ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 456/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 456/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita sub nr. 2085 din 21 mai 2002,

reclamanții S.A. și S.F.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul

Român, prin Consiliul Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc, Prefectura

Județului Harghita, SC I. SA Odorheiu Secuiesc, SC C. Harghita SA Miercurea

Ciuc și Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor

Statului București ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în

principal, restituirea în natură a imobilului intravilan, casă de locuit,

situată în municipiul Odorheiu Secuiesc, cu teren aferent în suprafață de 1.388

m.p., radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român

și întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului descris în favoarea

reclamanților, iar, în subsidiar, să se stabilească măsurile reparatorii prin

echivalent cuvenite, ce se vor determina pe bază de raport de expertiză, pentru

cazul imposibilității asigurării restituirii în natură.

Prin precizarea formulată

în cursul procesului, reclamanții au solicitat și constatarea nulității absolute

a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993, încheiat între pârâtele SC

C. Harghita SA și SC I. SA prin care imobilul în litigiu a fost constituit aport

în natură de către SC C. Harghita SA în patrimoniul SC I. SA, precum și constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23

aprilie 1999 și din 13 iulie 2000, încheiate între Fondul Proprietății de Stat și

Asociația P.C. Harghita, Miercurea Ciuc.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că imobilul notificat a constituit proprietatea comună a antecesorilor

lor, numiții S.F., decedat la data de 04 ianuarie 1994, și S.M., decedată la data

de 17 octombrie 2001, fiind preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Deși

au notificat în condițiile Legii nr. 10/2001 pe pârâți, solicitând restituirea imobilului,

niciunul dintre aceștia nu a răspuns la notificare.

Reclamanții au mai precizat

că au încercat pe diverse căi redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului,

fie în 1994, introducând o acțiune în revendicare ce a fost admisă în primă instanță

(prin sentința civilă nr. 1866 din 16 decembrie 1994 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc),

dar care a fost respinsă irevocabil prin decizia nr. 440/R/1998 a Curții de Apel

Târgu Mureș, fie pe calea Legii nr. 112/1995, în baza căreia a fost emisă decizia

nr. 599 din 23 noiembrie 2000 a Comisiei județene Miercurea Ciuc de aplicare a acestei

legi, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului.

Prin sentința civilă

nr. 612 din 25 aprilie 2003 a Tribunalului Harghita a fost admisă în parte acțiunea

reclamanților, s-a stabilit dreptul acestora la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru imobilul situat în municipiul Odorheiu Secuiesc, compus din casă de locuit

și teren aferent în suprafață de 1.388 m.p., și a fost obligată Autoritatea

pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului să emită decizie sau

dispoziție motivată care să cuprindă măsura reparatorie prin echivalent pentru acest

imobil, evaluat la 2.589.301.000 ROL, conform expertizei M.L. Prin aceeași sentință

a fost respinsă acțiunea reclamanților îndreptată împotriva pârâților Primăria Odorheiu

Secuiesc, SC C. Harghita SA Miercurea Ciuc și SC I. SA, fiind obligată pârâta Autoritatea

pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului să plătească reclamanților

cheltuieli de judecată în cuantum de 11.248.300 ROL.

Pronunțându-se în acest

sens, prima instanță a avut în vedere că imobilul în litigiu a aparținut autorilor

reclamanților, de la care a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950,

preluarea fiind una cu titlu valabil, în sensul H.G. nr. 498/2003, pct. 2.1, întrucât

reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei condiții de aplicare a acestui act

normativ.

Față de această împrejurare,

s-a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, arătându-se

că, actual, imobilul se află evidențiat în patrimoniul SC I. SA, caz în care măsurile

reparatorii se pot stabili doar în echivalent, putând consta în bunuri ori servicii,

acțiuni tranzacționate pe piața de capital ori titluri de valoare nominală folosite

exclusiv în procesul de privatizare, nu însă și echivalentul bănesc al imobilului,

după cum s-a solicitat în subsidiar de către reclamanți.

Întrucât din documentele

depuse la dosar a rezultat indubitabil că atât SC I. SA, cât și SC C. Harghita SA

s-au privatizat, s-a apreciat că are calitate de entitate învestită legal cu soluționarea

notificării Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor

Statului, apreciindu-se ca neîntemeiată acțiunea introdusă împotriva celorlalți

pârâți.

Apelul declarat de reclamanți

și pârâta Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor

Statului împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă

nr. 153/A din 30 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, reținându-se

că soluția adoptată în cauză este conformă legii deoarece societățile comerciale

chemate în judecată au capital privat, astfel că nu este întrunită condiția cerută

de art. 20 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură fiind posibilă în acord

cu acest text numai atunci când statul este acționar majoritar ori deținătorul unei

cote de acțiuni echivalente cu valoarea imobilului solicitat.

Cum preluarea imobilului

a fost una cu titlu valabil, în cauză devin incidente prevederile art. 27 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea

Participațiilor Statului fiind obligată la emiterea dispoziției pentru acordarea

măsurilor reparatorii către reclamanți, aceasta întrucât, contrar susținerilor apelantei-pârâte,

reclamanții au dovedit dreptul de proprietate al antecesorilor săi cu copia cărții

funciare, iar calitatea lor de succesori, cu actele de stare civilă și certificatele

de moștenitor depuse la dosar.

