte 20.000.000 lei cu titlu de daune morale. A fost respinsă cererea părții civile C.I. pentru acordarea altor despăgubiri. În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-au confiscat de la inculpați două bâte înregistrate la poziția 36/2003 din Registrul de corpuri delicte.

Au fost obligați inculpații să plătească statului câte 4.000.000 lei cheltuieli judiciare. Au fost obligați inculpații să plătească părții civile câte 1.564.000 lei cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu din 25 aprilie 2001, au fost trimiși în judecată inculpații C.A. și F.T. pentru tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1) lit. c) C. pen. În fapt, s-a reținut că, în seara zilei de 10 iunie 2000, cei doi inculpații au lovit partea vătămată cauzându-i la cap leziuni ce au necesitat pentru vindecare 65-70 zile îngrijiri medicale și care i-au pus viața în pericol.

Prin sentința penală nr. 175 din 1 octombrie 2001 cauza a fost restituită parchetului pentru completarea urmăririi penale, sentință rămasă definitivă prin decizia penală nr. 30 din 22 ianuarie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia. După completarea urmăririi penale, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, prin rechizitoriul din 25 aprilie 2003, i-a trimis din nou în judecată pe cei doi inculpați pentru aceeași infracțiune în considerarea aceleiași stări de fapt. Cum inculpații au fost trimiși în judecată în lipsă, fiind plecați în Polonia din vara anului 2001, audierea lor s-a făcut cu mare întârziere și numai în timpul cercetării judecătorești după remisia lor de către autoritățile poloneze. Au mai fost audiați: partea vătămată C.I.

precum și martorii C.I., C.V., C.D., C.D., D.E., B.N., F.I., R.I., R.A., H.A., C.P., C.I. În timpul urmăririi penale, în cele două cicluri procesuale au mai fost audiați martorii: C.V., C.E., C.C., C.A.I., B.D. La dosar se găsesc depuse: certificatul medico-legal, raportul de constatare medico-legal întocmit de I.M.L. Cluj Napoca, avizul Comisiei Superioare medico-legale din cadrul I.M.L. Mina Minovici. De asemenea, se mai găsesc acte emise de autoritățile poloneze privind pe cei doi inculpați și alte înscrisuri. Din probele aflate la dosar instanța de fond a reținut următoarea stare de fapt: Partea vătămată C.I. și inculpații sunt consăteni, locuind în comuna Șeica Mare, jud. Sibiu. În seara zilei de 10 iunie 2000, în jurul orei 20,30, partea vătămată care era în stare de ebrietate, în drumul de deplasare către domiciliu, a avut un incident cu martorul C.C.

care era și el băut, acesta din urmă reproșându-i că i-a lovit fiica. Cu această ocazie, martorul a lovit partea vătămată cu biciul, ceea ce a determinat-o pe aceasta ca, la rândul său, să-l lovească pe martor cu pumnii. Din depoziția martorilor și din relatările părților reiese că în incident au intervenit cei doi inculpați care au lovit partea vătămată, trântind-o la pământ, după care au continuat să o lovească cu corpuri contondente, loviturile la cap soldându-se, așa cum reiese din actele medicale, cu un hematom subdural care a necesitat și o intervenție chirurgicală. Cert este că aceste leziuni și pe fondul unei craniectomii cu lipsă de substanță osoasă craniană preexistentă i-au pus în primejdie viața părții vătămate.

Faptul că cei doi inculpați au lovit partea vătămată, reiese cu claritate din depoziția mai multor martori. Astfel, martorii C.D. și C.I., în mai multe declarații, au relatat cum cei doi inculpați au lovit partea vătămată cu bâtele, în timp ce ara că căzută la pământ. Or, declarațiile lor se coroborează cu declarațiile martorilor C.V. și R.I. care confirmă prezența inculpaților la locul faptei, precum și cu declarațiile părții vătămate care descriu incidentul de la început până la intervenția inculpaților care au lovit-o în mod repetat în diferite zone ale corpului, inclusiv în cap, atunci când era trântită la pământ. Inculpații, ca și o serie de martori apropiați lor, au încercat să creeze o stare de dubiu, dar aceasta nu poate fi reținută întrucât declarațiile lor sunt contradictorii asupra acelorași împrejurări.

