ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3311/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 83 din 9 aprilie 2003, Tribunalul Sibiu, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul R.I., de comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a), b), c), d) și f) C. pen. și art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. (4 infracțiuni). S-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 2 iunie 2002 – 6 iunie 2001 și că părțile vătămate H.R., H.A. și P.I. nu s-au constituit părți civile. A respins cererea de acordare despăgubiri civile formulată de H.A. Instanța a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu din 30 ianuarie 2002 inculpatul R.I.

a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie și lipsire de libertate în mod ilegal, cu următoarea situație de fapt: În noaptea de 28 noiembrie 1999, în jurul orelor 3,00, membrii familiei H. din municipiul Mediaș au fost atacați în propria locuință de un grup de 3 persoane care purtau, fiecare, câte o cagulă de culoare neagră și erau înarmați cu câte o bâtă de bassball, cuțit și pistol. Făptuitorii au imobilizat pe părțile vătămate P.I., H.A., H.R. și H.A., folosind un cablu și fâșii rupte dintr-un cearceaf, exercitând și alte violențe asupra acestora pentru a-i determina să le indice locul de păstrare a banilor și bijuteriilor. Obținând aceste informații, persoanele agresoare au sustras sumele de 3.000 mărci germane, 120 dolari S.U.A., 120 milioane lei, precum și circa 200 grame bijuterii din aur, după care au părăsit locuința.

Ulterior, în cursul lunii decembrie 1999, în municipiul Sibiu, la atelierul reparații auto aparținând martorului O.C., inculpatul R.I. a adus un autoturism marca Audi 80, în torpedoul căruia, la controlul efectuat de organul de poliție, au fost identificate 2 contracte de amanet încheiate pe numele acestui inculpat cu S.C. R. S.R.L., prin care au fost lăsate mai multe obiecte din aur, în schimbul sumei de 11.700.000 lei. Fiind prezentate spre identificare, partea vătămată H.A. a recunoscut o parte din aceste bijuterii ca aparținând familiei. Interogat cu privire la proveniența acestor bijuterii, inculpatul R.I. a precizat că le-a primit de la inculpatul Z.C., prietenul său și care i-a solicitat să le amaneteze pe numele său, explicându-i că obiectele provin din țepuirea a 3 persoane, înțelegând prin aceasta înșelarea respectivilor.

S-a mai reținut că inculpatul R.I. cunoștea familia H., fiind în vizită în locuința acesteia chiar cu o zi înainte de comiterea tâlhăriei. Inculpatul Z.C. a fost trimis separat în judecată, prin rechizitoriul din 27 iunie 2000, fiind condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie și lipsire de libertate în mod ilegal prin sentința penală nr. 69 din 4 aprilie 2001 a Tribunalului Sibiu, la pedeapsa rezultantă de 13 ani închisoare, definitivă prin decizia penală nr. 245/2001 a Curții Supreme de Justiție. Față de inculpatul R.I. procurorul a dispus disjungerea cercetărilor pentru completarea acestora, urmărirea penală fiind finalizată cu rechizitoriul din 30 ianuarie 2002. Analizând probele administrate, instanța a constatat existența unui „dubiu puternic” că inculpatul R.I.

ar fi putut fi unul din cei 2 participanți rămași neidentificați. Toate elementele de fapt, această instanță, nu îl indică pe inculpatul R.I. ca autor al jafului, apărarea acestuia cu privire la proveniența bijuteriilor fiind confirmată atât de către inculpatul Z.C., cât și de martorii S.G. și M.I., care au asistat la discuțiile celor 2 inculpați în legătură cu amanetarea bijuteriilor, precum și de martora C.C., angajata casei de amanet. Împotriva acestei hotărâri Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a declarat apel, criticând-o pentru greșita achitare a inculpatului R.I., cu motivarea că probele administrate susțin participarea acestuia la săvârșirea faptelor din 28 noiembrie 1999. Prin decizia penală nr. 316 din 18 septembrie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat, apelul, constatând că în mod corect instanța de fond a dispus achitarea inculpatului întrucât din probele administrate rezultă că acesta a primit bijuteriile de la inculpatul Z.C.

Decizia penală sus-menționată a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., respectiv eroarea gravă de fapt comisă de instanțe, în sensul că au reținut o situație de fapt contrară probelor administrate, din a căror coroborare și analiză ar rezulta participarea acestui inculpat la comiterea jafului. Verificând hotărârea atacată pe baza materialului probator de la dosar, Curtea constată că recursul parchetului este fondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare. Este cert stabilit că în noaptea de 28 noiembrie 1999, membrii familiei H. din municipiul Mediaș au fost atacați în propria locuință de o bandă formată din 3 indivizi în scop de jaf, reușind să sustragă prin folosirea violențelor mari sume de bani și o cantitate de circa 200 grame bijuterii.