Recursul declarat de reclamanți

împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 3270 din 29

martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu consecința casării

acesteia, dar și a sentinței nr. 612 din 25 aprilie 2003 a Tribunalului Harghita

și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pronunțând această decizie,

instanța de recurs a avut în vedere, în primul rând, aspectul că instanțele de fond

au dezlegat greșit problema prealabilă legată de calificarea titlului de preluare

a imobilului de către stat. Făcând aplicare dispozițiilor art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998 și trimițând la dispozițiile art. 8 din Constituția din 1948

și la cele ale art. 480-481 C. civ., s-a apreciat că Decretul 92/1950 nu poate fi

considerat un mijloc legal de dobândire de către stat a proprietății imobilului,

astfel că, în mod contrar celor reținute de instanțele de fond, s-a considerat că

trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea tuturor

acestor dispoziții legale, conferind caracter abuziv măsurii de naționalizare. Titlul

statului, emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil, fiind fără relevanță

că autorul reclamanților avea în proprietate un număr de 19 apartamente, întrucât

Constituția în vigoare la acea dată proteguia și garanta proprietatea particulară

agonisită prin muncă și economisire, indiferent de întinderea ei.

Observând susținerile

reclamanților din petițiile depuse în dosarul primei instanțe la datele de 02 octombrie

2002 și 05 februarie 2003, dar și apărările formulate în cauză de cele două societăți

comerciale pârâte, instanța de recurs a constatat că instanțele de fond nu au analizat

și nu s-au pronunțat asupra legalității modului în care pârâtele au încheiat actele

de privatizare cu referire la nemișcătorul revendicat și nici dacă au fost de rea

credință, în sensul că societățile ar fi cunoscut încă din 1994 situația tabulară

a bunului și faptul că statul era doar un proprietar aparent ori faptul că reclamanții

invocau, mai înainte de privatizare, o pretenție legitimă de proprietate asupra

bunului.

S-a reținut că instanțele

au refuzat analizarea condițiilor și modalităților în care societățile pârâte au

devenit proprietarele bunului pentru argumentul greșit că obiectul contractelor

nu îl constituie activele imobiliare ale societății, ci dreptul de proprietate incorporală

asupra unei părți din capitalul social deținut de stat. Soluția este greșită întrucât

art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu conține o asemenea distincție, iar societățile

pârâte invocă o pretenție de proprietate asupra bunului în temeiul contractelor

de vânzare-cumpărare de acțiuni.

În urma rejudecării cauzei,

Tribunalul Harghita a pronunțat sentința civilă nr. 266 din 12 februarie 2008 prin

care a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului vizând prescripția dreptului la acțiunea în constatarea

nulității absolute a contractului de privatizare a pârâtei SC C. Harghita SA și

lipsa de interes a reclamanților, a admis în parte acțiunea, a stabilit dreptul

reclamanților la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare

valorii de piață a imobilului situat în municipiul Odorheiu Secuiesc, compus din

casă de locuit și teren aferent în suprafață de 1.388 m.p., imobil evidențiat în

patrimoniul SC I. SA, și a fost obligată pârâta Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului ca, în temeiul art. 29 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001,

modificată, să emită decizie motivată cu propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru acest imobil, evaluat la 258.930,10 RON, conform expertizei M.L. A fost respins

capătul de cerere vizând restituirea în natură și, de asemenea, au fost respinse

capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a procesului-verbal de

predare-primire nr. X/1993 încheiat între pârâtele SC C. Harghita SA și SC I.

SA, și a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999, încheiat

între Fondul Proprietății de Stat și Asociația P.C. Harghita Miercurea Ciuc. A mai

fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului

Odorheiu Secuiesc, SC C. Harghita SA și SC I. SA, fiind obligată Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea

reclamanților, în cuantum de 1.124,83 RON.

Prima instanța a avut

în vedere, în pronunțarea acestei sentințe, faptul că după naționalizare și până

în anul 1978, imobilul litigios s-a aflat în administrarea Ministerului de Interne,

care l-a transmis în administrarea Județului Harghita - prin Comitetul Executiv

al Consiliului Popular, în baza Ordinului nr. 1473 din 30 octombrie 1978. Acesta

din urmă l-a transmis în administrarea I.C.M.S. Harghita (predecesoarea SC C.

Harghita SA) prin decizia nr. 81 din 12 martie 1979.

SC C. Harghita SA s-a

înființat în urma reorganizării ca societate comercială, în baza Legii 15/1990,

iar în baza art. 20 a devenit proprietara bunurilor din patrimoniul său, inclusiv

asupra celor ce formează obiectul litigiului. SC C. Harghtia SA a constituit ca

aport la înființarea SC I. SA chiar bunul imobil solicitat la restituire, în temeiul

procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993. În anul 1999, ambele societăți

pârâte au fost privatizate integral.

Excepția lipsei de interes

a reclamanților în invocarea nulității absolute a acestui proces-verbal și a contractelor

de privatizare a societăților este neîntemeiată deoarece, conform art. 2 din Decretul

167/1958, nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată. Din

aceeași împrejurare, s-a apreciat că acțiunea este una imprescriptibilă.

Capetele de cerere în

cauză au fost însă apreciate ca neîntemeiate deoarece actele atacate au fost încheiate

cu respectarea tuturor prevederilor legale, cu referire specială la contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999, reținându-se că reclamanții nu

au invocat nici un motiv întemeiat pentru care să se poată reține nulitatea sa absolută.

S-a apreciat că în cauză

sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât bunul vizat de

reclamanți se află evidențiat în patrimoniul unei societăți privatizate, aceștia

având dreptul, ca persoane îndreptățite, la despăgubiri în condițiile legii speciale,

corespunzător valorii de piață a imobilului solicitat.

