ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3080/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3080/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin decizia nr. 43 din 15 februarie

1982 a Consiliului Popular al județului Harghita, emisă în aplicarea

Decretului nr. 223/1974, s-a preluat de stat din patrimoniul numiților G.A. și G.E.

cota de ½ părți indivize din imobilul - construcții și 582 mp teren –

înscrise în C.F. Jigodin 4291/C, sub nr. top 2679/1/2/1/C și C.F. Jigodin

2679/1/2/1, precum și un garaj din cărămidă în suprafață de 24,80 mp,

proprietate extratabulară.

Prin dispoziția nr. 1305 din 22

iunie 2004, Primarul municipiului Miercurea Ciuc a respins cererea de

restituire în natură a cotei părți din proprietatea mai sus arătată, formulată

de notificatorul G.A., motivat de faptul că imobilul a fost înstrăinat către

chiriașa OG. în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995 (art. 1).

Prin aceeași dispoziție s-a stabilit

valoarea echivalentă a părții din imobilul menționat, imposibil de restituit în

natură, la suma de 10416 dolari SUA, sumă până la concurența căreia s-a

recunoscut dreptul notificatorului la măsuri reparatorii (art. 2).

Prin contestația înregistrată la

data de 26 mai 2004, astfel cum a fost modificată, reclamanții G.A. (E.) și G.E.

au cerut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.

005 din 27 septembrie 1996 intervenit între SC G. SA Miercurea Ciuc

(actualmente SC C. SA) și O.G. privind imobilul, anularea dispoziției mai sus

arătată și obligarea pârâtei Primăria municipiului Miercurea Ciuc la restituirea

imobilului preluat de stat, inclusiv rectificarea mențiunilor din cărțile

funciare, invocând incidența art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, art.

480-481 C. civ. și art. 17 din declarația Universală a Drepturilor Omului.

Totodată, reclamanții au cerut constatarea

nulității absolute a contractului de concesionare nr. 84 din 1 aprilie 2002 intervenit

între pârâții Primăria municipiului Miercurea Ciuc și O.G., având ca obiect

terenul în suprafață de 132 mp, aferent casei preluate de stat și deținut în

indiviziune de pârâți, precum și a procesului verbal de negociere a prețului

concesiunii, datat 27 iunie 2005, invocând incidența dispozițiilor art. 21

alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001

În motivarea cererii reclamanții au susținut

că imobilul a fost preluat în mod abuziv de Statul Român, caz în care și-au

păstrat calitatea de proprietari, și că înstrăinarea sa în procedura Legii nr.

112/1995 s-a făcut în mod nelegal, împrejurare în care se impune admiterea

cererii de restituire în natură dedusă judecății.

Prin sentința civilă nr. 252 din 11

februarie 2009, Tribunalul Harghita, secția civilă a respins acțiunea formulată

de reclamanții G.A. și G.E. în contradictoriu cu pârâții O.G., Primăria

Miercurea Ciuc și SC C. Harghita SA.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că atâta timp cât imobilul în litigiu a fost înstrăinat către chiriaș

în procedura prevăzută de dispozițiile Legii nr. 112/1995 și că atâta timp cât actul

de înstrăinare nu a fost anulat, în raport de prevederile art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001, nu se mai poate dispune restituirea sa în natură către

fostul proprietar care este îndreptățit doar la despăgubiri, astfel cum corect

s-a reținut prin dispoziția contestată.

Instanța a mai reținut că soluția se

impune a fi adoptată și în ceea ce privește cererea de restituire în natură a

garajului, întrucât și acesta, conform fișei anexă la contractul de

vânzare-cumpărare nr. 005 din 27 septembrie 1996, a fost vândut chiriașului - pârâta OG.

Referitor la cererea de restituire

în natură a terenului în suprafață de 582 mp, instanța a reținut, de asemenea

că nu poate fi primită, întrucât, în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995

și art. 33 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G.

nr. 20/1996, cumpărătorii construcțiilor dobândesc dreptul de proprietate și

asupra terenului aferent acestora, cu respectarea dispozițiilor art.26 alin. ultim

din lege, clauză care a fost înserată și în contractul de vânzare-cumpărare încheiat

cu pârâta O.G.