Prin hotărâre definitivă s-a stabilit că unul dintre autorii tâlhăriei este inculpatul Z.C. Cercetările efectuate pentru identificarea autorilor au condus întâmplător și la descoperirea inculpatului R.I. care, așa cum se va constata, nu întâmplător a fost inculpat în cauză. Pe de altă parte, acest inculpat era o cunoștință a familiei H., vizitând membrii acesteia cu numai o zi înainte de comiterea tâlhăriei. Tot inculpatul R.I. s-a stabilit că era prieten cu inculpatul Z.C., fapt, de altfel, recunoscut de aceștia. În sfârșit, inculpatul R.I. a fost descoperit ca având o legătură practică, necontestată, cu valorificarea unora dintre bijuteriile sustrase de la familia H. Apărările formulate de acest inculpat în privința condițiilor și împrejurărilor intrării în posesia bijuteriilor și a depunerii lor la casa de amanet au fost confirmate de inculpatul Z.C.

și martorii mai sus arătați. Dacă, față de aceste elemente de fapt aceste instanțe au concluzionat că persistă dubiul în privința identificării inculpatului R.I. ca autor al tâlhăriei, aceleași elemente de fapt îl indică, în schimb, pe sus-numitul inculpat cu certitudine ca autor al infracțiunii corelative de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. Cei doi inculpați, Z.C. și R.I., au recunoscut constant că primul i-a comunicat celuilalt că posedă bijuteriile din înșelarea unor persoane, adică din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, cerându-i inculpatului R.I. să le amaneteze pe numele său și să-i aducă în schimb suma de 7.500.000 lei (declarație inculpat Z.C. dosar urmărire penală).

Inculpatul R.I. detaliază afacerea în sensul că, alături de bijuteriile primite de la inculpatul Z.C., a depus la casa de amanet și un lanț din aur, care îi aparținea, în valoare de 2.000.000 lei. Așa cum rezultă din contractele de amanet, inculpatul R.I. a depus în două rânduri, respectiv la datele de 1 și 6 decembrie 1999 bijuterii dintre cele care au făcut obiectul tâlhăriei, încasând în total 11.700.000 lei. Reținând suma de 2.000.000 lei reprezentând bijuteria proprie și remițând celuilalt inculpat suma de 7.500.000 lei, rezultă că inculpatul R.I. a obținut un folos material în sumă de 2.200.000 lei. În raport de aceste date se constată că sunt întrunite, în fapta inculpatului R.I., elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen.

Față de cele ce preced, recursul parchetului va fi admis și, casând hotărârile pronunțate în cauză, se va proceda la schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului R.I. în dispozițiile art. 221 alin. (1) C. pen. La individualizarea pedepsei vor fi avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă, speciale, gradul de pericol social al faptei, persoana inculpatului și împrejurările care în concret influențează răspunderea penală. Din această perspectivă, se reține că infracțiunea de tăinuire este un puternic factor criminogen, constituind un stimulent pentru cei care săvârșesc infracțiuni producătoare de prejudicii materiale, prin posibilitatea valorificării rapide a bunurilor.

Acordul imediat al inculpatului R.I. de a-l ajuta pe inculpatul Z.C. în valorificarea bijuteriilor, a fost urmat de acte proprii ale primului inculpat menite să îngreuneze descoperirea infracțiunii din care au provenit bunurile, respectiv acesta depunându-le la casa de amanet în mod succesiv, la interval de câteva zile, alături de alte bijuterii, care le aparțineau acestora. Toate aceste date, chiar dacă nu oferă certitudinea că inculpatul R.I. cunoștea cu exactitate infracțiunea comisă de inculpatul Z.C., în orice caz, confirmă că avea cunoștință, așa cum, de altfel, a susținut constant, că bijuteriile provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală, înțelegând să ajute la valorificarea lor pentru a obține un folos material.

Față de gradul ridicat de pericol social al infracțiunii săvârșite, atât generic, cât și concret, pedeapsa va fi orientată spre limita maximă specială. Din pedeapsa astfel cum va fi aplicată va fi dedusă arestarea preventivă de la 2 iunie 2001 la 6 iunie 2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 316 din 18 septembrie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, privind pe inculpatul R.I. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 83 din 9 aprilie 2003 a Tribunalului Sibiu, cu privire la greșita achitare a inculpatului R.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a), b), c), d) și f) C. pen. și de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică din infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a), b), c), d) și f) C. pen.

și infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen., într-o singură infracțiune de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen., text de lege în baza căruia îl condamnă pe inculpat la 6 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 2 iunie 2001 la 6 iunie 2001. Constată că bunurile provenite din săvârșirea infracțiunii de tăinuire au fost restituite părții vătămate. Respinge cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă H.A. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 16 iunie 2004.