Apelul declarat de reclamanți

împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 65/A din 11

septembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, pe care a desființat-o, dispunând

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

De această dată, instanța

de apel a reținut că judecătorul fondului a făcut o cercetare a pricinii, nesocotind

îndrumările din decizia de casare a instanței de recurs nr. 3270/2006, prin care

s-a stabilit obligația instanțelor de fond de a cerceta condițiile și modalitățile

în care societățile pârâte au devenit proprietare ale imobilului revendicat, dacă

acestea au fost de bună credință, având în vedere demersurile efectuate de reclamanți

încă din anul 1994 și pretenția de proprietate pe care o afirmau. S-a avut în vedere,

așadar, nesocotirea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., inclusiv întrucât în mod

culpabil prima instanță, în rejudecare, a omis să se pronunțe și asupra legalității

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 13 iulie 2000, cu toate că și acesta

fusese contestat prin acțiunea reclamanților.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâta SC C. Harghita SA, recurs ce a fost admis prin decizia

civilă nr. 9005 din 05 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

care a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecarea apelului

pârâtei la Curtea de Apel Târgu Mureș, reținându-se că în mod greșit instanța de

apel a făcut aplicare în cauză dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. față

de motivele imputabile reținute, prin modul în care a efectuat judecat de fond,

prima instanță nesituându-se nici ipoteza în care a rezolvat procesul fără a intra

în cercetarea fondului, nici în aceea în care judecata a avut loc în lipsa părții

care nu a fost legal citată.

Rejudecând pricina în

apel, Curtea de Apel Târgu Mureș a pronunțat decizia civilă nr. 23/A din 02

februarie 2011 prin care a admis apelurile declarate de reclamanți și pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinței civile nr. 266 din

12 februarie 2008 a Tribunalului Harghita, a anulat în tot sentința atacată și,

rejudecând în fond, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel în

soluționarea petitelor având ca obiect constatarea nulității absolute a procesului-verbal

de predare-primire nr. X/1993 și a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni

din 23 aprilie 1999 și din 13 iulie 2000, a disjuns judecata acestora și le-a trimis

spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului Harghita, secția comercială,

iar în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a suspendat

judecata acțiunii reclamanților, în privința restului capetelor de cerere, până

la soluționarea irevocabilă a petitelor de cerere disjunse.

Soluția adoptată a avut

la bază excepția necompetenței materiale a instanței civile în soluționarea capetelor

de cerere vizând constatarea nulității absolute a actelor de privatizare a celor

două societăți pârâte și a actului de constituire a unui bun imobil ca aport la

înființarea unei societăți comerciale, excepție ce a fost invocată din oficiu de

către instanța de apel în considerarea naturii actelor a căror legalitate este contestată

și a calității părților, dar și a faptului că pronunțarea unei hotărâri de către

o instanță necompetentă constituie un caz de nulitate a hotărârii, potrivit

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Apreciind că restituirea

în natură a imobilului solicitat de reclamanți nu este posibilă câtă vreme, pe cale

de judecată nu sunt desființate actele juridice contestate, Curtea de Apel a dispus

suspendarea judecării restului cererii reclamanților până la soluționarea irevocabilă

a capetelor de cerere disjunse, de către instanțele comerciale.

Recursurile declarate

împotriva acestei decizii de către reclamanți și de către pârâta SC C.I. SA (fostă

SC C. Harghita SA) au fost admise prin decizia civilă nr. 1335 din 24 februarie

2012 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a casat hotărârea

atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Referindu-se la plenitudinea

de jurisdicție a instanței învestite conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

care se referă la competența acestei instanțe de a hotărî inclusiv asupra nulității

actelor de înstrăinare a imobilului notificat și care este dată și de decizia nr

20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Jutiție, instanța de recurs a stabilit că

instanța astfel învestită trebuie să judece nu numai anularea dispoziției emisă

în soluționarea notificării sau refuzul de soluționare a notificării, ci și toate

cererile care au legătură cu Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a arătat

că acțiunile în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare

sunt obligatorii numai în situația în care obiectul actului juridic l-a constituit

bunul imobil litigios, nu și atunci când obiectul vânzării l-a reprezentat o parte

sau tot din acțiunile pe care statul le-a deținut la unitatea învestită cu soluționarea

notificării, cererea de restituire în natură urmând a fi analizată în raport de

prevederile art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 este

una de vocație generală, aplicându-se atât persoanelor fizice, cât și celor juridice

implicate în restituirea bunurilor, faptul că în proces sunt chemate și societăți

comerciale care au deținut sau dețin bunuri ce intră în sfera de aplicare a acestei

legii, nefiind de natură a schimba caracterul civil al litigiului.

Rejudecând apelurile declarate,

Curtea de Apel Târgu Mureș

, secția I

civilă, a pronunțat decizia civilă nr.

9/A din 13 martie 2013 prin care a

respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului vizând prescripția dreptului la acțiunea în constatarea nulității

absolute a contractului de privatizare a pârâtei SC C. Harghita SA și lipsa de interes

a reclamanților în formularea acestor capete de cerere, a admis în parte acțiunea,

a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993

încheiat între pârâtele SC C. Harghita SA și SC I. SA, și nulitatea absolută a contractelor

de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999 și din 13 iulie 2000, a dispus

restituirea în natură, în favoarea reclamanților, a imobilului situat în municipiul

Odorheiu Secuiesc, județul Harghita, cu teren aferent în suprafață de 1.388 m.p.,

imobile evidențiate în patrimoniul SC I. SA, și a dispus radierea din cartea

funciară a dreptului de proprietate al Statului Român asupra acestui imobil și întabularea

dreptului de proprietate al reclamanților.

În considerentele acestei

decizii s-a reținut că prin actele depuse la dosarul de fond s-a probat că reclamanții

sunt moștenitorii foștilor proprietari tabulari ai imobilului notificat, ce a trecut

în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

După naționalizare și

până în anul 1978 imobilul s-a aflat în administrarea Ministerului de Interne, care,

prin Ordinul nr. 1473 din 30 octombrie 1978 l-a transmis în administrarea Comitetului

Executiv al Consiliului Popular Județean Harghita, care, la rândul lui, prin decizia

nr. 81 din 12 martie 1979 l-a transmis în administrarea I.C.M.S. Harghita, predecesoarea

SC C. Harghita SA Miercurea Ciuc.

