ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3080/2010

Asupra recursului, constată următoarele: Prin decizia nr. 43 din 15 februarie 1982 a Consiliului Popular al județului Harghita, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, s-a preluat de stat din patrimoniul numiților G.A. și G.E. cota de ½ părți indivize din imobilul - construcții și 582 mp teren – înscrise în C.F. Jigodin 4291/C, sub nr. top 2679/1/2/1/C și C.F. Jigodin 2679/1/2/1, precum și un garaj din cărămidă în suprafață de 24,80 mp, proprietate extratabulară. Prin dispoziția nr. 1305 din 22 iunie 2004, Primarul municipiului Miercurea Ciuc a respins cererea de restituire în natură a cotei părți din proprietatea mai sus arătată, formulată de notificatorul G.A., motivat de faptul că imobilul a fost înstrăinat către chiriașa OG.

în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995 (art. 1). Prin aceeași dispoziție s-a stabilit valoarea echivalentă a părții din imobilul menționat, imposibil de restituit în natură, la suma de 10416 dolari SUA, sumă până la concurența căreia s-a recunoscut dreptul notificatorului la măsuri reparatorii (art. 2). Prin contestația înregistrată la data de 26 mai 2004, astfel cum a fost modificată, reclamanții G.A. (E.) și G.E. au cerut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 005 din 27 septembrie 1996 intervenit între SC G. SA Miercurea Ciuc (actualmente SC C. SA) și O.G. privind imobilul, anularea dispoziției mai sus arătată și obligarea pârâtei Primăria municipiului Miercurea Ciuc la restituirea imobilului preluat de stat, inclusiv rectificarea mențiunilor din cărțile funciare, invocând incidența art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, art. 480-481 C. civ.

și art. 17 din declarația Universală a Drepturilor Omului. Totodată, reclamanții au cerut constatarea nulității absolute a contractului de concesionare nr. 84 din 1 aprilie 2002 intervenit între pârâții Primăria municipiului Miercurea Ciuc și O.G., având ca obiect terenul în suprafață de 132 mp, aferent casei preluate de stat și deținut în indiviziune de pârâți, precum și a procesului verbal de negociere a prețului concesiunii, datat 27 iunie 2005, invocând incidența dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001 În motivarea cererii reclamanții au susținut că imobilul a fost preluat în mod abuziv de Statul Român, caz în care și-au păstrat calitatea de proprietari, și că înstrăinarea sa în procedura Legii nr. 112/1995 s-a făcut în mod nelegal, împrejurare în care se impune admiterea cererii de restituire în natură dedusă judecății.

Prin sentința civilă nr. 252 din 11 februarie 2009, Tribunalul Harghita, secția civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții G.A. și G.E. în contradictoriu cu pârâții O.G., Primăria Miercurea Ciuc și SC C. Harghita SA. În motivarea sentinței instanța a reținut că atâta timp cât imobilul în litigiu a fost înstrăinat către chiriaș în procedura prevăzută de dispozițiile Legii nr. 112/1995 și că atâta timp cât actul de înstrăinare nu a fost anulat, în raport de prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nu se mai poate dispune restituirea sa în natură către fostul proprietar care este îndreptățit doar la despăgubiri, astfel cum corect s-a reținut prin dispoziția contestată. Instanța a mai reținut că soluția se impune a fi adoptată și în ceea ce privește cererea de restituire în natură a garajului, întrucât și acesta, conform fișei anexă la contractul de vânzare-cumpărare nr. 005 din 27 septembrie 1996, a fost vândut chiriașului - pârâta OG.

