ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2146/2004

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

3379/2002 la Tribunalul Buzău, prin declinarea de competență de la Tribunalul

Brașov, reclamanții S.N.M., R.A.S. și S.A., prin mandatar S.C., au chemat în

judecată pe pârâții A.P.A.P.S., SIF Transilvania, A.N.T., S.C. P. S.A. Buzău și

S.C. M. S.N.C. Bucegi, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se

dispună anularea contractelor de vânzare-cumpărare, prin care s-a realizat

privatizarea pârâtei S.C. P. S.A. și obligarea pârâților de a restitui

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

Buzău, cu terenul aferent și bunurile mobile aflate în acest imobil, astfel cum

au fost identificate prin expertiza întocmită în dosarul nr. 1059/2000 al

Tribunalului Brașov.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor lor N.A., M.I. și M.A.,

iar în anul 1950 a trecut nelegal în posesia statului, deși proprietarii

imobilului erau exceptați de la naționalizare, pentru ca ulterior, în anul

1990, imobilul respectiv să treacă în administrarea pârâtei S.C. P. S.A., ca

efect al privatizării din anul 1994, prin contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni nr. 382 din 18 iulie 1994.

Au mai arătat reclamanții că acest

contract este lovit de nulitate absolută, deoarece părțile contractante

cunoșteau că F.P.S. și SIF Transilvania nu erau adevărații proprietari ai

imobilului, iar privatizarea a avut loc cu încălcarea prevederilor Legii nr.

58/1991 și ale Legii nr. 77/1994.

Au mai susținut, de asemenea,

reclamanții, că imobilul a fost cumpărat de pârâta S.C. M. S.N.C.

În drept au fost invocate

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Ministerul Turismului, prin

întâmpinarea depusă la dosar, a invocat lipsa calității procesuale pasive, cu

motivarea că nu este în posesia imobilului.

La rândul său, pârâta SIF

Transilvania SA a invocat excepția insuficientei timbrări a cererii, arătând că

este vorba despre un litigiu evaluabil în bani, precum și excepția de

necompetență materială a Tribunalului Buzău, iar cât privește fondul cauzei s-a

susținut că reclamanții nu au deschisă decât calea reparării prejudiciului prin

echivalent bănesc.

Pârâta A.P.A.P.S. a invocat, prin

întâmpinarea formulată, excepția de necompetență teritorială a Tribunalului

Buzău, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că este

în imposibilitate de a restitui în natură imobilul, fiind doar acționar în

numele statului la societățile comerciale respective.

Pârâta a mai invocat prescripția

dreptului la acțiune în baza art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar pe fondul

cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 572 din 11

decembrie 2002, Tribunalul Buzău a disjuns soluționarea cererii de restituire

în natură conform Legii nr. 10/2001, de capătul de cerere privind anularea

actelor de vânzare-cumpărare, a declinat competența de soluționare a acestui

capăt de cerere la Judecătoria Buzău și în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001,

a suspendat judecarea cererii de restituire în natură a imobilului până la

soluționarea definitivă a capătului de cerere privind anularea contractului de

vânzare-cumpărare.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că acțiunea cu care fost investită are mai multe

capete de cerere printre care și cel privind anularea unui contract de

vânzare-cumpărare și în condițiile în care acest capăt de cerere atrage

competența judecătoriei, ca instanță de drept comun, făcând și aplicarea

dispozițiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a apreciat că soluția

care se impune este aceea de disjungere a celor două cereri și de declinare a

competenței de soluționare a acțiunii privind anularea contractelor de

vânzare-cumpărare în favoarea Judecătoriei Buzău.

Împotriva sentinței au declarat apel

reclamanții, precum și pârâta A.P.A.P.S. București.

În motivele lor de apel, reclamanții

au susținut în esență că în mod greșit instanța de fond a stabilit că

judecătoria este competentă în soluționarea cauzei, că au fost încălcate

principiul judecării cu celeritate a cererilor bazate pe Legea nr. 10/2001 și

dispozițiile privind competența după materie, cât și cele privind valoarea

obiectului, în cauză fiind vorba despre revendicarea unui imobil a cărui

valoare este de peste 150.000.000 lei, iar în ceea ce privește excepția

prescrierii dreptului la acțiune, precum și calitatea procesuală pasivă a

pârâtei, instanța de fond s-a pronunțat în mod greșit asupra acestora.