Cât privește capătul de cerere referitor

la constatarea nulității absolute a contractului de concesionare nr. 84 din 1

aprilie 2002 și a procesului verbal de negociere datat 27 iunie 2005,

tribunalul a reținut că nu poate fi primit, deoarece nu sunt incidente

dispozițiile art. 21 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât, contractul de

concesiune menționat, având ca obiect terenul în suprafață de 132 mp, care este

aferent construcției și este deținut în indiviziune de pârâți, identificat sub

nr. top 2679/1/2/1/1 și 2679/1/2/1/5, a fost încheiat după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 dar mai înainte de modificarea dispozițiilor art. 20 alin. (4)

din Legea nr. 10/2001 [devenit art. 21 alin. (5), după republicare], prin art. 50

din Legea nr. 257 din 19 iulie 2005.

Ca atare, în baza principiului

neretroactivității legii civile, consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. (2)

din Constituția României, nulitatea contractului de concesiune nu poate fi

fundamentată pe dispozițiile art. 21 alin. (5) care nu erau în vigoare la

momentul încheierii sale.

Prin decizia nr. 102/A din 8

octombrie 2009, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanții G.A. și G.E. împotriva sentinței menționate.

În motivarea deciziei instanța a

reținut că în cauză nu este dată excepția autorității de lucru judecat

prevăzută de art. 1201 C. civ., invocată de pârâtul Municipiul Miercurea Ciuc,

în raport de mențiunile sentinței civile nr. 1406 din 13 octombrie 2005 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, rămasă definitivă și irevocabilă, întrucât nu există identitatea

de părți, obiect și cauză, cerută de dispozițiile art. 1201 C. civ.

Instanța a mai reținut că atâta timp

cât cererea de anulare a contractul de vânzare cumpărare nr. 005 din 27

septembrie 1996 a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească, definitivă și

irevocabilă, anume prin sentința civilă nr. 1406 din 13 octombrie 2005 mai sus

arătată, solicitarea de anulare a dispoziție nr. 1305/2004 emisă de Primarul

municipiului Miercurea Ciuc și de restituire în natură, în raport de

prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nu mai poate fi primită.

Instanța de apel a mai reținut că în

aceste condiții, prima instanță nu mai era abilitată să verifice din nou

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, cu mențiunea că soluția nu

intră în contradicție nici cu prevederile deciziei civile nr. 858/R din 23

octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția contencios

administrativ și fiscal, (prin care s-a stabilit competența de soluționare a

pretențiilor formulate de reclamantă în contextul Legii nr. 10/2001) și că decizia

nr. 5235 din 27 iulie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de

reclamanți, nu are nicio relevanță în prezenta cauză.

Totodată, instanța de apel a reținut

ca fiind corecte constatările primei instanțe potrivit cu care garajul a cărei

restituire se solicită de reclamant este menționat în fișa tehnică anexă la

contractul de vânzare nr. 5/1996 ca, de altminteri, și terenul care este aferent

construcției înstrăinate prin contractul menționat, caz în care pârâta

cumpărătoare a dobândit dreptul de proprietate atât asupra garajului cât și

asupra terenului, conform dispozițiilor art. 33 din H.G. nr. 20/1996.

Referitor la solicitarea de anulare

a contractul de concesiune nr. 84 din 1 aprilie 2002, instanța de apel a

statuat că soluția se impune a fi menținută și că își însușește considerentele

evidențiate în hotărârea primei instanțe.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții G.A. și G.E., invocând incidența art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanții

prezintă împrejurările de fapt în care imobilul în litigiu a fost preluat de

stat în aplicarea Decretului nr. 223/1974 și solicită o reanalizare a probelor

aflate la dosarul Comisiei constituite conform Legii nr. 112/1995, inclusiv a

hotărârii nr. 233 din 25 noiembrie 1997, susținând că atâta timp cât, în

conformitate cu prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, și-au păstrat

calitatea de proprietari asupra imobilului, imobilul nu putea fi înstrăinat în

mod legal de stat către pârâta O.G.

Reclamanții susțin, totodată, că

decizia curții de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ., justificat de faptul că instanța de apel încălcat constatările

aceleiași instanțe evidențiate în decizia nr. 858/R din 23 octombrie 2008, fără

a se analiza cu temeinicie și claritate problema de fond a acțiunii care, în

opinia lor, o constituia „verificarea principiului restituirii în natură,

principiu care prevala oricăror altor măsuri reparatorii prevăzute de lege”.