Referitor la cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 582 mp, instanța a reținut, de asemenea că nu poate fi primită, întrucât, în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995 și art. 33 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, cumpărătorii construcțiilor dobândesc dreptul de proprietate și asupra terenului aferent acestora, cu respectarea dispozițiilor art.26 alin. ultim din lege, clauză care a fost înserată și în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta O.G. Cât privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractului de concesionare nr. 84 din 1 aprilie 2002 și a procesului verbal de negociere datat 27 iunie 2005, tribunalul a reținut că nu poate fi primit, deoarece nu sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât, contractul de concesiune menționat, având ca obiect terenul în suprafață de 132 mp, care este aferent construcției și este deținut în indiviziune de pârâți, identificat sub nr. top 2679/1/2/1/1 și 2679/1/2/1/5, a fost încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 dar mai înainte de modificarea dispozițiilor art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 [devenit art. 21 alin. (5), după republicare], prin art. 50 din Legea nr. 257 din 19 iulie 2005. Ca atare, în baza principiului neretroactivității legii civile, consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, nulitatea contractului de concesiune nu poate fi fundamentată pe dispozițiile art. 21 alin. (5) care nu erau în vigoare la momentul încheierii sale.

Prin decizia nr. 102/A din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții G.A. și G.E. împotriva sentinței menționate. În motivarea deciziei instanța a reținut că în cauză nu este dată excepția autorității de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. civ., invocată de pârâtul Municipiul Miercurea Ciuc, în raport de mențiunile sentinței civile nr. 1406 din 13 octombrie 2005 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, rămasă definitivă și irevocabilă, întrucât nu există identitatea de părți, obiect și cauză, cerută de dispozițiile art. 1201 C. civ.

Instanța a mai reținut că atâta timp cât cererea de anulare a contractul de vânzare cumpărare nr. 005 din 27 septembrie 1996 a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, anume prin sentința civilă nr. 1406 din 13 octombrie 2005 mai sus arătată, solicitarea de anulare a dispoziție nr. 1305/2004 emisă de Primarul municipiului Miercurea Ciuc și de restituire în natură, în raport de prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nu mai poate fi primită.

Instanța de apel a mai reținut că în aceste condiții, prima instanță nu mai era abilitată să verifice din nou valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, cu mențiunea că soluția nu intră în contradicție nici cu prevederile deciziei civile nr. 858/R din 23 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția contencios administrativ și fiscal, (prin care s-a stabilit competența de soluționare a pretențiilor formulate de reclamantă în contextul Legii nr. 10/2001) și că decizia nr. 5235 din 27 iulie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de reclamanți, nu are nicio relevanță în prezenta cauză.

Totodată, instanța de apel a reținut ca fiind corecte constatările primei instanțe potrivit cu care garajul a cărei restituire se solicită de reclamant este menționat în fișa tehnică anexă la contractul de vânzare nr. 5/1996 ca, de altminteri, și terenul care este aferent construcției înstrăinate prin contractul menționat, caz în care pârâta cumpărătoare a dobândit dreptul de proprietate atât asupra garajului cât și asupra terenului, conform dispozițiilor art. 33 din H.G. nr. 20/1996. Referitor la solicitarea de anulare a contractul de concesiune nr. 84 din 1 aprilie 2002, instanța de apel a statuat că soluția se impune a fi menținută și că își însușește considerentele evidențiate în hotărârea primei instanțe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții G.A. și G.E., invocând incidența art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanții prezintă împrejurările de fapt în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat în aplicarea Decretului nr. 223/1974 și solicită o reanalizare a probelor aflate la dosarul Comisiei constituite conform Legii nr. 112/1995, inclusiv a hotărârii nr. 233 din 25 noiembrie 1997, susținând că atâta timp cât, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, și-au păstrat calitatea de proprietari asupra imobilului, imobilul nu putea fi înstrăinat în mod legal de stat către pârâta O.G. Reclamanții susțin, totodată, că decizia curții de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., justificat de faptul că instanța de apel încălcat constatările aceleiași instanțe evidențiate în decizia nr. 858/R din 23 octombrie 2008, fără a se analiza cu temeinicie și claritate problema de fond a acțiunii care, în opinia lor, o constituia „verificarea principiului restituirii în natură, principiu care prevala oricăror altor măsuri reparatorii prevăzute de lege”. Reclamanții invocă și o încălcare de către instanța de apel a dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, în redactarea din forma anterioară republicării legii, precum și faptul că instanța nu s-a pronunțat cu privire la necesitatea aplicării cu prioritate a prevederilor art. 1 și art. 5 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., în raport de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu care sunt în contradicție.

