ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3270/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin notificarea nr. 364/N/2001 din 28 martie 2001 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 și adresată SC I. SA Odorheiu Secuiesc, numiții SA, S.F.C. și S.M. au solicitat restituirea în natură a imobilului, casă de locuit, situat în Odorheiu Secuiesc, înscris în C.F. Sâmbătești, sub nr. top 242/2, care în prezent este sediul societății notificate și reprezintă aport în natură la constituirea patrimoniului acestei societăți. În motivarea notificării solicitanții au arătat că imobilul, casă de locuit și terenul aferent, din Odorheiu Secuiesc, așa cum rezultă din C.F. Sâmbătești, a fost proprietatea defunctului S.F.

și a soției acestuia, petenții fiind moștenitorii legali ai proprietarului tabular, în calitate de descendenți, imobilul fiind preluat de stat prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950. SA, S.F.C. și S.M. au notificat, cu același conținut, sub nr. 785 din 23 iulie 2001 pe Primarul municipiului Odorheiu Secuiesc și sub nr. 5/N din 8 februarie 2002 A.P.A.P.S., solicitând restituirea în natură a imobilului, casă de locuit și teren aferent de 1799 mp situat în Odorheiu Secuiesc, înscris în C.F. Sâmbătești. La data de 21 mai 2002 reclamanții SA și S.F.C. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Odorheiu Secuiesc, Prefectura Harghita, SC I. SA Odorheiu Secuiesc, SC C.I.M.

Harghita SA Miercurea Ciuc și A.P.A.P.S., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - În principal, restituirea în natură a imobilului din Odorheiu Secuiesc, înscris în C.F. Sâmbătești, top. 242/4, compus din casă de locuit și teren aferent în suprafață de 1388 mp, cu efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară; - În subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, în tot sau numai în parte, reclamanții au solicitat măsuri reparatorii în echivalent, estimând imobilul la valoarea de 3.150.000.000 lei. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că potrivit cărții funciare imobilul din Odorheiu Secuiesc, dobândit prin cumpărare la 17 aprilie 1943, a aparținut antecesorilor lor, S.F.

și S.M., bun trecut în proprietatea statului prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950. În anul 1994 reclamanții au promovat o acțiune în revendicarea imobilului, acțiune admisă, inițial, de Judecătoria Odorheiu Secuiesc prin sentința civilă nr. 1866 din 16 decembrie 1994, dar respinsă, ulterior, prin decizia civilă nr. 440/R/1998 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, urmare a exercitării de către pârâta SC I. SA Odorheiu Secuiesc a căilor de atac. După apariția Legii nr. 112/1995, reclamanții s-au adresat Comisiei județene Miercurea Ciuc de aplicare a acestei legi, dar prin hotărârea nr. 599 din 23 noiembrie 2000 a acestei instituții, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului.

Întrucât din corespondența purtată cu pârâta SC I. SA a rezultat că această societate este privatizată, reclamanții au cerut prin acțiunea introductivă de instanță să „se verifice în ce măsură susținerile pârâtei SC I. SA privind privatizarea și deținerea construcției în cauză ca aport în natură din partea SC C.I.M. Harghita SA sunt reale”. Cu referire la teren, reclamanții au învederat că din suprafața totală de 1800,03 mp, doar 592,34 mp sunt afectați de construcții, diferența de 1307,96 mp putând fi restituită în natură. Prin întâmpinări, pârâtele S.C. C.I.M. Harghita SA Miercurea Ciuc și SC I. SA Miercurea Ciuc au solicitat respingerea acțiunii. Prima pârâtă s-a apărat în sensul că antecesoarea ei a primit imobilul în administrare prin decizia nr. 81 din 12 martie 1979 a fostului Consiliul Popular al județului Harghita.

Cea de a doua pârâtă a susținut că a primit, de la cea dintâi, ca aport social, cu prilejul înființării, imobilul revendicat (construcții și teren) în care funcționează un șantier de instalații aflat în subordinea SC I. SA Miercurea Ciuc, aspect menționat în procesul-verbal de preluare a mijloacelor fixe nr. 310/1993. Pârâta SC I. SA s-a mai apărat în sensul că, ulterior preluării, aportul la capitalul social a fost majorat, iar în anul 1999, societatea s-a privatizat integral prin cumpărarea de la fostul F.P.S. a întregului pachet de acțiuni, deținut de stat, situație în care fiind vorba de acte juridice de înstrăinare încheiate cu respectarea legilor în vigoare [art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], reclamanții sunt îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent [art. 27 alin. (1) și art. 43 alin. (1) din aceeași lege] ce pot fi cerute doar de la A.P.A.P.S.

