ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3270/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3270/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificarea nr. 364/N/2001 din 28 martie 2001 întocmită

în baza Legii nr. 10/2001 și adresată SC I. SA Odorheiu Secuiesc, numiții SA, S.F.C.

și S.M. au solicitat restituirea în natură a imobilului, casă de locuit, situat

în Odorheiu Secuiesc, înscris în C.F. Sâmbătești, sub nr. top 242/2, care în

prezent este sediul societății notificate și reprezintă aport în natură la

constituirea patrimoniului acestei societăți.

În motivarea notificării solicitanții au arătat că imobilul,

casă de locuit și terenul aferent, din Odorheiu Secuiesc, așa cum rezultă din C.F.

Sâmbătești, a fost proprietatea defunctului S.F. și a soției acestuia, petenții

fiind moștenitorii legali ai proprietarului tabular, în calitate de

descendenți, imobilul fiind preluat de stat prin naționalizare în baza

Decretului nr. 92/1950.

SA, S.F.C. și S.M. au notificat, cu același conținut, sub

nr. 785 din 23 iulie 2001 pe Primarul municipiului Odorheiu Secuiesc și sub nr.

5/N din 8 februarie 2002 A.P.A.P.S., solicitând restituirea în natură a

imobilului, casă de locuit și teren aferent de 1799 mp situat în Odorheiu

Secuiesc, înscris în C.F. Sâmbătești.

La data de 21 mai 2002 reclamanții SA și S.F.C. au chemat în

judecată pe pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Odorheiu

Secuiesc, Prefectura Harghita, SC I. SA Odorheiu Secuiesc, SC C.I.M. Harghita SA

Miercurea Ciuc și A.P.A.P.S., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună:

- În principal, restituirea în natură a imobilului din

Odorheiu Secuiesc, înscris în C.F. Sâmbătești, top. 242/4, compus din casă de

locuit și teren aferent în suprafață de 1388 mp, cu efectuarea cuvenitelor

mențiuni în cartea funciară;

- În subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu

este posibilă, în tot sau numai în parte, reclamanții au solicitat măsuri

reparatorii în echivalent, estimând imobilul la valoarea de 3.150.000.000 lei.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că potrivit

cărții funciare imobilul din Odorheiu Secuiesc, dobândit prin cumpărare la 17

aprilie 1943, a aparținut antecesorilor lor, S.F. și S.M., bun trecut în

proprietatea statului prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950. În

anul 1994 reclamanții au promovat o acțiune în revendicarea imobilului, acțiune

admisă, inițial, de Judecătoria Odorheiu Secuiesc prin sentința civilă nr. 1866

din 16 decembrie 1994, dar respinsă, ulterior, prin decizia civilă nr.

440/R/1998 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, urmare a exercitării de

către pârâta SC I. SA Odorheiu Secuiesc a căilor de atac. După apariția Legii

nr. 112/1995, reclamanții s-au adresat Comisiei județene Miercurea Ciuc de

aplicare a acestei legi, dar prin hotărârea nr. 599 din 23 noiembrie 2000 a

acestei instituții, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului.

Întrucât din corespondența purtată cu pârâta SC I. SA a

rezultat că această societate este privatizată, reclamanții au cerut prin

acțiunea introductivă de instanță să „se verifice în ce măsură susținerile

pârâtei SC I. SA privind privatizarea și deținerea construcției în cauză ca

aport în natură din partea SC C.I.M.  Harghita SA sunt reale”. Cu referire la

teren, reclamanții au învederat că din suprafața totală de 1800,03 mp, doar

592,34 mp sunt afectați de construcții, diferența de 1307,96 mp putând fi restituită

în natură.

Prin întâmpinări, pârâtele S.C. C.I.M.  Harghita SA

Miercurea Ciuc și SC I. SA Miercurea Ciuc au solicitat respingerea acțiunii.