În concluzie, reclamanții solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și, în principal admiterea cererii și retrocedarea construcțiilor înstrăinate, cu mențiunea că se obligă să restituie despăgubirea încasată în procedura Legii nr. 112/1995, în sumă de 8.565,2 lei, sau, în subsidiar, în ipoteza în care nu se dispune anularea contractului de vânzare cumpărare, obligarea pârâtei la restituirea garajului și a suprafeței de 166 mp care, în opinia lor, nu au făcut obiectul înstrăinării, precum și la plata unei despăgubiri în sumă de 150.000 Euro și, respectiv, anularea contractului de concesiune.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru urătoarele considerente: În drept, recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se fundamenteze pe hotărârea recurată, soarta sa depinzând în mod determinant de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în măsura în care a fost dezvoltat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casație și Justiție. Tocmai de aceea legiuitorul a instituit în sarcina părții recurente, sub sancțiunea nulității, obligația de a arăta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora. Totodată, recursul trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii atacate și pe chestiuni de drept care au făcut obiectul analizei instanțelor de fond în procesul pendinte, în caz contrar, instanța de recurs fiind pusă în imposibilitate să exercite controlul judiciar, în limitele impuse prin dispozițiile art. 304 pct. 1 -9 C. proc.

civ. În speța supusă analizei, se constată că, parte din criticile de nelegalitate invocate de reclamanți se referă la aspecte care au făcut obiectul judecății în alte procese, iar parte sunt nefondate. Astfel, chestiunea nelegalității Hotărârii nr. 2323/1997 a Comisiei Județului Harghita pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care, la solicitarea reclamanților, le-au fost acordate despăgubiri în sumă de 15.404.320 lei pentru cota parte de ½ părți indivize din imobilul preluat de stat în aplicarea Decretului nr. 223/1974, a fost supusă controlului judecătoresc, ca urmare a contestării de către reclamanți în dosarul nr. 1056/1998 al Judecătoriei Miercurea Ciuc.

În dosarul menționat s-a pronunțat sentința civilă 2700 din 9 decembrie 1999 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, rămasă definitivă și irevocabilă, ca urmare a respingerii apelului și recursului declarat de reclamant prin decizia civilă nr. 218 din 30 martie 2000 a Tribunalului Harghita și decizia nr. 40/R din 19 ianuarie 2001 a Curții de Apel Târgu Mureș. Totodată, se constată că valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 005 din 27 septembrie 1996, având ca obiect imobilul în litigiu, contract intervenit între pârâții Primăria municipiului Miercurea Ciuc, în calitate de vânzător și O.G., în calitate de cumpărător a făcut obiectul unui alt proces, în dosarul nr. 868/2005 al Judecătoriei Miercurea Ciuc.

În dosarul menționat instanțele judecătorești competente au soluționat cererea în anularea contractului mai sus arătat, formulată de reclamanții la data de 23 martie 2005, și au pronunțat sentința civilă nr. 1406 din 13 octombrie 2005 a Judecătoriei Miercurea Ciuc (în sensul respingerii cererii ca fiind tardiv formulată, în raport de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001), sentință care a fost menținută prin deciziile nr. 7/25 ianuarie 2007 a Tribunalului Harghita și, respectiv, nr. 605/R din 30 mai 2007 a Curții de Apel Târgu Mureș.