Prin apelul său, A.P.A.P.S.

București a criticat soluția instanței de fond pe un singur aspect, referitor

la competența Judecătoriei Buzău în soluționarea capătului de cerere privind

anularea contractelor de vânzare-cumpărare, susținând în esență, că potrivit

prevederilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, cererile prin care se

atacă o operațiune sau un act prevăzut în prezenta lege sunt de competența secțiilor

comerciale ale Tribunalelor și se judecă de urgență și cu precădere, în speță

susținând că ar fi competent Tribunalul București, secția comercială.

Prin decizia civilă nr. 72 din 27

martie 2003 a Curții de Apel Ploiești au fost respinse, ca nefondate, cele două

apeluri.

Pentru a decide astfel, Curtea de

Apel Ploiești a reținut, cu privire la apelul reclamanților, că nefiind vorba

doar despre o contestație în baza Legii nr. 10/2001, care atrage competența de

soluționare a Tribunalului ca instanță de fond, ci de o acțiune cu mai multe

capete de cerere, critica privind măsura declinării competenței de judecare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău, nu poate fi primită.

A mai reținut instanța de apel că,

pentru aceleași rațiuni, este neîntemeiată și critica reclamanților vizând

ignorarea principiului celerității judecării cauzelor întemeiate pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar referitor la excepția privind prescrierea

dreptului la acțiune și calitatea procesuală pasivă a pârâtei, aceste aspecte

nu pot fi analizate în condițiile în care cauza nu a fost analizată în fond,

urmând a fi pusă în discuție după ce instanța competentă se va pronunța asupra

capătului de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește apelul pârâtei A.P.A.P.S.,

Curtea de Apel Ploiești a reținut că nu poate fi primită nici critica formulată

de aceasta, deoarece acțiunea cu care a fost investită instanța de fond are

două capete de cerere, iar raportul juridic dedus judecății este evident de

natură civilă atrăgând în consecință competența instanțelor civile.

Împotriva deciziei civile nr. 72 din

27 martie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești au declarat recurs

reclamanții S.N.M., R.A.S.C. și S.A. prin mandatar Ș.C., precum și pârâta A.P.A.P.S..

În recursul lor, reclamanții susțin

că decizia criticată este nelegală și netemeinică având în vedere următoarele

motive:

- în mod greșit Curtea de Apel

Ploiești apreciază că cererea formulată “nu este o contestație la Legea nr. 10/2001,

ci o acțiune cu mai multe capete de cerere”;

- principalul capăt de cerere îl

constituie restituirea în natură a imobilului, capătul de cerere privind

anularea contractului de vânzare-cumpărare fiind unul secundar, iar potrivit

art. 17 C. proc. civ. judecarea cererii secundare este în căderea instanței

competente să judece cererea principală;

- în mod nelegal Curtea de Apel a

considerat că nu a fost încălcat principiul celerității.

Au mai învederat reclamanții că

renunță la capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare

nr. 382 din 18 iulie 1994 încheiat între A.P.A.P.S. și S.C. P. S.A.

Pârâta A.P.A.P.S., în recursul său,

invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., precum și

dispozițiile art. 312 alin. (5) ale aceluiași cod, susținând în esență că atât

instanța de fond, cât și Curtea de Apel Ploiești, ca instanță de apel, au

apreciat în mod greșit că acțiunea în anularea contractului de

vânzare-cumpărare prin care s-a realizat privatizarea S.C. P. S.A. Buzău este

de natură civilă, în raport de prevederile art. 40 alin. (1) din Legea nr.

137/2002, art. 893 C. civ. și ale art. 5 C. proc. civ.

În concluzie, se solicită admiterea

recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre competentă

soluționare Tribunalului București, secția comercială, și, pe fond, respingerea

capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni ale S.C. P. S.A. Buzău.

Au formulat întâmpinare

intimata-pârâtă SIF Transilvania S.A., precum și intimatul-pârât Ministerul

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, solicitându-se respingerea

recursului formulat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 72 din 27

martie 2003 a Curții de Apel Ploiești.