În primul rând, este de observat că fiecare din cei doi inculpați încearcă să învinuiască pe celălalt în intenția de a se absolvi de răspundere, inculpatul C.A. susține la interogatoriu că partea vătămată a fost lovită de C.C. cu palmele și pumnii și de inculpatul F.T., cu picioarele în timp ce el a intenționat doar să lovească dar a fost împiedicat de soție. Pe de altă parte, inculpatul F.T. susține că nu a lovit partea vătămată și că leziunile acestuia ar fi provenit din cădere, atunci când a avut incidentul cu C.C. dar, în același timp, mai arată că și inculpatul C.A. a lovit-o cu piciorul în timp ce era căzută la pământ. În acest context, trebuie menționată și declarația unuia din martorii inculpaților, la fel de contradictorie.

De exemplu, martorul C.D. susține că fiul lui, inculpatul C.A., nu a fost prezent la incident deși acesta își recunoaște participarea, așa cum s-a văzut anterior. La fel declară și martora D.E., martora aceluiași inculpat, dar care susține că la incident ar fi fost prezent celălalt inculpat. Trebuie neapărat menționată și declarația martorei C.P. care, deși în primul ciclu procesual, în fața instanței, a declarat că inculpatul Căldărar ar fi lovit partea vătămată cu piciorul când era căzută la pământ, cu ocazia reaudierii de către această instanță, revine și susține că nici unul din inculpați nu a lovit partea vătămată. S-a apreciat că este evidentă nesinceritatea inculpaților și a martorilor care au declarat în favoarea lor dar, cu toate acestea, și din depozițiile lor rezultă un fapt important și anume că ambii inculpați au participat la incident și au agresat partea vătămată.

Un alt aspect ce se impune a fi lămurit, este și acela dacă altcineva a mai lovit sau nu partea vătămată în așa fel încât să-i cauzeze leziunile care i-au pus viața în pericol. Din probe, reiese fără nici un dubiu că partea vătămată s-a lovit reciproc cu martorul C.C. dar acesta s-a folosit de bici, nici măcar partea vătămată nu susține o altă variantă. Surprinzător, martorul B.N. în declarația dată la procuror, după restituire, afirmă că l-a văzut pe C.C. că a lovit pe partea vătămată cu un arac în zona capului, pentru ca în fața instanței, să revină și să arate că nu a văzut pe nimeni lovind partea vătămată. În concluzie, ipoteza că și altcineva, respectiv C.C., ar fi lovit partea vătămată nu se confirmă.

De altfel, acesta a și fost cercetat ca învinuit pentru aceeași faptă, dar a fost scos de sub urmărire penală de parchet, soluție necontestată de părți. Totodată, instanța de fond a mai lămurit și un alt aspect, acela al mecanismului producerii leziunilor. C.C., probabil în ideea de a fi absolvit de orice responsabilitate, a declarat că partea vătămată s-a lovit cu capul de bordura de ciment a unui pod. Martorul C.A.I. oferă și o altă variantă în sensul că partea vătămată ar fi căzut din căruță cu aproximativ două luni înainte de incident și s-ar fi lovit la cap. Varianta creării leziunilor prin cădere este însă infirmată științific de Comisia Superioară medico-legală care stabilește prin avizul nr. 1459/2003 din 26 martie 2003 că morfologia și topografia leziunilor pledează pentru producerea prin lovite cu corpuri contondente la data de 10 iunie 2000, acestea punând viața în primejdie.

Concluzionând, în urma coroborării probelor ce au fost administrate instanța de fond a reținut că singurii care au lovit victima, cu rezultatul cauzării leziunilor periculoase pentru viață, au fost inculpații, în acest fel ei fiind coautorii la tentativa de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1), combinat cu art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., fapta producându-se în public. Împotriva acestei sentințe ambii inculpați au declarat apel, solicitând achitarea lor, susținând că nu sunt vinovați de fapta reținută ori solicitând restituirea cauzei la parchet pentru a se reface expertiza medico-legală și a se verifica contradicțiile dintre declarațiile martorilor.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 291/ A din 2 septembrie 2004, a admis apelurile declarate de inculpații C.A. și F.T. împotriva sentinței penale atacate care a fost desființată și în baza art. 333 alin. (1) C. proc. pen., s-a restituit cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu în vederea completării urmăririi penale. În baza art. 333 alin. (3) C. proc.