Această din urmă societate

s-a înființat în urma reorganizării ca societate comercială conform Legii nr. 15/1990.

În baza art. 20 din această lege, SC C. Harghita SA a devenit proprietara bunurilor

aflate în patrimoniul său, inclusiv asupra celor care formează obiectul prezentului

litigiu. Ulterior SC C. Harghita SA a adus aceste imobile aport la înființarea SC

I. SA, preluarea efectivă a imobilelor a avut loc în anul 1993, așa cum rezultă

din procesul-verbal întocmit în acest sens.

În anul 1999 atât SC

C. Harghita SA, cât și SC I. SA s-au privatizat, privatizarea societăților comerciale

s-a realizat prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor sau părților

sociale aparținând statului, iar nu asupra bunurilor, inclusiv a imobilelor aflate

în patrimoniul lor.

Întrucât reclamanții au

invocat nulitatea absolută a contractelor de privatizare a celor două societăți

pârâte, acțiunea lor este una imprescriptibilă. Deoarece reclamanții urmăresc dobândirea

în proprietate a unui bun imobil care este proprietatea societății privatizate,

aceștia au interes în promovarea precizării de acțiune, prin care au invocat constatarea

nulității absolute a procesului-verbal nr. X/1993 și a celor două contracte de vânzare-cumpărare

de acțiuni.

La data încheierii actelor

a căror nulitate absolută s-a invocat, bunul era revendicat în justiție de către

reclamanți, fiind un „bun litigios”, astfel că pârâtele nu au dobândit legal dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Decretul nr. 92/1950 nu

a constituit un mijloc legal de dobândire de către stat a proprietății imobilului,

cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea

este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de

a dispune de el, iar potrivit art. 481 din același cod, nimeni nu poate fi silit

a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind

o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Contrar celor reținute

anterior de instanțele de judecată care au judecat prezenta cauză în diverse faze

procesuale (primă instanță, apel, rejudecare după casare etc.), instanța de apel

a apreciat că trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea

prevederilor legale în vigoare, conferind un caracter abuziv măsurii de naționalizare,

astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil.

Reținând că societățile

comerciale au încheiat actele, a căror nulitate absolută se invocă, cunoscând încă

din anul 1994 situația tabulară a imobilului, faptul că statul era doar un proprietar

aparent, că reclamanții încă înainte de încheierea actelor de privatizare au înaintat

în instanță o acțiune în revendicarea imobilului și apoi au uzat de procedurile

instituite prin legile speciale, invocând o pretenție legitimă de proprietate asupra

bunului în litigiu și că, în pofida acestor realități, au continuat procesul de

privatizare, instanța de apel a apreciat că reaua lor credință este evidentă.

Pentru aceste motive,

s-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de predare-primire nr.

X/1993, încheiat între pârâtele SC C. Harghita SA și SC I. SA, prin care imobilul

în litigiu a fost adus ca aport în natură la constituirea SC I. SA, ca și nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999 și

din 13 iulie 2000, ce au stat la baza privatizării celor două societăți.

Pe cale de consecință,

s-a dispus și restituirea în natură, în favoarea reclamanților, a imobilului în

litigiu, radierea dreptului din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului

Român asupra acestui imobil și întabularea dreptului de proprietate al reclamanților

.

Împotriva deciziei instanței

de apel, în termen legal, au declarat recurs pârâții Autoritatea pentru Administrarea

Activelor Statului și SC C.I. SA Miercurea Ciuc.

de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului s-a solicitat

admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii

față de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și menținerea ca legale

a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999 și din 13

iulie 2000.

În motivarea recursului

declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost invocate

următoarele critici de recurs:

- În mod greșit instanța

de apel a respins excepția inadmisibilității cererii privind constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, având în vedere temeiul

de drept invocat de reclamanți, Legea nr. 10/2001, și faptul că aceste contracte

au avut ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra pachetelor de acțiuni

deținute de stat la SC C. Harghita SA. Aceste contracte nu au avut ca obiect bunul

imobil notificat.

Contractele de vânzare-cumpărare

de acțiuni deținute de stat la societățile comerciale supuse privatizării nu intră

sub incidența art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, deoarece obiectul acestora

nu îl constituie activele din patrimoniul societății, ci cota parte din capitalul

social deținută de stat la aceste societăți comerciale.

Ca bunuri incorporale,

acțiunile nu conferă acționarului un drept asupra bunurilor corporale din patrimoniul

societății, iar acționarii nu sunt proprietarii bunurilor din patrimoniul societății

comerciale.

- În mod greșit instanța

de apel a respins excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii

privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Interesul trebuie să îndeplinească

anumite condiții, respectiv să fie legitim, personal, născut și actual. Recurenta

consideră că reclamanții nu justifică un atare interes deoarece, în situația anulării

contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, consecința este aceea că acțiunile

ce au făcut obiectul contractelor reintră în patrimoniul vânzătorului Autoritatea

pentru Administrarea Activelor Statului, în virtutea principiului efectelor nulității

- repunerea în situația anterioară - iar o astfel de soluție nu ar produce nici

un efect în patrimoniul intimaților-reclamanți deoarece contractul nu a avut ca

obiect transmisiunea de active (bunuri din patrimoniul societății comerciale, printre

care și imobilul în litigiu), ci exclusiv acțiuni, care sunt valori imobiliare emise

de societățile comerciale.

- Intimații-reclamanți

nu au nici calitatea procesuală de a solicita anularea contractului de privatizare

întrucât aceștia nu sunt părți în contract, ci au calitatea de terți.

