ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 21.01.2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 118/2003

HOTĂRÂRE
21.01.2003
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 118/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Decizia nr. 118

Dosar

nr. 3410 / 2001

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții P.C.și

P.V.împotriva sentinței civile nr. 333 A din 21 iunie 2001 a Curții de Apel

București – Secția a III – a civilă.

La apelul nominal

s-au prezentat: recurenții-pârâți P.C.și P.V., ambii reprezentați de avocat

N.M.și  intimatul-intervenient G.V.O., personal și asistat de avocat M.E.,

lipsind intimata-reclamantă S.C. T.A. SA București.

Procedura

completă.

Nemaifiind alte

chestiuni prealabile, Curtea dă cuvântul părților în susținerea și combaterea

recursului.

Avocat

N.M.solicită admiterea recursului pentru motivele prevăzute de dispozițiile

art. 304 pct. 7 și pct. 9 C.proc.civ.și modificarea deciziei atacate în sensul

respingerii acțiunii principale, a cererii de intervenție și a acțiunii conexe,

menționând ca temeinică și legală sentința nr. 1274 din 29 noiembrie 2000 a

Tribunalului București – Secția  aIII-a civilă.Solicită cheltuieli de judecată.

Avocat M.E. solicită respingerea recursului ca nefondat, fără

cheltuieli de judecată. Depune concluzii scrise.

Reprezentantul

Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat.

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia

civilă nr. 1274/29 noiembrie 2000 a Tribunalului București, a fost respinsă ca

nefondată acțiunea principală formulată de reclamanta Societatea Comercială

"T” SA în contradictoriu cu pârâții P.C.și P.V., cererea reconvențională,

precum și cererea de intervenție formulată de intervenientul G.V.O..

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că pârâții P.C.și P.V.au fost cumpărători de

bună-credință în momentul facerii contractului de vânzare-cumpărare nr.

23641/1991, în sensul că ei nu au cunoscut că imobilul în litigiu nu a fost

construit din fondurile statului. În atare situație, ei nu puteau fi evacuați

din imobilul respectiv. Titlu de proprietate invocat de intervenienți cu

privire la imobilul revendicat nu este opozabil pârâților.

Prin decizia

civilă nr.333/A/21 iunie 2001 a Curții de Apel București, s-a admis apelul

declarat de intervenientul G.V., împotriva sentinței civile nr.1274/29

noiembrie 2000 a Tribunalului București, în contradictoriu cu reclamanta S.C.

“T.A.” SA București și pârâții reclamanți P.C. și P.V.

S-a schimbat  în

parte sentința atacată în sensul că a fost admisă în parte cererea de

intervenție și, în consecință: s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare nr.23641/1991 încheiat între S.C. “T.A.” SA și P.C.și

P.V.; s-a dispus repunerea părților în situația anterioară.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că imobilul situat în București, str.

Nicolae Grigorescu nr. 21, apartament 8, bloc 4 a, scara I, etaj I, sectorul 3,

nu a fost construit din fondurile statului, el a intrat în patrimoniul

statului  în baza Decretului 223/1974. Că, prin facerea contractului de

vânzare-cumpărare nr.23641/1991, s-au încălcat prevederile Legii nr.61/1990,

lucru care atrage nulitatea absolută a actului respectiv.

Împotriva

deciziei civile mai sus menționată au declarat recurs pârâții P.C.și P.V.,

criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală – invocând art. 304 pct. 7, 9

C.proc.civ.– deoarece:

- Deși contractul

de vânzare-cumpărare nr. 23641/30 septembrie 1991 a fost încheiat sub imperiul

Decretului nr.61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile

statului către populație, totuși instanța de apel când analizează actul de

vânzare respectiv, în mod greșit îi aplică prevederile Legii nr.85/1992 privind

vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile

statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat;

- Decretul-Lege

nr.61/1990 nu cuprinde dispoziții imperative referitoare la cazul dedus

judecății, situație în care instanța de fond, în mod corect a reținut că

pârâți, P.C.și P.V.au fost cumpărători de bună-credință în momentul facerii

contractului de vânzare-cumpărare, deoarece nu am cunoscut din ce fonduri a

fost construit apartamentul din litigiu;

- Instanța de

apel a apreciat greșit faptul că, în speță,nu este aplicabil  principiul

aparenței în drept care are la bază două elemente: buna-credință a terțului

care a încheiat actul cu titularul aparent și existența unei erori comune

constând în convingerea general admisă și formată că titularul aparent este

însuși titularul adevărat al dreptului.

