ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2146/2004

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 3379/2002 la Tribunalul Buzău, prin declinarea de competență de la Tribunalul Brașov, reclamanții S.N.M., R.A.S. și S.A., prin mandatar S.C., au chemat în judecată pe pârâții A.P.A.P.S., SIF Transilvania, A.N.T., S.C. P. S.A. Buzău și S.C. M. S.N.C. Bucegi, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea contractelor de vânzare-cumpărare, prin care s-a realizat privatizarea pârâtei S.C. P. S.A. și obligarea pârâților de a restitui reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Buzău, cu terenul aferent și bunurile mobile aflate în acest imobil, astfel cum au fost identificate prin expertiza întocmită în dosarul nr. 1059/2000 al Tribunalului Brașov.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor lor N.A., M.I. și M.A., iar în anul 1950 a trecut nelegal în posesia statului, deși proprietarii imobilului erau exceptați de la naționalizare, pentru ca ulterior, în anul 1990, imobilul respectiv să treacă în administrarea pârâtei S.C. P. S.A., ca efect al privatizării din anul 1994, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 382 din 18 iulie 1994. Au mai arătat reclamanții că acest contract este lovit de nulitate absolută, deoarece părțile contractante cunoșteau că F.P.S. și SIF Transilvania nu erau adevărații proprietari ai imobilului, iar privatizarea a avut loc cu încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1991 și ale Legii nr. 77/1994.

Au mai susținut, de asemenea, reclamanții, că imobilul a fost cumpărat de pârâta S.C. M. S.N.C. În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001. Ministerul Turismului, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat lipsa calității procesuale pasive, cu motivarea că nu este în posesia imobilului. La rândul său, pârâta SIF Transilvania SA a invocat excepția insuficientei timbrări a cererii, arătând că este vorba despre un litigiu evaluabil în bani, precum și excepția de necompetență materială a Tribunalului Buzău, iar cât privește fondul cauzei s-a susținut că reclamanții nu au deschisă decât calea reparării prejudiciului prin echivalent bănesc. Pârâta A.P.A.P.S. a invocat, prin întâmpinarea formulată, excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Buzău, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că este în imposibilitate de a restitui în natură imobilul, fiind doar acționar în numele statului la societățile comerciale respective.

Pârâta a mai invocat prescripția dreptului la acțiune în baza art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 572 din 11 decembrie 2002, Tribunalul Buzău a disjuns soluționarea cererii de restituire în natură conform Legii nr. 10/2001, de capătul de cerere privind anularea actelor de vânzare-cumpărare, a declinat competența de soluționare a acestui capăt de cerere la Judecătoria Buzău și în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, a suspendat judecarea cererii de restituire în natură a imobilului până la soluționarea definitivă a capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că acțiunea cu care fost investită are mai multe capete de cerere printre care și cel privind anularea unui contract de vânzare-cumpărare și în condițiile în care acest capăt de cerere atrage competența judecătoriei, ca instanță de drept comun, făcând și aplicarea dispozițiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a apreciat că soluția care se impune este aceea de disjungere a celor două cereri și de declinare a competenței de soluționare a acțiunii privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare în favoarea Judecătoriei Buzău. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, precum și pârâta A.P.A.P.S. București.

În motivele lor de apel, reclamanții au susținut în esență că în mod greșit instanța de fond a stabilit că judecătoria este competentă în soluționarea cauzei, că au fost încălcate principiul judecării cu celeritate a cererilor bazate pe Legea nr. 10/2001 și dispozițiile privind competența după materie, cât și cele privind valoarea obiectului, în cauză fiind vorba despre revendicarea unui imobil a cărui valoare este de peste 150.000.000 lei, iar în ceea ce privește excepția prescrierii dreptului la acțiune, precum și calitatea procesuală pasivă a pârâtei, instanța de fond s-a pronunțat în mod greșit asupra acestora. Prin apelul său, A.P.A.P.S.

București a criticat soluția instanței de fond pe un singur aspect, referitor la competența Judecătoriei Buzău în soluționarea capătului de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare, susținând în esență, că potrivit prevederilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, cererile prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut în prezenta lege sunt de competența secțiilor comerciale ale Tribunalelor și se judecă de urgență și cu precădere, în speță susținând că ar fi competent Tribunalul București, secția comercială. Prin decizia civilă nr. 72 din 27 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești au fost respinse, ca nefondate, cele două apeluri.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Ploiești a reținut, cu privire la apelul reclamanților, că nefiind vorba doar despre o contestație în baza Legii nr. 10/2001, care atrage competența de soluționare a Tribunalului ca instanță de fond, ci de o acțiune cu mai multe capete de cerere, critica privind măsura declinării competenței de judecare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău, nu poate fi primită. A mai reținut instanța de apel că, pentru aceleași rațiuni, este neîntemeiată și critica reclamanților vizând ignorarea principiului celerității judecării cauzelor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar referitor la excepția privind prescrierea dreptului la acțiune și calitatea procesuală pasivă a pârâtei, aceste aspecte nu pot fi analizate în condițiile în care cauza nu a fost analizată în fond, urmând a fi pusă în discuție după ce instanța competentă se va pronunța asupra capătului de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește apelul pârâtei A.P.A.P.S., Curtea de Apel Ploiești a reținut că nu poate fi primită nici critica formulată de aceasta, deoarece acțiunea cu care a fost investită instanța de fond are două capete de cerere, iar raportul juridic dedus judecății este evident de natură civilă atrăgând în consecință competența instanțelor civile. Împotriva deciziei civile nr. 72 din 27 martie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești au declarat recurs reclamanții S.N.M., R.A.S.C. și S.A. prin mandatar Ș.C., precum și pârâta A.P.A.P.S..