Prima pârâtă s-a apărat în sensul că antecesoarea ei a primit imobilul în

administrare prin decizia nr. 81 din 12 martie 1979 a fostului Consiliul

Popular al județului Harghita. Cea de a doua pârâtă a susținut că a primit, de

la cea dintâi, ca aport social, cu prilejul înființării, imobilul revendicat

(construcții și teren) în care funcționează un șantier de instalații aflat în

subordinea SC I. SA Miercurea Ciuc, aspect menționat în procesul-verbal de

preluare a mijloacelor fixe nr. 310/1993. Pârâta SC I. SA s-a mai apărat în

sensul că, ulterior preluării, aportul la capitalul social a fost majorat, iar

în anul 1999, societatea s-a privatizat integral prin cumpărarea de la fostul

F.P.S. a întregului pachet de acțiuni, deținut de stat, situație în care fiind

vorba de acte juridice de înstrăinare încheiate cu respectarea legilor în

vigoare [art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], reclamanții sunt

îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent [art. 27 alin. (1) și

art. 43 alin. (1) din aceeași lege] ce pot fi cerute doar de la A.P.A.P.S.

Prin petiția depusă pentru termenul din 2 octombrie 2002

(filele 169-170 dosar de fond) reclamanții au învederat că la data când se

pretinde că pârâta SC I. SA s-a înființat și a primit ca aport la capitalul

social din partea SC C.I.M. Harghita SA imobilul din Odorheiu Secuiesc, acest

bun era revendicat în justiție de către reclamanți, după cum bunul era litigios

și la data de 23 aprilie 1999 când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni nr. 16 HR dintre fostul FPS și

SC C.I.M. Harghita SA, astfel că pârâtele „nu au dobândit

legal proprietatea asupra imobilului + teren aferent”.

Printr-o altă petiție depusă pentru termenul din 5 februarie

2003 (filele 314-318 dosar de fond) reclamanții au efectuat o sinteză a actelor

juridice prin care nemișcătorul revendicat a fost preluat de stat și apoi

transmis, succesiv, în proprietatea societăților comerciale pârâte, arătând că

sunt acte lovite de nulitate absolută.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Harghita, prin

sentința civilă nr. 612 din 25 aprilie 2003, a admis acțiunea numai împotriva

pârâtei A.P.A.P.S. și a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în

echivalent pentru imobilele situate în municipiul Odorheiu Secuiesc, înscris în

C.F. Sâmbătești nr. top 242/4 cu teren aferent în suprafață de 1388 mp și care

au fost preluate cu titlu valabil și sunt evidențiate în patrimoniul SC I. SA Miercurea

Ciuc.

A fost obligată pârâta A.P.A.P.S. să emită decizie sau

dispoziție motivată care să cuprindă măsuri reparatorii în echivalent pentru

imobilul de mai sus, evaluat la suma de 2.589.301.000 lei, valoare stabilită

prin expertiza tehnică întocmită de ing. B.L.

A fost respinsă acțiunea față de ceilalți pârâți.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență,

următoarele: imobilul în litigiu a aparținut numiților S.F. și S.M., soți,

părinții reclamanților și a trecut în proprietatea statului, prin

naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950; după naționalizare, până în anul

1978, nemișcătorul s-a aflat în administrarea Ministerului de Interne, iar

apoi, Comitetul Executiv al Consiliului Popular județean Harghita, prin decizia

nr. 81 din 12 martie 1979, l-a transmis în administrarea I.C.M.S. Harghita,

antecesoarea pârâtei SC C.I.M. SA Harghita, Miercurea Ciuc; această din urmă

pârâtă s-a înființat în urma reorganizării ca societate comercială, conform Legii

nr. 15/1990 și potrivit art. 20 din această lege, pârâta a devenit proprietara

bunurilor din patrimoniul său, inclusiv a imobilului în litigiu; ulterior,

pârâta SC C.I.M. SA a adus acest imobil ca aport la înființarea pârâtei SC I. SA,

ambele societăți privatizându-se prin transferul dreptului de proprietate

asupra acțiunilor sau părților sociale aparținând statului; contractele de

vânzare-cumpărare prin care s-a realizat și finalizat procesul de privatizare a

celor două societăți pârâte nu intră sub incidența art. 46 din Legea nr.

