ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 772/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Suceava, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 666 pronunțată la

23 mai 2002, în dosarul nr. 11146/2000, a admis acțiunea restrânsă a

reclamantei, D.S. Suceava, împotriva pârâtei, SC R.P. SRL Valea Doftanei, pe

care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 499.516.606 lei cu titlul de

preț, 499.556.606 lei penalități de întârziere și 29.675.664 lei cheltuieli de

judecată.

Recursul declarat de societatea

pârâtă, împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat de Curtea de

Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr.

573 din 19 septembrie 2002.

Împotriva acestor hotărâri, la 27

august 2003, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Invocând dispozițiile art. 330 pct. 2

din Codul de Procedură Civilă, Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție susține că hotărârile judecătorești atacate, cu

recurs în anulare, au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce

a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, aceste hotărâri fiind

totodată și vădit temeinice.

În motivarea recursului în anulare

se arată că părțile au încheiat la 24 septembrie 1999 un contract de vânzare-cumpărare,

pentru 1905 m.c. masă lemnoasă pe picior, cu o valoare totală de 2.095.500.000

lei, și eșalonarea tăierii parchetului în perioada 1 octombrie 1999-31

decembrie 1999.

Exploatarea masei lemnoase nu s-a

finalizat în termen, iar pârâta a efectuat plățile cu întârziere.

Pentru că facturile au fost

întârziate din motive obiective, neimputabile pârâtei, respectiv vremea

nefavorabilă, părțile au încheiat un nou contract la 31 ianuarie 2000, pentru

1395 m.c. masă lemnoasă, rămas din volumul de 1905 m.c. ai contractului inițial

și s-a stabilit o reeșalonare pentru perioada 1 februarie 2000-31 martie 2000.

S-a eliberat o nouă autorizație de exploatare, s-a stabilit valoarea

contractului la 1.534.500.000 lei, iar părțile au convenit că plata se va face

lunar pe baza facturii.

Pentru întârzierea decontării au

fost stabilite penalitățile.

În raport de aceste clauze

contractuale, instanțele de fond și recurs au reținut că pârâta datorează

reclamantei sumele pretinse, pentru că nu și-a respectat obligațiile asumate

prin contractul din 31 ianuarie 2000, și și-a fundamentat soluția pe

concluziile expertizei tehnice și facturile care se refereau la perioada

anterioară încheierii contractului.

La rândul său, instanța de recurs,

reținând doar că pârâta nu a contestat volumul de masă lemnoasă pusă în

valoare, a concluzionat că pretențiile reclamantei sunt pe deplin justificate.

Din datele cauzei, rezulta că pentru

exploatarea volumului de masă lemnoasă de 1395 m.c. rămasă la finele anului

1999 în valoare de 1.134.500.000 lei, părțile au constituit de comun acord un

grafic de reeșalonare, guvernat de contractul din 31 ianuarie 2000.

Apreciind că lucrările de exploatare

se desfășoară anevoios, și motivat de faptul că pârâta nu achitase prețul

materialului lemnos la data încheierii contractului, respectiv 31 ianuarie

2000, reclamanta a comunicat pârâtei că i-a sistat transportul, iar pentru

deblocarea situației a pretins scrisoare de garanție bancară.

Ulterior, pârâta a fost somată să

achitate facturile restante, iar la 22 februarie 2000, reclamanta a comunicat

pârâtei că i-a retras autorizația de exploatare.

În intervalul 31 ianuarie 2000-22

februarie 2000, reclamanta a emis numai 2 facturi, datate 3 februarie 2000,

reprezentând contravaloarea masei lemnoase exploatate în acest interval.

Procedând la emiterea somațiilor,

reclamanta a încălcat prevederile art. 6 și 7 din contract, care prevedeau că

plata se face lunar, iar pe de altă parte a încălcat și prevederile art. 33 din

contract, potrivit cărora „Neprelucrarea pachetului în termen de 30 zile de la

data prevăzută în autorizație sau asamblarea lucrărilor pe o perioadă mai mare

de 15 zile calendaristice, cu excepția cazurilor de forță majoră justificate,

duce la rezilierea necondiționată a contractului”.

Reclamanta a pretins deci, o plată

necuvenită, care trebuia făcută în cursul lunii februarie, pentru că de la 31

ianuarie, data încheierii contractului, până la 3 februarie 2000, data emiterii

facturii, nu expirase termenul contractual de o lună.

Probatoriul administrat în cauză se

referă la împrejurări anterioare contractului din 31 ianuarie 2000, iar faptul

că ulterior lunii februarie 2000, respectiv martie, aprilie și iunie 2000, s-au

emis alte facturi, nu poate justifica atitudinea reclamantei care a încălcat clauzele,

pretinzând plăți înainte de expirarea termenelor contractuale.

Concluzia instanțelor, care au

reținut în sarcina pârâtei o obligație de plată pentru valoarea masei lemnoase

exploatate și penalități de întârziere, raportate la perioada anterioară

contractului din 31 ianuarie 2000, este greșită, deoarece acest contract se

încheiase.

Recursul, în anulare, nu este

fondat.

Chiar în motivarea acestuia, se

admite că, atât contractul din 24 septembrie 1999, cât și cel din 31 ianuarie

2000, au privit cantitatea de 1.395 m.c. masă lemnoasă, ce fusese licitată încă

din septembrie 1999, și indiferent de existența a două contracte succesive, în

cauză s-a făcut dovada că societatea pârâtă nu a achitat întreaga cantitate de

masă lemnoasă exploatată în baza contractului din 24 septembrie 1999, iar la 31

ianuarie 2000, chiar autorul recursului în anulare admite că s-a făcut o

actualizare a acestui prim contract și s-a stabilit volumul ce urmează a fi

exploatat în perioada 31 ianuarie 2000-31 martie 2000 și valoarea acestuia, ce

urma a fi achitată în condițiile stipulate în acest contract.

Indiferent că plățile restante au

fost, ori nu, prevăzute în noul contract, nu rezultă din nici o probă că

reclamanta ar fi iertat de datoria provenită din contractul anterior,

societatea pârâtă, iar imputarea plății facturilor, în măsura în care

societatea pârâtă ar fi făcut aceste plăți, era la latitudinea creditoarei

reclamante.

Instanțele de fond și recurs au

reținut corect, în condițiile în care apărările pârâtei au fost cu totul

diferite de motivarea recursului în anulare, că societatea pârâtă nu și-a

îndeplinit obligațiile contractuale asumate, recunoscând însă, printr-un proces

verbal încheiat la 5 aprilie 2000, contestațiile de masă lemnoasă exploatate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare,

declarat de Procurorul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

împotriva sentinței nr. 666 din 23 mai 2002, pronunțată de Tribunalul Suceava,

secția comercială și de contencios administrativ, și decizia nr. 573 din 19

septembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială și de

contencios administrativ, ca nefondat.

Dispune restituirea cauțiunii, în

sumă de 99.000.000 lei, către pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 26 februarie 2004.