În atare condiții, aspectele de nelegalitate invocate de reclamanți în legătură cu desfășurarea procedurii administrative și a celei judiciare prevăzută de Legea nr. 112/2005 și, respectiv, criticile aduse modalității de administrare și de apreciere a probatoriilor administrate în cadrul celor două procese mai sus arătate nu mai pot face obiectul analizei instanțelor judecătorești într-un nou proces și cu atât mai puțin ele nu pot fi invocate ca motiv de recurs în prezenta cauză. Aceasta, întrucât, în baza efectului pozitiv al autorității de lucru de judecat recunoscut hotărârilor judecătorești rămase definitive și irevocabile, instanțele nu mai pot relua în discuție aspecte de fapt și de drept care au fost deja soluționate în cadrul altor procese.

Totodată, se observă că prin decizia nr. 858 din 23 octombrie 2008 (dosar nr. 461/96/2008 al Curții de Apel Târgu Mureș, format prin disjungerea capătului de cerere de anularea contractului de concesiune nr. 84 din 1 aprilie 2002 și a procesului verbal de negociere datat 27 iunie 2005 din dosarul nr. 1558/2004), invocată prin recurs de reclamanții, Secția comercială și de contencios administrativ a Curții de Apel Târgu Mureș a statuat că se impune casarea sentinței civile nr. 849 din 21 mai 2008 a Tribunalului Harghita și trimiterea cauzei spre competentă soluționare secției civile a aceluiași tribunal. Aceasta, justificat de împrejurarea că acțiunea disjunsă nu era dată în competența secției de contencios administrativ ci, fiind o cerere accesorie, în conformitate cu dispozițiile art. 17 C. proc.

civ., în competența secției civile a tribunalului, investită cu judecata capătului principal de cerere și anume, contestație împotriva dispoziției nr. 1305/2004, întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001. În atare situație, cum secția civilă a tribunalului s-a investit cu judecata și a acestui capăt de cerere, critica formulată de reclamanți în sensul nerespectării de către instanța de trimitere a dispozițiilor date prin decizia 858 din 23 octombrie 2008, obligație impusă prin prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se dovedește a fi străină de lucrările dosarului și, pe cale de consecință, nefondată. Totodată, se constată, astfel cum au reținut și instanțele de fond, că interdicția înstrăinării ori concesionării imobilelor care cad în sfera de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a fost statuată prin dispozițiile art. 1 pct. 50 din Legea n r. 247/2005, publicată în M. Of.

nr. 653 din 22 iulie 2005 [prin care s-a introdus dispoziția art. 20 alin. 4 1 , devenită art. 21 alin. (5) după republicare]. Ca atare, această dispoziție legală, în raport de principiul neretroactivității legii civile, nu poate fi invocată cu succes pentru a obține nulitatea contractelor încheiate anterior acestei date, contracte care rămân supuse legii în vigoare la data momentul încheierii lor. Or, contractul de concesiune contestat de reclamanți, intervenit între pârâții Primăria municipiului Miercurea Ciuc și O.G.

și având ca obiect suprafața de 132 mp teren aferent construcțiilor înstrăinate în procedura Legii nr. 112/1995, a fost încheiat la data de 1 aprilie 2002 iar procesul verbal de negociere a prețului concesiunii la data 27 iunie 2005, adică anterior intrării în vigoare a interdicției instituite prin dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 – 22 iulie 2005, caz în care solicitarea de constatare a nulității pentru încălcarea interdicției mai sus arătate nu poate fi primită.

Totodată, se constată că atâta timp cât reclamanților nu li s-a recunoscut un drept de proprietate cu privire la imobilul în litigiu după momentul ratificării de România a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a protocoalelor adiționale la această convenție (prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994), reclamanții nu se pot prevala de încălcarea prevederilor art. 1 coroborat cu art. 5 din Primul protocol adițional, relative la protecția proprietății și raportarea Înaltelor părți contractante la prevederile protocolului. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății de reclamanți se dovedește a fi nefondat, sens în care va fi respins, cu obligarea acestora, în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc.

civ., la plata cheltuielilor avansate la judecata recursului de intimata O.G. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții G.A. și G.E. împotriva deciziei nr. 102/A din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Obligă recurenții la 500 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă O.G. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2010.