Prin petiția depusă pentru termenul din 2 octombrie 2002 (filele 169-170 dosar de fond) reclamanții au învederat că la data când se pretinde că pârâta SC I. SA s-a înființat și a primit ca aport la capitalul social din partea SC C.I.M. Harghita SA imobilul din Odorheiu Secuiesc, acest bun era revendicat în justiție de către reclamanți, după cum bunul era litigios și la data de 23 aprilie 1999 când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 16 HR dintre fostul FPS și SC C.I.M. Harghita SA, astfel că pârâtele „nu au dobândit legal proprietatea asupra imobilului + teren aferent”. Printr-o altă petiție depusă pentru termenul din 5 februarie 2003 (filele 314-318 dosar de fond) reclamanții au efectuat o sinteză a actelor juridice prin care nemișcătorul revendicat a fost preluat de stat și apoi transmis, succesiv, în proprietatea societăților comerciale pârâte, arătând că sunt acte lovite de nulitate absolută.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Harghita, prin sentința civilă nr. 612 din 25 aprilie 2003, a admis acțiunea numai împotriva pârâtei A.P.A.P.S. și a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele situate în municipiul Odorheiu Secuiesc, înscris în C.F. Sâmbătești nr. top 242/4 cu teren aferent în suprafață de 1388 mp și care au fost preluate cu titlu valabil și sunt evidențiate în patrimoniul SC I. SA Miercurea Ciuc. A fost obligată pârâta A.P.A.P.S. să emită decizie sau dispoziție motivată care să cuprindă măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul de mai sus, evaluat la suma de 2.589.301.000 lei, valoare stabilită prin expertiza tehnică întocmită de ing.

B.L. A fost respinsă acțiunea față de ceilalți pârâți. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: imobilul în litigiu a aparținut numiților S.F. și S.M., soți, părinții reclamanților și a trecut în proprietatea statului, prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950; după naționalizare, până în anul 1978, nemișcătorul s-a aflat în administrarea Ministerului de Interne, iar apoi, Comitetul Executiv al Consiliului Popular județean Harghita, prin decizia nr. 81 din 12 martie 1979, l-a transmis în administrarea I.C.M.S. Harghita, antecesoarea pârâtei SC C.I.M. SA Harghita, Miercurea Ciuc; această din urmă pârâtă s-a înființat în urma reorganizării ca societate comercială, conform Legii nr. 15/1990 și potrivit art. 20 din această lege, pârâta a devenit proprietara bunurilor din patrimoniul său, inclusiv a imobilului în litigiu; ulterior, pârâta SC C.I.M.

SA a adus acest imobil ca aport la înființarea pârâtei SC I. SA, ambele societăți privatizându-se prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor sau părților sociale aparținând statului; contractele de vânzare-cumpărare prin care s-a realizat și finalizat procesul de privatizare a celor două societăți pârâte nu intră sub incidența art. 46 din Legea nr. 10/2001, deoarece obiectul acestor contracte nu îl constituie activele imobiliare ale societăților, ci dreptul de proprietate încorporală asupra părții din capitalul social deținut de stat; întrucât reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei condiții de preluare în temeiul Decretul nr. 92/1950 „per a contrario se prezumă că imobilul a fost preluat cu titlu”; în baza acestei constatări și cum societățile ce dețin imobilul s-au privatizat cu respectarea legii, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent în contradictoriu cu instituția implicată în procesul de privatizare.

Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de reclamanți și de pârâta A.P.A.P.S., au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 153/A din 30 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă. Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a menținut sentința tribunalului, în termen legal, au declarat recurs reclamanții S.F.C.

și SA care au invocat următoarele critici: instanțele au aplicat greșit prevederile Legii nr. 10/2001 și nu au luat în considerare faptul că societățile pârâte „au forțat ilegal privatizarea imobilului” în perioada în care se găseau în plin proces de revendicare atât la Judecătoria Odorheiu Secuiesc, cât și la Curtea de Apel Târgu Mureș; instanțele nu au luat în considerare prevederile art. 46 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001; și în prezent, în cartea funduară și în anexele referitoare la foaia de avere asupra imobilului revendicat figurează ca proprietar tot Statul Român; acțiunile la care se referă contractele de privatizare privesc construcția, nu și terenul aferent acesteia; Legea nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1999 nu sunt acte normative prin care pârâtele să fi dobândit nu drept de proprietate asupra imobilului. Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed: Potrivit C.F. Sâmbătești, nr. top 242/4, B 35, 36 imobilul din municipiul Odorheiu Secuiesc, a fost proprietatea soților S.F. și S.M., părinții reclamanților. Din adresa nr. 86164 din 27 mai 1994 eliberată de Filiala Harghita a Arhivelor Statului, rezultă că, imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 de la tatăl reclamanților pe motiv că acesta deținea în proprietate un număr total de 19 apartamente în imobilul revendicat și în alte trei imobile.

Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Reglementarea pe care o consacră textul citat pornește de la constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menționat aparține în proprietate Statului Român, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condițiilor enunțate de textul menționat.