pen., s-a dispus ca Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu să efectueze următoarele: - să reaudieze toate părțile din proces și martorii pentru a stabili în concret faptele și modul de desfășurare a conflictului din 10 iunie 2000, participarea sau neparticiparea în concret a fiecăruia dintre inculpați, activitatea concretă a fiecăruia dintre aceștia; - confruntarea inculpaților, părții vătămate și a martorilor cu privire la toate susținerile contradictorii ale acestora, privind aspectele desfășurării conflictului; - administrarea de probe pentru a se stabili cu certitudine dacă anterior datei conflictului victima C.I.

a suferit o cădere și târâre după căruță sau o altă agresiune în urma cărora i s-a efectuat o craniectomie cu lipsă de substanță osoasă; - o reconstituire a tuturor momentelor conflictului cu participarea tuturor părților și a martorilor; - în cazul unei afecțiuni craniene suferite anterior de partea vătămată să se dispună efectuarea unei noi expertize medico - legale pentru a se stabili eventuala cauzalitate și în raport de acesta a formării hematomului subdural. - depunerea la dosar a declarației luate inculpatului F.T. la Postul de poliție imediat după comiterea faptelor. - depunerea la dosar a procesului verbal de cercetare la fața locului a schiței locului faptei și a planșelor foto efectuate de lucrătorii postului de poliție și lucrători.

De asemenea, s-a revocat măsura arestării preventive luată împotriva inculpaților prin mandatele de arestare preventivă nr. 46 din 25 aprilie 2001 față de C.A. și nr. 47 din 25 aprilie 2001 față de inculpatul F.T. și înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea în care locuiesc – com. Șeica Mare Sibiu, cu excepția zilelor în care vor fi chemați de organele de urmărire penală și judecată. S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpaților dacă nu sunt arestați în altă cauză. Instanța de apel și-a motivat soluția apreciind că din probele administrate în cauză nu se poate reține o stare de fapt clară, iar starea de fapt reținută prin rechizitoriu și prin hotărârea atacată se bazează pe prezumții și considerații care nu au suport probator.

În termenul legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, arătând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, restituind cauza la parchet pentru completarea urmăririi penale, precum și dispunând revocarea măsurii arestării preventive a inculpaților, măsură pe care a înlocuit-o cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea.

S-a motivat în acest sens că la dosar sunt probe suficiente pentru a duce la o concluzie în ce privește vinovăția inculpaților, astfel încât instanța de control judiciar să poată judeca cauza pe fond, asemenea primei instanței iar, pe de altă parte, dispunând revocarea măsurii arestării preventive a inculpaților, condiții în care aceștia au revenit la starea anterioară de libertate, nemaiaflându-se sub puterea vreunei măsuri preventive de restrângerea libertății în mod nelegal, instanța de apel a procedat la înlocuirea măsurii, cu o altă măsură preventivă, respectiv aceea de a nu părăsi localitatea, considerente pentru care s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 2140 pronunțată în dosarul nr. 6260/2004, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva deciziei atacate, pe care a casat-o și a trimis-o Curții de Apel Alba Iulia pentru continuarea judecării apelurilor. În considerentele deciziei s-a reținut că în cauză nu s-a întocmit un proces verbal de cercetare la fața locului, nici o schiță a locului faptei, nici planșă foto, aceasta întrucât la data efectuării urmăririi penale inculpații erau dispăruți, iar procurorul a fost sesizat de comiterea faptei cu mult după declanșarea incidentului dintre părți.

Din examinarea întregului material probator s-a constatat că în mod nejustificat instanța de apel a apreciat că urmărirea penală nu este completă, în cauză fiind administrate toate probele necesare apte să ducă la stabilirea concretă a împrejurărilor în care s-a comis fapta și la lămurirea tuturor faptelor premergătoare și proprii incidentului dintre părți. Faptul că instanța de apel a reținut existența unor contradicții între probele administrate nu îndreptățea să se desesizeze, dispunând restituirea pentru clarificarea acestor contradicții ci avea obligația să dea o interpretare proprie materialului existent la dosar, ba mai mult avea și posibilitatea legală de a administra orice noi probe pe care le-ar fi considerat necesare.

În rejudecarea apelului, instanța a admis probele solicitate de către inculpați și au fost reaudiați martorii C.E., C.I., R.I., C.D., C.D. și C.C. Prin decizia penală nr. 360/ A din 13 decembrie 2005 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpați împotriva sentinței penale sus menționate, computându-se din pedepsele aplicate arestul preventiv de la 22 decembrie 2003 pentru inculpatul C.A. și, respectiv, de la 27 decembrie 2003 pentru inculpatul F.T. până la 2 februarie 2004 și de la 12 februarie 2004 la 1 octombrie 2004 pentru ambii inculpați. Împotriva acestor hotărâri, în termen legal, au declarat recurs inculpații, criticându-le pentru nelegalitate, sub aspectul greșitei condamnări ca urmare a comiterii unei grave erori de fapt.