- În mod greșit au fost

anulate contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni întrucât Autoritatea pentru

Administrarea Activelor Statului nu a avut calitatea de proprietară a bunurilor

din patrimoniul SC C. Harghita SA. Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990,

inițial, capitalul social al societăților comerciale constituite în baza art. 17

din același act normativ, este deținut integral de Statul Român sub forma de acțiuni

sau părți sociale.

Conform art. 15 alin.

(2) „bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora,

cu excepția celor dobândite cu alt titlu.”

Nici măcar Statul

Român nu a avut, după data constituirii societății comerciale în condițiile Legii

nr. 15/1990, calitatea de proprietar al bunurilor mobile și imobile din patrimoniul

acesteia, ele trecând prin chiar efectul legii în proprietatea societății, cu unele

excepții, și anume bunurile dobândite cu alt titlu.

Or, legislația specială

în materie de transmitere a acțiunilor de la stat către alte persoane este reprezentată

de Legea nr. 58/1991 (în prezent abrogată), care a fost înlocuită cu mai multe reglementari,

fiind în vigoare în prezent O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea

nr. 99/1999 și Legea nr. 137/2002, O.G. nr. 25/2002.

Conform prevederilor Legii

nr. 31/1990, care stabilește atribuțiile acționarilor unei societăți comerciale,

acționarii unei societăți nu au calitatea de proprietari ai bunurilor din patrimoniul

societății, recurenta susținând că este necesar a se face distincția între patrimoniul

societății comerciale și capitalul social al acesteia (fracționat în acțiuni).

Patrimoniului societăților

comerciale este reprezentat de totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare

economică ce aparțin societății, cuprinzând elemente concrete, respectiv bunurile

mobile și imobile ale societății. Patrimoniul are o compoziție și o valoare variabilă,

în funcție de activitatea societății, bunurile putând fi înstrăinate sau aduse în

patrimoniul societății fără a se modifica valoarea nominală a acțiunilor (a capitalului

social).

Capitalul social este

expresia valorică a totalității aporturilor asociaților. Capitalul social nu are

o existență reală, ci reprezintă o cifră convenită de asociați care este evidențiată

în bilanțul societății la pasiv. De asemenea, capitalul social este fix pe toată

durata societății, putând fi modificat numai în condițiile prevăzute de lege, prin

modificarea actului constitutiv.

Acțiunile reprezintă valori

mobiliare emise de o societate comercială și este necesar a se face distincția între

acestea și activele societății care reprezintă bunuri sau ansambluri de bunuri ce

fac parte din patrimoniul societății și de care poate dispune numai societatea comercială

în cauză.

Trebuie avut în vedere

că Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu a înstrăinat decât un

procent total de 60,7955 din capitalul social al SC C. Harghita SA, iar instanța

de apel omite să rețină cât anume se regăsește din imobilul notificat în procentele

înstrăinate de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Soluția instanței de apel

creează și o imposibilitate sub aspectul punerii sale în executare. În ce privește

condițiile de valabilitate ale contractelor, obiectul și cauza lor există, sunt

licite, morale și acestea au fost încheiate în condițiile și în executarea legii,

ele nu aduc nicio modificare în regimul juridic al bunurilor ce fac parte din patrimoniul

societății comerciale.

Așadar, contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni au fost încheiate conform dispozițiilor legale în vigoare

privitoare la actele juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare,

iar în cauză nu s-a dovedit niciun motiv legal și temeinic pentru anularea acestora.

Recurenta a solicitat

judecarea cauzei și în lipsa sa, conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

2.

Prin recursul declarat de SC C.I. SA s-a solicitat

casarea deciziei atacate și respingerea acțiunii intimaților reclamanți îndreptată

împotriva societății recurente, ca și suspendarea executării hotărârii recurate,

până la soluționarea recursului. În motivarea recursului său, societatea recurentă

a invocat următoarele critici de recurs:

- În mod greșit a fost constatată nulitatea absolută a procesului-

verbal de predare-primire nr. X/1993, încheiat între SC C. Harghita SA și SC I.

SA (unitate ce s-a desprins din fostul I.C.M.S. Harghita și care s-a constituit

cu capital mixt) prin care, imobilul din litigiu a fost predat, prin plasament de

capital, la cea din urmă unitate.

În primul rând, plasamentul de capital realizat de SC C.

Harghita SA datează din anul 1993, iar intimații-reclamanți au introdus acțiunea

de revendicare ce a făcut obiectul Dosarului nr. 834/1994, la 13 mai 1994, inițial

doar împotriva SC I. SA, iar la propunerea acestei societăți a fost introdusă în

cauză și SC C. Harghita SA. Așadar, plasamentul de capital este anterior demersului

în instanță al reclamanților, iar documentul constatator a fost încheiat cu respectarea

legislației în vigoare la acea dată. Prin urmare, nu există nicio justificare legală

a soluției instanței de apel, de anulare a acestui proces-verbal.

În al doilea rând, recurenta susține că procesul-verbal în cauză

nici nu mai are nici un fel de legătură cu cauza deoarece la data de 04

februarie 2011, prin contractul rezolutoriu intervenit între ea și SC I. SA, a avut

loc o răscumpărare a acțiunilor ce reprezentau valoarea imobilului în litigiu și,

prin efectul acestui nou act juridic intervenit, a fost anulat procesul-verbal de

predare-primire. Deși documentele care constatau intervenirea acestei răscumpărări,

pe baza căreia bunul a fost predat SC C.I. SA de către SC I. SA, au fost depuse

în dosarul instanței de apel încă din 05 noiembrie 2012, aceasta nu a ținut seama

de ele, ceea ce dovedește că probele cauzei nu au fost cunoscute și nu au stat la

baza pronunțării hotărârii recurate.