În caz contrar, în situația imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar. Astfel, în anul 1950, când imobilul a fost naționalizat, era în vigoare Constituția din 1948, care, în art. 8, prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucura de o protecție specială. Nu se poate afirma că Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire de către stat a proprietății imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ.

rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art. 481 din același cod, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. De aceea, în speță, contrar celor reținute anterior de instanțe, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv măsurii de naționalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, fiind fără relevanță că autorul reclamanților avea în proprietate un număr de 19 apartamente, deoarece dispozițiile legale citate, în vigoare la data naționalizării, fără a face deosebire cu privire la întinderea proprietății unei persoane sau la destinația pe care o aveau imobilele, garantau și proteguiau proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire.

Confruntate cu acțiunea reclamanților și cu dreptul lor de proprietate dobândit pe cale succesorală, pârâtele S.C. C.I.M. SA Harghita și SC I. SA Miercurea Ciuc s-au apărat în sensul că ele sunt proprietarele nemișcătorului, exhibând contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. HR 16 din 23 aprilie 1999 și nr. HR 21 din 13 iulie 2000, ambele încheiate cu fostul Fond al Proprietății de Stat și au susținut, în sensul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că sunt acte juridice de înstrăinare valabile, deoarece au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

La rândul lor, reclamanții, atât prin acțiunea introductivă de instanță, cât și ulterior, prin cererile din 2 octombrie 2002 și 5 februarie 2003, au solicitat instanțelor să verifice condițiile în care a avut loc privatizarea cu referire la bunul autorilor lor și în final au cerut să se constate nulitatea actelor de înstrăinare cu motivarea că au întreprins demersuri anterioare privatizării pârâtelor, atât potrivit Legii nr. 112/1995, cât și conform dreptului comun, în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară, astfel că ambele pârâte, părți în acele procese, au cunoscut realitatea, atât cu privire la calitatea de proprietari tabulari ai autorilor reclamanților, la modalitatea în care statul a devenit proprietar aparent, cât și cu referire la demersul întreprins de reclamanți, încă din anul 1994, de apropriere a bunului imobiliar.

Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare la data pronunțării hotărârilor recurate, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Rezultă din cele de mai sus că legiuitorul a dat prevalență bunei-credințe a părților care au încheiat actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întreprinse în cadrul procesului de privatizare și a înțeles că păstreze aceste acte juridice încheiate cu credință legitimă, chiar în cazul în care ele se referă ori au ca obiect bunuri preluate de stat fără titlu valabil.

S-a considerat, pe drept cuvânt, că legea, care apără proprietatea, trebuie să se încline înaintea unui principiu superior de echitate și de justiție: buna-credință a cumpărătorului. Incidența acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiții, privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, deasemenea, invincibilă, și a unei condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia. Într-adevăr, s-a cerut întotdeauna ca terțul cumpărător care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună-credință, adică să nu fi cunoscut realitatea, și ca eroarea în care a căzut să fie generală și mai cu seamă invincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat.

În speță, în aplicarea acestor principii, se constată că instanțele nu au analizat nici legalitatea modului în care pârâtele au încheiat actele juridice de privatizare cu referire la nemișcătorul revendicat și nici dacă, nu cumva, au fost de rea-credință, așa cum susțin reclamanții, în sensul că societățile pârâte ar fi cunoscut încă din anul 1994 atât situația tabulară a imobilului și că statul era doar un proprietar aparent, cât și faptul că reclamanții invocau, mai înainte de privatizare, o pretențiune legitimă de proprietate asupra bunului și în pofida acestor realități, pârâtele au continuat și finalizat procesul de privatizare.

În adevăr, instanțele nu au analizat condițiile și modalitățile în care societățile pârâte pretind că au devenit proprietarele bunului, demers respins în temeiul unei excepțiuni procedurale ce privește admisibilitatea acțiunii, pe motiv că „obiectul contractelor nu îl constituie activele imobiliare ale societății, ci dreptul de proprietate încorporală asupra unei părți din capitalul social deținut de stat ...”. Soluția este greșită, deoarece, pe de o parte, textul citat nu face distincția asupra împrejurării dacă în procesul de privatizare s-au vândut acțiuni ori active, iar pe de altă parte, în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, pârâtele, care stăpânesc bunul, invocă asupra lui o pretențiune de proprietate în temeiul căreia tind să zădărnicească pretenția similară a reclamanților izvorâtă din titlul anterior al autorului lor.

Întrucât instanțele nu au analizat, la solicitările repetate ale reclamanților, legalitatea contractelor exhibate de pârâte, chestiune de care depinde, prejudicial, soluția referitoare la restituirea în natură a nemișcătorului, se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor date în cauză și reluarea judecății la instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții S.F.C. și SA împotriva deciziei nr. 153 A din 30 octombrie 2003 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă. Casează decizia recurată precum și sentința civilă nr. 612 din 25 aprilie 2003 a Tribunalului Harghita și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2006.