Reclamanții invocă și o încălcare de

către instanța de apel a dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, în redactarea

din forma anterioară republicării legii, precum și faptul că instanța nu s-a

pronunțat cu privire la necesitatea aplicării cu prioritate a prevederilor art.

1 și art. 5 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., în raport de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu care sunt în contradicție.

În concluzie, reclamanții solicită

admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și,

în principal admiterea cererii și retrocedarea construcțiilor înstrăinate, cu

mențiunea că se obligă să restituie despăgubirea încasată în procedura Legii

nr. 112/1995, în sumă de 8.565,2 lei, sau, în subsidiar, în ipoteza în care nu

se dispune anularea contractului de vânzare cumpărare, obligarea pârâtei la

restituirea garajului și a suprafeței de 166 mp care, în opinia lor, nu au

făcut obiectul înstrăinării, precum și la plata unei despăgubiri în sumă de

150.000 Euro și, respectiv, anularea contractului de concesiune.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că nu poate fi primit pentru urătoarele considerente:

În drept, recursul este o cale

extraordinară de atac care trebuie să se fundamenteze pe hotărârea recurată,

soarta sa depinzând în mod determinant de modul cum sunt formulate motivele de

recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în măsura în care a fost

dezvoltat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Tocmai de aceea

legiuitorul a instituit în sarcina părții recurente, sub sancțiunea nulității,

obligația de a arăta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea acestora.

Totodată, recursul trebuie să se

grefeze pe conținutul hotărârii atacate și pe chestiuni de drept care au făcut

obiectul analizei instanțelor de fond în procesul pendinte, în caz contrar,

instanța de recurs fiind pusă în imposibilitate să exercite controlul judiciar,

în limitele impuse prin dispozițiile art. 304 pct. 1 -9 C. proc. civ.

În speța supusă analizei, se

constată că, parte din criticile de nelegalitate invocate de reclamanți se

referă la aspecte care au făcut obiectul judecății în alte procese, iar parte

sunt nefondate.

Astfel, chestiunea nelegalității Hotărârii

nr. 2323/1997 a Comisiei Județului Harghita pentru aplicarea Legii nr. 112/1995,

prin care, la solicitarea reclamanților, le-au fost acordate despăgubiri în

sumă de 15.404.320 lei pentru cota parte de ½ părți indivize din imobilul

preluat de stat în aplicarea Decretului nr. 223/1974, a fost supusă controlului

judecătoresc, ca urmare a contestării de către reclamanți în dosarul nr.

1056/1998 al Judecătoriei Miercurea Ciuc.

În dosarul menționat s-a pronunțat

sentința civilă 2700 din 9 decembrie 1999 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, rămasă definitivă și irevocabilă, ca urmare a respingerii apelului și recursului

declarat de reclamant prin decizia civilă nr. 218 din 30 martie 2000 a Tribunalului Harghita și decizia nr. 40/R din 19 ianuarie 2001 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Totodată, se constată că valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 005 din 27 septembrie 1996, având ca

obiect imobilul în litigiu, contract intervenit între pârâții Primăria

municipiului Miercurea Ciuc, în calitate de vânzător și O.G., în calitate de

cumpărător a făcut obiectul unui alt proces, în dosarul nr. 868/2005 al

Judecătoriei Miercurea Ciuc.

În dosarul menționat instanțele

judecătorești competente au soluționat cererea în anularea contractului mai sus

arătat, formulată de reclamanții la data de 23 martie 2005, și au pronunțat

sentința civilă nr. 1406 din 13 octombrie 2005 a Judecătoriei Miercurea Ciuc (în sensul respingerii cererii ca fiind tardiv formulată, în

raport de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001), sentință care a fost

menținută prin deciziile nr. 7/25 ianuarie 2007 a Tribunalului Harghita și, respectiv, nr. 605/R din 30 mai 2007 a Curții de Apel Târgu Mureș.

În atare condiții, aspectele de

nelegalitate invocate de reclamanți în legătură cu desfășurarea procedurii

administrative și a celei judiciare prevăzută de Legea nr. 112/2005 și,

respectiv, criticile aduse modalității de administrare și de apreciere a

probatoriilor administrate în cadrul celor două procese mai sus arătate nu mai

pot face obiectul analizei instanțelor judecătorești într-un nou proces și cu

atât mai puțin ele nu pot fi invocate ca motiv de recurs în prezenta cauză.