S-a făcut această răscumpărare în anul 2011 întrucât SC I. SA,

la care s-a făcut plasamentul de capital în 1993, a avut de la început și capital

privat și a fost nemulțumită de implicarea sa în această cauză.

- În mod nelegal a fost pronunțată constatarea nulității absolute

a celor două contracte de privatizare a societății recurente.

Motivul principal pentru care instanța de apel a anulat aceste

contracte a fost reaua-credință a societății la încheierea acestor documente, întrucât

ar fi cunoscut încă din anul 1994 că Statul Român era „doar un proprietar aparent

și că reclamanții, încă înainte de încheierea actelor de privatizare, au înaintat

în instanță o acțiune de revendicare a imobilului și apoi au uzat de procedurile

instituite prin legile speciale în pofida acestor realități, pârâtele au continuat

procesul de privatizare, astfel reaua lor credință este evidentă”.

Recurenta critică aceste rețineri, afirmând că procesul intentat

de intimații-reclamanți în anul 1994 a fost soluționat printr-o hotărâre definitivă

și irevocabilă de respingere a cererii de revendicare, înainte de privatizarea societății.

Litigiul pornit de familia S. a început la data de 13 mai 1994, la Judecătoria Odorheiu

Secuiesc, făcând obiectul Dosarului nr. 834/1994 și s-a terminat la data de 21

mai 1998 când, prin decizia civilă nr. 440/R din 21 mai 1998, Curtea de Apel Târgu

Mureș, în Dosarul nr. 1418/1997, a respins ca nefondat recursul reclamanților, hotărârea

rămânând definitivă și irevocabilă.

Licitația pentru privatizare a avut loc la 15 aprilie 1999, când

au și fost completate de societate declarațiile C2/C1, prin care a fost specificat

faptul că nu există niciun proces pe rol în legătură cu patrimoniul aflat în evidența

unității, deoarece acel proces se finalizase la 21 mai 1998, iar contractul de vânzare-cumpărare

acțiuni a fost încheiat la 23 aprilie 1999, deci după terminarea procesului de revendicare

a imobilului (anul 1998). Este adevărat că intimații-reclamanți au mai introdus

la data de 25 mai 1999 o contestație în anulare, care a fost soluționată de Curtea

de Apel Târgu Mureș prin decizia nr. 707/R din 20 septembrie 1999, pronunțată în

Dosarul nr. 530/1999/C, prin care le-a fost respinsă contestația, hotărârea însă

era irevocabilă la data pronunțării.

Reaua-credință ar fi trebuit dovedită de reclamanți, în acord

cu prevederile art. 1169 C. civ., dar deși nu a fost dovedită, instanța a luat-o

ca pe un fapt dovedit, încălcând dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ., potrivit

cu care „buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui

ce aleagă rea-credință”.

La data privatizării din 1999, nu apăruse Legea nr. 10/2001 și

nu se putea cunoaște că, prin această lege specială, se vor putea relua procesele

anterioare și se va anula principiul puterii lucrului judecat.

Instanța de apel nu a ținut seama de faptul că, prin contractele

de privatizare, a fost cumpărată de la fostul Fond al Proprietății de Stat doar

ponderea de 54,47% din valoarea capitalului social, restul fiind compus din acțiuni

ale persoanelor fizice.

Potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, toate bunurile

ce au format capitalul social al societății au devenit proprietatea acesteia, ca

unitate cu capital de stat și la privatizare nici nu i s-ar fi permis să reducă

valoarea capitalului social cu valoarea imobilelor din litigiu, din lipsa de motiv

justificat pentru că nu mai era pe rol un proces de revendicare cu intimații-reclamanți.

Ponderea imobilului din litigiu reprezintă 0,62% din capitalul social al societății.

Niciun organ care a verificat, nu a constatat că privatizarea societății s-ar fi

făcut ilegal.

În privința celui de-al doilea contract, încheiat în anul 2000,

recurenta afirmă că prin acesta s-a plătit diferența de preț ce reprezenta valoarea

terenurilor rezultată din reevaluare, pentru care au fost obținute de către societate

titlurile de proprietate și acestea privesc alte incinte (decât cel din litigiu)

din județul Harghita. De altfel, pentru terenul pe care se află construcțiile în

litigiu nu a fost obținut de către societate titlul de proprietate, astfel că anularea

celui de-al doilea contract de vânzare-cumpărare acțiuni s-a făcut în mod abuziv

de către instanță, depășind obiectul cauzei.

- În mod nelegal instanța de apel reține, în motivarea deciziei

recurate, că Decretul nr. 92/1950 nu ar fi constituit un mijloc legal de dobândire

de către stat a proprietății imobilului, acesta fiind spiritul dispozițiilor legale

ce au apărut în România după Revoluția din Decembrie 1989, însă motivul care a stat

la baza naționalizării bunurilor predecesorilor reclamanților l-a constituit deținerea

unui număr de 19 apartamente pe teritoriul județelor Harghita și Mureș, iar aplicarea

acestei măsuri s-a făcut cu respectarea normelor juridice în vigoare la acea dată

și în raport de prevederile Constituției de la aceea vreme, ceea ce înseamnă că

imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, antecesorii

intimaților fiind considerați exploatatori.

- Măsura restituirii în natură a imobilului în litigiu, dispusă

de către instanța de apel în favoarea reclamanților, încalcă dreptul de proprietate

al celor 2.617 acționari care mai sunt în evidența societății, deoarece în valoarea

acțiunilor lor se află și o parte din valoarea imobilelor a căror restituire în

natură s-a dispus, astfel că, făcându-se dreptate intimaților-reclamanți, sunt nedreptățiți

acești acționari.