În motivarea recursului, inculpații au reiterat susținerile din fond și apel, arătând că nu se fac vinovați de săvârșirea faptei reținute în sarcina lor, instanțele comițând o gravă eroare condamnându-i pentru o faptă pe care nu au săvârșit-o. În motivare se arată că, inițial, partea vătămată a arătat că a fost agresat de C.C. pentru ca apoi să-și modifice declarațiile indicându-i pe inculpați drept autori iar declarațiile martorilor audiați sunt fie neconcludente fie părtinitoare, provenind de la membrii familiei părții vătămate. Totodată, în subsidiar, apărătorul inculpatului C.A. a criticat hotărârile pronunțate pentru netemeinicie întrucât pedeapsa aplicată este disproporționată față de împrejurările comiterii faptei și circumstanțele sale personale.

Examinând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 18 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele: 1. Sub aspectului primului motiv de recurs, susținerile inculpaților în sensul că nu au comis fapta pentru care au fost condamnați, sunt nefondate, activitatea infracțională a acestora stabilindu-se pe baza declarațiilor martorilor audiați, precum și a declarațiilor părții vătămate coroborate cu constatările actelor medico-legale. În raport de aceste mijloace de probă, simplele susțineri ale inculpaților în sensul că nu au lovit partea vătămată, nu sunt de natură să probeze lipsa de temeinicie a probelor de vinovăție expuse mai sus, analizate detaliat de instanța de fond și cea de apel, acestea evaluând corespunzător materialul probator administrat în cauză, cu respectarea dispozițiilor art. 62, art. 63 și art. 69 C. proc.

pen., pe baza căruia au stabilit fără echivoc împrejurările comiterii faptei, încadrarea juridică dată acesteia și vinovăția inculpaților. 2. Pe de altă parte, recursurile declarate de inculpați sunt întemeiate sub aspectul individualizării pedepsei principale și a celei accesorii. Astfel, în raport de împrejurările concrete și participația inculpaților la săvârșirea faptei, de faptul că de la data săvârșirii faptei și până la condamnarea definitivă s-a scurs un interval mare de timp iar rezonanța socială a faptelor s-a diminuat, precum și față de celelalte date ce caracterizează persoana acestora, respectiv faptul că anterior săvârșirii faptei au avut o conduită bună, Înalta Curte apreciază că se pot reține în favoarea inculpaților circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., cu consecința reducerii pedepselor aplicate, în limitele impuse de art. 76 alin. (2) C. pen., la un cuantum situat spre jumătatea minimului special prevăzut de lege.

Totodată, Înalta Curte apreciază că pedeapsa accesorie aplicată inculpaților, constând în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen., este nejustificată și poate fi limitată la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. Pentru toate aceste considerente, având în vedere și faptul că nu există alte motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) din același cod, va admite recursurile formulate de inculpați, va casa în parte decizia și sentința recurată doar în ceea ce privește individualizarea pedepselor principale aplicate inculpaților pe care le va reduce conform dispozitivului prezentei decizii, precum și referitor la pedeapsa accesorie aplicată ambilor inculpați, pe care o va limita la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

Conform dispozițiilor art. 192 alin. (3) din același cod, cheltuielile judiciare avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de inculpații C.A. și F.T. împotriva deciziei penale nr. 360 din 13 decembrie 2005 a Curții de Apel Alba Iulia, pronunțată în dosarul nr. 2432/2005. Casează decizia menționată și, în parte, sentința penală nr. 184 din 14 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul Sibiu, numai în ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepselor. Rejudecând, face aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (2) C. pen. și condamnă pe inculpați pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., la câte 3 ani și 6 luni închisoare. Menține pedepsele complementare aplicate de instanța de fond. Înlătură aplicarea prevederilor art. 64 lit. c), d) și e) C. pen., cu privire la pedepsele accesorii aplicate inculpaților.

Menține restul dispozițiilor sentinței penale. Onorariul apărătorului din oficiu pentru inculpatul F.T., în sumă de 100 lei RON, se v achita din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 iulie 2006.