10/2001, deoarece obiectul acestor contracte nu îl constituie activele

imobiliare ale societăților, ci dreptul de proprietate încorporală asupra

părții din capitalul social deținut de stat; întrucât reclamanții nu au invocat

încălcarea vreunei condiții de preluare în temeiul Decretul nr. 92/1950 „per a

contrario se prezumă că imobilul a fost preluat cu titlu”; în baza acestei

constatări și cum societățile ce dețin imobilul s-au privatizat cu respectarea

legii, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent în

contradictoriu cu instituția implicată în procesul de privatizare.

Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de reclamanți

și de pârâta A.P.A.P.S., au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 153/A

din 30 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă.

Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a menținut

sentința tribunalului, în termen legal, au declarat recurs reclamanții S.F.C. și

SA care au invocat următoarele critici: instanțele au aplicat greșit

prevederile Legii nr. 10/2001 și nu au luat în considerare faptul că

societățile pârâte „au forțat ilegal privatizarea imobilului” în perioada în

care se găseau în plin proces de revendicare atât la Judecătoria Odorheiu

Secuiesc, cât și la Curtea de Apel Târgu Mureș; instanțele nu au luat în

considerare prevederile art. 46 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001; și în

prezent, în cartea funduară și în anexele referitoare la foaia de avere asupra

imobilului revendicat figurează ca proprietar tot Statul Român; acțiunile la

care se referă contractele de privatizare privesc construcția, nu și terenul

aferent acesteia; Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1999 nu sunt acte normative

prin care pârâtele să fi dobândit nu drept de proprietate asupra imobilului.

Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:

Potrivit C.F. Sâmbătești, nr. top 242/4, B 35, 36 imobilul

din municipiul Odorheiu Secuiesc, a fost proprietatea soților S.F. și S.M.,

părinții reclamanților. Din adresa nr. 86164 din 27 mai 1994 eliberată de

Filiala Harghita a Arhivelor Statului, rezultă că, imobilul a fost naționalizat

prin Decretul nr. 92/1950 de la tatăl reclamanților pe motiv că acesta deținea

în proprietate un număr total de 19 apartamente în imobilul revendicat și în

alte trei imobile.

Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte

din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui

titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care

România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Reglementarea pe care o consacră textul citat pornește de la

constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de

bunuri la care se referă articolul menționat aparține în proprietate Statului

Român, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condițiilor

enunțate de textul menționat. În caz contrar, în situația imobilelor preluate

de stat fără respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care

România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat,

dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar

statul nu a devenit un adevărat proprietar.

Astfel, în anul 1950, când imobilul a fost naționalizat, era

în vigoare Constituția din 1948, care, în art. 8, prevedea că proprietatea

particulară și dreptul de moștenire erau garantate, iar proprietatea

particulară agonisită prin muncă și economisire se bucura de o protecție

specială.

Nu se poate afirma că Decretul nr. 92/1950 a constituit un

mijloc legal de dobândire de către stat a proprietății imobilului, cât timp din

interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este

dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a

dispune de el, iar potrivit art. 481 din același cod, nimeni nu poate fi silit

a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și

primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De aceea, în speță, contrar celor reținute anterior de

instanțe, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu

încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv măsurii de

naționalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi

considerat valabil, fiind fără relevanță că autorul reclamanților avea în

proprietate un număr de 19 apartamente, deoarece dispozițiile legale citate, în

vigoare la data naționalizării, fără a face deosebire cu privire la întinderea

proprietății unei persoane sau la destinația pe care o aveau imobilele,

garantau și proteguiau proprietatea particulară agonisită prin muncă și

economisire.

Confruntate cu acțiunea reclamanților și cu dreptul lor de

proprietate dobândit pe cale succesorală, pârâtele S.C. C.I.M. SA Harghita și SC

I. SA Miercurea Ciuc s-au apărat în sensul că ele sunt proprietarele

nemișcătorului, exhibând contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. HR 16

din 23 aprilie 1999 și nr. HR 21 din 13 iulie 2000, ambele încheiate cu fostul

Fond al Proprietății de Stat și au susținut, în sensul art. 46 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, că sunt acte juridice de înstrăinare valabile, deoarece au

fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

La rândul lor, reclamanții, atât prin acțiunea introductivă

de instanță, cât și ulterior, prin cererile din 2 octombrie 2002 și 5 februarie

2003, au solicitat instanțelor să verifice condițiile în care a avut loc

privatizarea cu referire la bunul autorilor lor și în final au cerut să se

constate nulitatea actelor de înstrăinare cu motivarea că au întreprins

demersuri anterioare privatizării pârâtelor, atât potrivit Legii nr. 112/1995,

cât și conform dreptului comun, în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară,

astfel că ambele pârâte, părți în acele procese, au cunoscut realitatea, atât

cu privire la calitatea de proprietari tabulari ai autorilor reclamanților, la

modalitatea în care statul a devenit proprietar aparent, cât și cu referire la

demersul întreprins de reclamanți, încă din anul 1994, de apropriere a bunului

imobiliar.

Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în

redactarea în vigoare la data pronunțării hotărârilor recurate, actele juridice

de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având

ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate

absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Rezultă din cele de mai sus că legiuitorul a dat prevalență

bunei-credințe a părților care au încheiat actele juridice de înstrăinare,

inclusiv cele întreprinse în cadrul procesului de privatizare și a înțeles că

păstreze aceste acte juridice încheiate cu credință legitimă, chiar în cazul în

care ele se referă ori au ca obiect bunuri preluate de stat fără titlu valabil.

S-a considerat, pe drept cuvânt, că legea, care apără proprietatea, trebuie să

se încline înaintea unui principiu superior de echitate și de justiție:

buna-credință a cumpărătorului.

Incidența acestui principiu este însă subsecventă întrunirii

cumulative a două condiții, privind eroarea cu privire la calitatea de

proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și,

deasemenea, invincibilă, și a unei condiții privind buna-credință a subdobânditorului,

care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială

imputabilă acestuia. Într-adevăr, s-a cerut întotdeauna ca terțul cumpărător

care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună-credință, adică să nu

fi cunoscut realitatea, și ca eroarea în care a căzut să fie generală și mai cu

seamă invincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat.

În speță, în aplicarea acestor principii, se constată că

instanțele nu au analizat nici legalitatea modului în care pârâtele au încheiat

actele juridice de privatizare cu referire la nemișcătorul revendicat și nici

dacă, nu cumva, au fost de rea-credință, așa cum susțin reclamanții, în sensul

că societățile pârâte ar fi cunoscut încă din anul 1994 atât situația tabulară

a imobilului și că statul era doar un proprietar aparent, cât și faptul că

reclamanții invocau, mai înainte de privatizare, o pretențiune legitimă de

proprietate asupra bunului și în pofida acestor realități, pârâtele au

continuat și finalizat procesul de privatizare.

În adevăr, instanțele nu au analizat condițiile și

modalitățile în care societățile pârâte pretind că au devenit proprietarele

bunului, demers respins în temeiul unei excepțiuni procedurale ce privește

admisibilitatea acțiunii, pe motiv că „obiectul contractelor nu îl constituie

activele imobiliare ale societății, ci dreptul de proprietate încorporală

asupra unei părți din capitalul social deținut de stat ...”. Soluția este

greșită, deoarece, pe de o parte, textul citat nu face distincția asupra împrejurării

dacă în procesul de privatizare s-au vândut acțiuni ori active, iar pe de altă

parte, în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, pârâtele, care

stăpânesc bunul, invocă asupra lui o pretențiune de proprietate în temeiul

căreia tind să zădărnicească pretenția similară a reclamanților izvorâtă din

titlul anterior al autorului lor.

Întrucât instanțele nu au analizat, la solicitările repetate

ale reclamanților, legalitatea contractelor exhibate de pârâte, chestiune de

care depinde, prejudicial, soluția referitoare la restituirea în natură a

nemișcătorului, se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor date în

cauză și reluarea judecății la instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul

declarat de reclamanții

S.F.C. și SA împotriva deciziei nr. 153 A din 30 octombrie 2003 a Curții de

Apel Târgu Mureș, secția civilă.

Casează

decizia recurată precum și sentința civilă nr. 612 din 25 aprilie 2003 a

Tribunalului Harghita și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2006.