Intimații-reclamanți pot fi despăgubiți prin stabilirea dreptului

lor la măsurile reparatorii, cerere care a și fost formulată de aceștia în subsidiar

în acțiunea introductiva de instanță, dându-se astfel eficiență dispozițiilor

art. 29 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, pentru imobilele evidențiate în

patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul

la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, măsurile reparatorii

în echivalent fiind propuse de către instituția publică care a efectuat privatizarea,

actuala Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, fostul Fond al

Proprietății de Stat, respectiv

Autoritatea pentru Privatizare și

Administrarea Participațiilor Statului

.

Recurenta a solicitat judecarea recursului și în lipsa sa.

Recurenta a atașat recursului declarat copii ale precizărilor

și concluziilor scrise din 05 noiembrie 2012 depuse în dosarul Curții de Apel Târgu

Mureș, ale procesului-verbal și contractului rezolutoriu din 04 februarie 2011,

o notă informativă asupra litigiului de revendicare intentat de intimații-reclamanți

în anul 1994, însoțită de hotărârile judecătorești pronunțate, inclusiv a celei

de respingere a contestației în anulare la decizia nr. 440/R din 21 mai 1998 a Curții

de Apel Târgu Mureș, alte înscrisuri.

La 23 septembrie 2013, SC I. SA a depus la dosar un înscris prin

care a adus la cunoștința instanței de recurs faptul încheierii cu SC C.I. SA a

contractului rezolutoriu nr. Y/2011 și a procesului-verbal din 14 ianuarie 2011,

prin care a procedat la remiterea aportului constând în construcțiile cu nr. de

inventar 1, 185, 186, 235, 236, 237, prin reducerea acțiunilor deținute de SC

C.I. SA la SC I. SA, motivat de imposibilitatea respectării dispozițiilor art. 65

din Legea nr. 31/1990 prin obținerea titlului de proprietate. Societatea a susținut

că, din acest motiv, a pierdut calitatea de parte în proces și de aceea nu a mai

declarat recurs împotriva hotărârii din apel. Pe baza acelorași elemente, a solicitat

să se admită excepția lipsei calității sale procesuale în prezentul litigiu.

La 02 octombrie 2013, intimații-reclamanți au formulat întâmpinare

la recursul declarat de recurenta SC C.I. SA, solicitând respingerea acestuia ca

nefondat, întrucât actele contestate au fost încheiate în condițiile în care se

știa că bunul era revendicat în fața Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, fiind unul

litigios, ca și faptul că reclamanții au urmărit în mod continuu redobândirea imobilului.

Prin încheierea de ședință din 20 noiembrie 2013, Înalta Curte

a respins cererea recurentei SC C.I. SA de suspendare a executării deciziei civile

nr. 9/A din 13 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, pentru considerentele

arătate în cuprinsul acesteia.

La data de 13 ianuarie 2014, recurenta SC C.I. SA a depus la dosar

un răspuns la recursul declarat de recurenta

Autoritatea pentru Administrarea

Activelor Statului

, solicitând admiterea

acestuia, și un răspuns la întâmpinarea intimaților-reclamanți.

La termenul de judecată din 12 februarie 2014, instanța de recurs

a încuviințat recurentei-pârâte SC C.I. SA, în condițiile art. 305 C. proc.

civ., administrarea probei cu înscrisuri constând în Statutul Asociației P.C. Harghita

și dovezi privitoare la înscrierea acestei asociații în registrul persoanelor fără

scop patrimonial al Judecătoriei Miercurea Ciuc.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază

că recursurile declarate sunt întemeiate în limitele ce se vor arăta prin cele ce

urmează:

Recursul declarat de recurenta-pârâtă

Autoritatea pentru

Administrarea Activelor Statului

a criticat

soluția instanței de apel adoptată în privința cererii de constatare a nulității

contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999 și din 13

iulie 2000, invocându-se în esență, argumentul că acestea nu intrau în sfera de

aplicare a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pentru argumente diferite, recurenta-pârâtă

SC C.I. SA Miercurea

Ciuc a criticat, la rândul său, atât soluția instanței de apel de constatare a nulității

celor două acte de privatizare, dar și pe acelea vizând constatarea nulității procesului-verbal

de predare-primire nr. X/1993, calificarea dată preluării realizată de stat ca fiind

una fără titlu valabil și măsura adoptată, de restituire în natură în favoarea reclamanților

a imobilului litigios.

Analiza tuturor acestor critici susținute de către recurente se

va realiza pornindu-se de la dezlegările cu caracter obligatoriu, în virtutea dispozițiilor

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conținute în cea din urmă decizie de recurs pronunțată

în cauză, respectiv nr. 1335 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care a trasat suficient de clar cadrul legal al soluționării contestației

formulate de reclamanți la refuzul implicit al pârâților de soluționare a notificării,

cadru legal ce a fost determinat în raport de situația juridică și cea de fapt a

imobilului a cărui restituire s-a solicitat în baza Legii nr. 10/2001.

Astfel, reamintind plenitudinea de jurisdicție a instanței învestite

în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu soluționarea unei contestații

la dispoziția emisă ori la refuzul de soluționare a notificării, Înalta Curte de

Casație și Justiție a precizat totuși, prin decizia civilă nr. 1335 din 24

februarie 2012, că „acțiunile în constatarea nulității absolute a actelor juridice

de înstrăinare sunt obligatorii (în vederea asigurării accesului la măsura restituirii

în natură) numai în situația în care obiectul actului juridic l-a constituit bunul

imobil litigios, nu și atunci când obiectul vânzării a fost reprezentat de o parte

sau tot din acțiunile pe care statul le-a deținut la unitatea învestită cu soluționarea

notificării, cererea de restituire în natură urmând a fi analizată din perspectiva

dispozițiilor art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001”.