În recursul lor, reclamanții susțin că decizia criticată este nelegală și netemeinică având în vedere următoarele motive: - în mod greșit Curtea de Apel Ploiești apreciază că cererea formulată “nu este o contestație la Legea nr. 10/2001, ci o acțiune cu mai multe capete de cerere”; - principalul capăt de cerere îl constituie restituirea în natură a imobilului, capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare fiind unul secundar, iar potrivit art. 17 C. proc. civ. judecarea cererii secundare este în căderea instanței competente să judece cererea principală; - în mod nelegal Curtea de Apel a considerat că nu a fost încălcat principiul celerității. Au mai învederat reclamanții că renunță la capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 382 din 18 iulie 1994 încheiat între A.P.A.P.S.

și S.C. P. S.A. Pârâta A.P.A.P.S., în recursul său, invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 312 alin. (5) ale aceluiași cod, susținând în esență că atât instanța de fond, cât și Curtea de Apel Ploiești, ca instanță de apel, au apreciat în mod greșit că acțiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care s-a realizat privatizarea S.C. P. S.A. Buzău este de natură civilă, în raport de prevederile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, art. 893 C. civ. și ale art. 5 C. proc. civ. În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, secția comercială, și, pe fond, respingerea capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni ale S.C.

P. S.A. Buzău. Au formulat întâmpinare intimata-pârâtă SIF Transilvania S.A., precum și intimatul-pârât Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, solicitându-se respingerea recursului formulat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 72 din 27 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești. Cu privire la recursul formulat de către reclamanții Ș.N.M., R.A.S.C. și S.A. urmează a se constata că acesta este fondat în limitele și pentru considerentele următoare: Este de reținut, în primul rând, că, temeiul de drept invocat în susținerea cererii acestora fiind dispozițiile Legii nr. 10/2001, competența de soluționare este stabilită imperativ de prevederile art. 24 alin. (8) al acestui act normativ și revine “secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare”.

Stabilind în mod nejustificat că cererea formulată nu este “doar o contestație la Legea nr. 10/2001 (…), ci o acțiune cu mai multe capete de cerere”, instanța de apel a menținut ca legală și temeinică soluția instanței de fond prin care s-a disjuns soluționarea cererii de restituire în natură conform Legii nr. 10/2001 de capătul de cerere privind anularea actelor de vânzare-cumpărare și s-a declinat competența de soluționare a acestui capăt de cerere la Judecătoria Buzău și în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 s-a suspendat judecarea cererii de restituire în natură a imobilului până la soluționarea definitivă a capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Pronunțându-se astfel, instanțele, de fapt, nu s-au preocupat de rezolvarea pricinii în integralitatea ei și cu celeritate, în sensul unei soluționări unitare și al evitării pronunțării unor hotărâri contradictorii, ignorând faptul că fiind vorba de o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001, se impunea ca toate celelalte cereri formulate să fie soluționate în cadrul acțiunii introductive de instanță, cu respectarea prevederilor art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu prevederile art. 17 C. proc. civ. Necesitatea rezolvării, complete și celeritate a pricinii impune instanței să se pronunțe asupra tuturor mijloacelor de apărare, a incidentelor procedurale, precum și asupra unor alte cereri, chiar dacă, în mod obișnuit, acestea nu ar intra în competența sa.

Derogările de la această regulă, care este o aplicare a principiului “acesorium sequitur principale”, sunt expres prevăzute de lege. De necontestat, acțiunea formulată conține un capăt de cerere având ca obiect, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la imobilul a cărui restituire în deplină proprietate se solicită. În acest cadru, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitarea vizând o asemenea chestiune, are un caracter prejudicial, ea impunându-se în principal și cu necesitate pentru restituirea imobilului. Ca atare, se impunea ca instanța să soluționeze și să se pronunțe asupra unei astfel de cereri, interesul persoanei îndreptățite fiind evident în acest sens.

Sigur, în prezent, față de renunțarea de către recurenții-reclamanți la judecata cererii privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare, acest lucru nu se mai impune, însă cu atât mai mult este necesară continuarea judecății având ca obiect restituirea în natură a imobilului. Așa fiind, se privește ca fiind fondat și recursul A.P.A.P.S., decizia atacată urmând a fi modificată iar sentința Tribunalului, casată, cauza urmând a fi trimisă spre competenta soluționare acestei din urmă instanțe, neputându-se reține, pentru considerentele arătate că, în speță, ar fi competentă secția comercială a tribunalului. Față de toate aceste considerente și urmând a se lua act de renunțarea recurenților-reclamanți la capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 382 din 18 iulie 1994 încheiat între A.P.A.P.S.

și S.C. P. S.A., recursurile urmează a fi admise, decizia modificată în sensul admiterii apelurilor și casării sentinței Tribunalului Buzău, cu trimiterea cauzei acestei instanțe pentru continuarea judecății privind cererea având ca obiect restituirea în natură a imobilului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Ia act de renunțarea de către recurenții-reclamanți R.A.S.C., Ș.N.M. și S.A. la judecata cererii privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Admite recursurile declarate de aceiași reclamanți și de pârâta A.P.A.P.S. împotriva deciziei civile nr. 72 din 27 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești, pe care o modifică în sensul că admite apelurile formulate de reclamanți și de intimata A.P.A.P.S. împotriva sentinței civile nr. 572 din 11 decembrie 2002 a Tribunalului Buzău pe care o casează. Trimite cauza acestei din urmă instanțe pentru continuarea judecății privind cererea având ca obiect restituirea în natură a imobilului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2004.