Cu privire la recursul formulat de

către reclamanții Ș.N.M., R.A.S.C. și S.A. urmează a se constata că acesta este

fondat în limitele și pentru considerentele următoare:

Este de reținut, în primul rând, că,

temeiul de drept invocat în susținerea cererii acestora fiind dispozițiile

Legii nr. 10/2001, competența de soluționare este stabilită imperativ de

prevederile art. 24 alin. (8) al acestui act normativ și revine “secției civile

a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității

deținătoare”.

Stabilind în mod nejustificat că

cererea formulată nu este “doar o contestație la Legea nr. 10/2001 (…), ci o

acțiune cu mai multe capete de cerere”, instanța de apel a menținut ca legală

și temeinică soluția instanței de fond prin care s-a disjuns soluționarea

cererii de restituire în natură conform Legii nr. 10/2001 de capătul de cerere

privind anularea actelor de vânzare-cumpărare și s-a declinat competența de

soluționare a acestui capăt de cerere la Judecătoria Buzău și în baza art. 47

din Legea nr. 10/2001 s-a suspendat judecarea cererii de restituire în natură a

imobilului până la soluționarea definitivă a capătului de cerere privind

anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Pronunțându-se astfel, instanțele,

de fapt, nu s-au preocupat de rezolvarea pricinii în integralitatea ei și cu

celeritate, în sensul unei soluționări unitare și al evitării pronunțării unor

hotărâri contradictorii, ignorând faptul că fiind vorba de o contestație

întemeiată pe Legea nr. 10/2001, se impunea ca toate celelalte cereri formulate

să fie soluționate în cadrul acțiunii introductive de instanță, cu respectarea

prevederilor art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu prevederile

art. 17 C. proc. civ.

Necesitatea rezolvării, complete și

celeritate a pricinii impune instanței să se pronunțe asupra tuturor

mijloacelor de apărare, a incidentelor procedurale, precum și asupra unor alte

cereri, chiar dacă, în mod obișnuit, acestea nu ar intra în competența sa.

Derogările de la această regulă, care este o aplicare a principiului “acesorium

sequitur principale”, sunt expres prevăzute de lege.

De necontestat, acțiunea formulată

conține un capăt de cerere având ca obiect, constatarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la imobilul a cărui restituire în

deplină proprietate se solicită.

În acest cadru, raportat la

dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitarea vizând o asemenea chestiune, are un

caracter prejudicial, ea impunându-se în principal și cu necesitate pentru

restituirea imobilului.

Ca atare, se impunea ca instanța să

soluționeze și să se pronunțe asupra unei astfel de cereri, interesul persoanei

îndreptățite fiind evident în acest sens.

Sigur, în prezent, față de

renunțarea de către recurenții-reclamanți la judecata cererii privind anularea

contractelor de vânzare-cumpărare, acest lucru nu se mai impune, însă cu atât

mai mult este necesară continuarea judecății având ca obiect restituirea în

natură a imobilului.

Așa fiind, se privește ca fiind

fondat și recursul A.P.A.P.S., decizia atacată urmând a fi modificată iar

sentința Tribunalului, casată, cauza urmând a fi trimisă spre competenta

soluționare acestei din urmă instanțe, neputându-se reține, pentru

considerentele arătate că, în speță, ar fi competentă secția comercială a

tribunalului.

Față de toate aceste considerente și

urmând a se lua act de renunțarea recurenților-reclamanți la capătul de cerere

privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 382 din 18 iulie 1994

încheiat între A.P.A.P.S. și S.C. P. S.A., recursurile urmează a fi admise,

decizia modificată în sensul admiterii apelurilor și casării sentinței

Tribunalului Buzău, cu trimiterea cauzei acestei instanțe pentru continuarea

judecății privind cererea având ca obiect restituirea în natură a imobilului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Ia act de renunțarea de către recurenții-reclamanți

R.A.S.C., Ș.N.M. și S.A. la judecata cererii privind anularea contractelor de

vânzare-cumpărare.

Admite recursurile declarate de

aceiași reclamanți și de pârâta A.P.A.P.S. împotriva deciziei civile nr. 72 din

27 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești, pe care o modifică în sensul că

admite apelurile formulate de reclamanți și de intimata A.P.A.P.S. împotriva

sentinței civile nr. 572 din 11 decembrie 2002 a Tribunalului Buzău pe care o

casează.

Trimite cauza acestei din urmă

instanțe pentru continuarea judecății privind cererea având ca obiect

restituirea în natură a imobilului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2004.