Nesocotind aceste dezlegări de principiu ale cadrului legal în

care avea să aibă loc rejudecarea cauzei după casare, în mod greșit instanța de

rejudecare a procedat la soluționarea litigiului în raport de dispozițiile art.

45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, reținând că toate actele contestate,

așadar nediferențiat în raport de obiectul ori efectele produse de fiecare dintre

acestea, sunt lovite de nulitate absolută pentru reaua-credință cu care cele două

societăți pârâte au acționat, continuând procesul de privatizare, deși cunoșteau

situația tabulară a imobilului încă din anul 1994, faptul că statul era doar un

proprietar aparent și faptul că reclamanții invocau o pretenție legitimă de proprietate

asupra bunului în litigiu.

În conformitate cu dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, republicată, „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute

în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil,

sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat

cu bună credință”.

Aceste prevederi legale nu sunt incidente cazului dedus judecății

întrucât niciunul din cele două contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni contestate

și care au stat la baza privatizării

SC C. Harghita SA, nu a avut ca obiect imobilul

preluat de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și care face obiectul prezentei

judecăți.

Contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni din 23 aprilie 1999 încheiat între Fondul Proprietății de Stat, în calitate

de vânzător și Asociația P.C. Harghita, în calitate de cumpărător, a avut ca obiect

vânzarea-cumpărarea unui nr. de 4.322.710 acțiuni cu o valoare nominală de 1.000

ROL fiecare, reprezentând 54,467% din valoarea capitalului social subscris al societății

deținută de către stat, în timp ce contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

din 13 iulie 2000, încheiat între aceleași părți, a avut ca obiect vânzarea-cumpărarea

unui nr. de 536.188 acțiuni, cu o valoare nominală de 1.000 ROL fiecare, reprezentând

6,3285% din valoarea capitalului social subscris al societății deținută de stat,

rezultată în urma majorării capitalului social ca urmare a constituirii dreptului

de proprietate al societății asupra mai multor terenuri, prin emiterea certificatelor

de atestare a dreptului de proprietate privată (potrivit înscrisurilor de la dosar

fond).

Instanța de recurs mai

reține că pentru terenul pe care se află construcția ce a aparținut autorilor reclamanților

nu s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate privată niciuneia

din cele două societăți pârâte, aspect invocat constant de acestea pe parcursul

judecății și justificat inclusiv prin menținerea neschimbată a situației de carte

funciară a imobilului, în care statul figurează înscris ca ultim proprietar al acestuia.

Întrucât acțiunile unei societăți comerciale nu se confundă cu

activele acesteia, imobilul notificat făcând parte din activele societății, iar

nu din acțiunile sale, care acestea au fost tranzacționate prin cele două contracte

de vânzare-cumpărare contestate și cum textul legii se aplică actelor juridice de

înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlul valabil, instanța de

recurs reține că în mod greșit s-a făcut aplicarea în cauză prevederilor art. 45

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu referire la contractele din 23

aprilie 1999 și din 13 iulie 2000.

Sub acest aspect, instanța de recurs mai precizează că se încadrează

în ipoteza textului de lege analizat actele de înstrăinare având ca obiect imobilele

preluate fără titlu valabil de către stat, realizate în procesul de privatizare,

adică cele care corespund privatizării prin vânzare de active, or cele două acte

juridice contestate au stat la baza privatizării SC C. Harghita SA prin vânzarea-cumpărarea

de acțiuni.

În ceea ce privește conținutul criticilor de recurs formulate

de recurenta-pârâtă

Autoritatea

pentru Administrarea Activelor Statului

, Înalta Curte mai reține că, deși aceasta a criticat decizia instanței de

apel atât pentru greșita respingere a excepțiilor inadmisibilității acțiunii reclamanților

și lipsei de interes a acestora, cât și pentru dezlegarea în sine dată cererii în

constatarea nulității absolute a acestor două contracte, argumentele tuturor acestor

apărări au fost comune și se rezumă, în esență, la inaplicabilitatea prevederilor

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, tipului de contracte în baza

cărora a avut loc privatizarea SC C. Harghita SA, respectiv privatizării prin vânzare-cumpărare

de acțiuni și prin încheierea cărora au avut loc modificări doar la nivelul acționariatului

societății în cauză, nu însă și în privința patrimoniului acesteia ori a titularului

dreptului de proprietate asupra activelor societății.

Pentru considerentele expuse anterior, instanța de recurs a considerat

ca fiind întemeiat argumentul ce a stat la baza invocării tuturor apărărilor formulate

de recurenta-pârâtă

Autoritatea

pentru Administrarea Activelor Statului

.

Întrucât, chiar dacă pentru motive diferite, ce țin de aplicarea

la cazul concret a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată,

respectiv contestând calificarea atitudinii sale ca fiind de rea-credință, și

SC C.I. SA Miercurea

Ciuc a criticat aceeași soluție dată de instanța de apel cererii în constatarea

nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni, pentru

același argument reținut cu ocazia analizării

recursului declarat de

Autoritatea pentru

Administrarea Activelor Statului

(și

care face inutilă verificarea corectei aplicări la cazul concret a prevederilor

legale menționate), Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiat, în aceste limite,

și recursul declarat de societatea pârâtă, astfel că, în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmează să admită ambele recursuri declarate.

În ceea ce privește recursul

SC C.I. SA Miercurea Ciuc, acesta a mai

criticat soluția instanței de apel de constatare a nulității absolute a procesului-verbal

de predare-primire nr. X/1993 încheiat între SC C. Harghita și SC I. SA, prin care

imobilul ce a aparținut autorilor reclamanților a fost predat acestei din urmă societăți,

urmare a constituirii sale ca aport la înființarea SC I. SA de către SC C.

Harghita SA.

Criticile au vizat dezlegarea greșită dată acestei solicitări

pe de