Recursul este

nefondat.

Obiectul

litigiului îl constituie constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr.23641/30 septembrie 1991 încheiat între recurenții P.C.și

P.V., în calitate de cumpărători, pe de o parte, și S.C. “T.A.” SA, fostă ICRAL

“V.”, în calitate de vânzătoare pe de altă parte – f. 2 dosar 824/1996 anexată

la dosarul cauzei.

Apartamentul nr.

8, bloc 49, scara 1, etaj 1, din str. Nicolae Grigorescu nr. 21, sectorul 3

București, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, mai sus

enunțat, a fost proprietatea intervenientului G.V.O., construit de acesta în

regie proprie în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 26/11 ianuarie

1966, în baza contractului pentru construirea de locuințe proprietate personală

nr. 3422/1968.

Urmare plecării

intervenientului  în străinătate, în 1988 apartamentul în litigiu a fost

preluat de către Statul Român în temeiul Decretului nr.223/1974, prin  Decizia

nr.3422/1998.

Potrivit art. 1

din Decretul-Lege nr.61/1990 și art. 19 din Legea nr.85/1992, se pot vinde

către populație numai locuințele construite din fondurile statului.

O locuință care

nu a fost construită din fondurile statului, ci a intrat în proprietatea

statului în baza Decretului nr.223/1974 nu poate face obiectul vânzării, în

condițiile prevăzute de Decretul nr.61/1990, o astfel de vânzare fiind lovită

de nulitate absolută.

Apartamentul în

litigiu a intrat în proprietatea statului, fără plată, în baza Decretului

nr.223/1974, deci este exceptat de la vânzare.

Cum

vânzarea-cumpărarea intervenită între reclamanta S.C.  “T.A.” SA și pârâții

P.C.și P.V., la data de 30 septembrie 1991 a fost făcută cu încălcarea art. 1

din Decretul-Lege nr.61/1990, instanța de apel în mod judicios a statuat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.23641/1991.

Posibilitatea

cumpărării de locuințe proprietate de stat s-a extins prin Legea nr.112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de

locuințe, trecute în proprietatea statului, care în art.9 alin. 1 prevede că:

“chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură

foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea

termenului prevăzut la art. 4, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata

integrală sau în rate a prețului”.

Cu privire la

buna-credință de care se prevalează recurenții, în sensul că au fost de bună

credință în momentul facerii contractului de vânzare-cumpărare nr.23641/1991,

se rețin următoarele:

În materie

imobiliară buna-credință a celui care contractează cu un neproprietar produce

efecte juridice doar în două situații, și anume, în situația în care, unită cu

justul titlu și cu posesiunea de scurtă durată (10 – 20 ani), duce la

dobândirea proprietății prin uzucapiune, precum și în situația în care,

asociată cu o eroare comună și invincibilă, duce la dobândirea proprietății în

favoarea celui care a contractat cu un neproprietar. Deci, subdobânditorul nu

poate opune cu succes proprietarului revendicant faptul că el a fost de

bună-credință la încheierea contractului cu statul neproprietar în privința

imobilului revendicat, aceasta singură, neasociată cu posesiunea de scurtă

durată sau cu eroarea comună și invincibilă, neavând nici o semnificație din

punct de vedere al dobândirii proprietății în favoarea sa.

În speță, chiar

S.C. “T.A.” SA – fosta V. – cea care a înstrăinat imobilul în litigiu, a

solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare întocmit

la nr.23641/1991 deoarece au fost încălcate prevederile Decretului-Lege

nr.61/1990, atunci când s-a făcut actul.