Aceasta, întrucât, în baza efectului

pozitiv al autorității de lucru de judecat recunoscut hotărârilor judecătorești

rămase definitive și irevocabile, instanțele nu mai pot relua în discuție

aspecte de fapt și de drept care au fost deja soluționate în cadrul altor

procese.

Totodată, se observă că prin decizia

nr. 858 din 23 octombrie 2008 (dosar nr. 461/96/2008 al Curții de Apel Târgu

Mureș, format prin disjungerea capătului de cerere de anularea contractului de

concesiune nr. 84 din 1 aprilie 2002 și a procesului verbal de negociere datat

27 iunie 2005 din dosarul nr. 1558/2004), invocată prin recurs de reclamanții,

Secția comercială și de contencios administrativ a Curții de Apel Târgu Mureș a

statuat că se impune casarea sentinței civile nr. 849 din 21 mai 2008 a Tribunalului Harghita și trimiterea cauzei spre competentă soluționare secției civile a

aceluiași tribunal.

Aceasta, justificat de împrejurarea

că acțiunea disjunsă nu era dată în competența secției de contencios

administrativ ci, fiind o cerere accesorie, în conformitate cu dispozițiile art.

17 C. proc. civ., în competența secției civile a tribunalului, investită cu

judecata capătului principal de cerere și anume, contestație împotriva

dispoziției nr. 1305/2004, întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8)

din Legea nr. 10/2001.

În atare situație, cum secția civilă

a tribunalului s-a investit cu judecata și a acestui capăt de cerere, critica

formulată de reclamanți în sensul nerespectării de către instanța de trimitere

a dispozițiilor date prin decizia 858 din 23 octombrie 2008, obligație impusă

prin prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se dovedește a fi străină de

lucrările dosarului și, pe cale de consecință, nefondată.

Totodată, se constată,

astfel cum au reținut și instanțele de fond, că interdicția înstrăinării ori

concesionării imobilelor care cad în sfera de aplicare a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, a fost statuată prin dispozițiile art. 1 pct. 50 din Legea n

r. 247/2005, publicată în M. Of. nr.

653 din 22 iulie 2005 [prin care s-a introdus dispoziția art. 20 alin. 4

1

,

devenită art. 21 alin. (5) după republicare].

Ca atare, această

dispoziție legală, în raport de principiul neretroactivității legii civile, nu

poate fi invocată cu succes pentru a obține nulitatea contractelor încheiate

anterior acestei date, contracte care rămân supuse legii în vigoare la data

momentul încheierii lor.

Or, contractul de

concesiune contestat de reclamanți, intervenit între pârâții Primăria

municipiului Miercurea Ciuc și O.G. și având ca obiect suprafața de 132 mp

teren aferent construcțiilor înstrăinate în procedura Legii nr. 112/1995, a

fost încheiat la data de 1

aprilie 2002 iar procesul verbal de negociere a prețului concesiunii la

data 27 iunie 2005, adică anterior intrării în vigoare a interdicției

instituite prin dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 – 22 iulie

2005, caz în care solicitarea de constatare a nulității pentru încălcarea

interdicției mai sus arătate nu poate fi primită.

Totodată, se constată că

atâta timp cât reclamanților nu li s-a recunoscut un drept de proprietate cu

privire la imobilul în litigiu după momentul ratificării de România a

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

precum și a protocoalelor adiționale la această convenție (prin Legea nr. 30

din 18 mai 1994), reclamanții nu se pot prevala de încălcarea prevederilor art.

1 coroborat cu art. 5 din Primul protocol adițional, relative la protecția

proprietății și raportarea Înaltelor părți contractante la prevederile

protocolului.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus

judecății de reclamanți se dovedește a fi nefondat, sens în care va fi respins,

cu obligarea acestora, în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., la

plata cheltuielilor avansate la judecata recursului de intimata O.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții G.A. și G.E. împotriva deciziei nr. 102/A din 8

octombrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Obligă recurenții la 500 lei cheltuieli de

judecată către intimata - pârâtă O.G.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai

2010.