Recurenții nu au

fost de bună-credință în momentul facerii contractului de vânzare-cumpărare mai

sus enunțat, deoarece nu s-au aflat într-o eroare comună invincibilă cu privire

la natura juridică a imobilului în litigiu.

Aceștia au

deținut imobilul respectiv  în calitate de chiriași  încă din 8 octombrie 1998

– contract de închiriere nr.102500/1998 – f. 36 d. 824/1996 anexat.

În această

calitate, recurenții au cunoscut că apartamentul în litigiu făcea parte

dintr-un bloc cu 10 etaje construit în regie proprie de către proprietari și că

apartamentul  în cauză a fost supus încheierii ca urmare a plecării

proprietarului apartamentului G.V.O. în străinătate.

Recurenții au mai

cunoscut că apartamentele trecute în proprietatea statului prin aplicarea

Decretului nr.223/1974 se constituiau într-un fond special și erau repartizate

unor cadre MI – recurentul P.C.a fost cadru MI – sau departamentului

securității precum și unor persoane din activul de partid”, filele: 36 și 56

din Decretul 3257/1998.

În cunoștință de

cauză au fost recurenții și atunci când s-a făcut contractul de vânzare

nr.23641/1991 unde la pct. 6 din contract se precizează că "drepturile și

obligațiile părților” decurg din Decretul nr.61/1990 – fila 2 dosar 824/1996.

Faptul că recurenții au cunoscut înainte de facerea actului de

vânzare-cumpărare, natura juridică a apartamentului litigios rezultă și din

declarațiile martorilor: J. I. și O.F. (f. 29 și 30, dosar 532/2001).

Cu alte cuvinte,

susținerea recurenților în sensul că în momentul facerii actului de

vânzare-cumpărare s-ar fi aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire

la natura juridică a apartamentului din litigiu, nu poate fi reținută, devreme

ce din probele existente la dosarul cauzei rezultă că ei au cunoscut că facerea

actului respectiv s-a făcut în disprețul dispozițiilor art. Decretului nr.

61/1990.

Pentru toate

aceste considerente Curtea va reține că motivele de recurs invocate nu se

circumscriu  motivelor de casare prevăzute de art.304 pct. 7, 9 C.proc.civilă

și în consecință, conform art. 312 alin. 1 C.proc.civilă, se va respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâții P.C.și P.V.împotriva deciziei civile nr.

333 A/21 iunie 2001 a Curții de Apel București – secția a  III – a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâții P.C. și P.V.împotriva deciziei nr. 333 A din 21 iunie 2001 a Curții

de Apel București – Secția a III – a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință  publică, astăzi 21 ianuarie 2003.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2003-02-11
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 485/2003
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții P.V.E.și D.G.împotriva deciziei nr.598 din 6 decembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurenții-reclamanți P.V.E., reprezentat
ÎCCJ 2003-06-17
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2598/2003
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta T.M.R. împotriva deciziei nr. 574 A din 19 decembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a III-a Civilă. La apelul nominal s-au prezentat: recurenta-reclamantă T.M.R., personal și as
ÎCCJ 2003-02-28
0,93
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1258/2003
S-a luat în examinare recursul declarat de SC „P.A.”SRL București prin lichidator SC. și I.T:împotriva deciziei nr.2527 din 22 septembrie 2000 a Curții de Apel București – Secția Comercială. La apelul nominal s-au prezentat S C. lichidator
ÎCCJ 2004-02-06
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 981/2004
revizuentă ca fiind potrivnice acestora au fost pronunțate în legătură cu plângeri îndreptate împotriva unor procese verbale diferite prin care se sancționau contravențional alte fapte. Astfel decizia civilă nr. 214/ R din 18 februarie 2002
ÎCCJ 2003-12-11
0,93
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5049/2003
al celui desemnat prin mandat nu putea fi contestată decât prin înscrierea în fals. Cât privește susținerile conținute de ultimul motiv de recurs, constând în faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor probelor administrate și nu a
Sursă