ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2764/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2764/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului

în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 21 iunie 2002

Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva

deciziei nr. 1003/R din 21 iunie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă și de contencios administrativ, solicitând casarea acesteia și

menținerea sentinței civile nr. 1858 din 5 martie 2001 pronunțată de

Judecătoria sectorului 5 București în litigiul privind pe reclamanta N.F. în

contradictoriu cu Ministerul de Interne și chematul în garanție Ministerul

Finanțelor Publice.

Rezultă din dosar că la data de 16

martie 2000 reclamanta N.F. a chemat în judecată Ministerul de Interne

solicitând obligarea acestuia să-i plătească drepturile salariale în cuantum de

140.400.000 lei reprezentând suma de 38.000.000 lei contravaloarea impozitului

pe venit reținut conform O.G. nr. 73/1999 și suma de 102.400.000 lei, respectiv

16 solde neachitate conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 138/1999.

Pârâtul Ministerul de Interne a

formulat la data de 10 aprilie 2000 o cerere de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia să-i plătească

reclamantei cele 16 solde brute, neimpozabile deoarece în temeiul art. 69 din

Legea nr. 138/1999 drepturile bănești reglementate de această lege se acordă în

limita fondurilor bugetare aprobate anual ministerelor.

Reclamanta a depus la data de 11

decembrie 2000 o cerere modificatoare și totodată de precizare a acțiunii în

sensul că solicită obligarea pârâtului numai la plata sumei de 82.875.608 lei

deoarece de la începerea procesului i s-a achitat suma de 89.627.734 lei din

care s-a reținut impozit în sumă de 32.333.090 lei. De asemenea a cerut

reactualizarea sumei în funcție de indicele de inflație pentru plata scursă de

la plata fiecărei tranșe și până la pronunțarea hotărârii.

Judecătoria sectorului 5 București,

competentă să soluționeze litigiul, prin sentința civilă nr. 1858 din 5 martie

2001 a admis acțiunea reclamantei N.F. și a obligat Ministerul de Interne să-i

plătească suma de 124.374.665 lei reprezentând impozit perceput la ajutoarele

și plățile compensatorii acordate în baza Legii nr. 138/1999 și contravaloarea

a două solde brute, cuvenite în temeiul art. 31 alin. (2) din aceeași lege,

actualizate în funcție de rata inflației.

A fost admisă în parte cererea de

chemare în garanție formulată de pârât împotriva Ministerului de Finanțe ce a

fost obligat să plătească pârâtului suma de 107.102.121 lei reprezentând

impozit virat la bugetul de stat, actualizat în raport de rata inflației.

Totodată a fost respinsă ca neîntemeiată

cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În pronunțarea acestei hotărâri,

instanța de fond a reținut că reclamanta N.F., locotenent colonel în cadrul

Direcției Generale de Poliție a Municipiului București a fost trecută în

rezervă la data de 31 decembrie 1999, la vârsta de 47 de ani.

Întrucât reclamanta avea o vechime

de peste 27 de ani în cadrele armatei, beneficia în temeiul art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 138/1999 de 15 solde lunare calculate în raport de solda lunară

brută din ultima lună de activitate și în baza art. 31 alin. (2) din aceeași

lege de 16 solde lunare, având în vedere că s-a pensionat cu 8 ani înainte de

împlinirea vârstei legale de pensionare de 55 de ani.

S-a stabilit că pârâtul i-a plătit

reclamantei cele 15 solde cuvenite în baza art. 31 alin. (1) din Legea nr.

138/1999 și doar 14 solde din cele 16 la care avea dreptul potrivit art. 31 alin.

(2) din aceeași lege, dar prin aplicarea greșită a O.G. nr. 73/1999 i-a reținut

impozit la aceste sume.

Instanța de fond a considerat că

dreptul reclamantei la plata ajutoarelor și compensațiilor prevăzute de Legea

nr. 138/1999 s-a născut la data trecerii în rezervă – 31 decembrie 1999 –

astfel încât nu trebuiau impozitate întrucât O.G. nr. 73/1999 privind impozitul

pe venit a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000.

Admițând cererea principală și

obligând pârâtul la plata către reclamantă a impozitului perceput la ajutoarele

și plățile compensatorii cuvenite în baza Legii nr. 138/1999 și cum pârâtul a

virat impozitul la bugetul de stat, instanța de fond a admis în parte și

cererea de chemare în garanție formulată de pârât, obligând Ministerul de

Finanțe să plătească acestuia suma reprezentând impozitul, actualizat în

funcție de rata inflației.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs atât pârâtul Ministerul de Interne cât și chematul în garanție

Ministerul Finanțelor Publice.

Judecând recursurile, Tribunalul

București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin decizia nr.

1003/R din 21 iunie 2001 a admis recursurile declarate împotriva sentinței

judecătoriei pe care a modificat-o în sensul că a admis în parte acțiunea

reclamantei N.F. Drept urmare, a obligat Ministerul de Interne să plătească

reclamantei suma de 12.803.962 lei reprezentând contravaloarea a două solde pe

an din care se va scade impozitul calculat conform O.G. nr. 73/1999 iar suma

rămasă urmând să fie actualizată în raport de indicele de inflație.

Totodată a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

recurs a reținut că dosarul de pensionare al reclamantei a fost înregistrat la

data de 17 ianuarie 2000 și pe baza lui s-a emis decizia de pensionare nr.

122881 din 27 ianuarie 2000, în care se menționează că data trecerii în rezervă

este 31 decembrie 1999.

Începând cu data de 1 ianuarie 2000

a intrat în vigoare O.G. nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, care prin art.

86 abrogă expres o serie de acte normative ce prevăd scutiri sau reduceri de

impozit, precum și orice alte dispoziții contrare, deci și art. 31 din Legea

nr. 138/1999.

Potrivit art. 22 și art. 23 din O.G.

nr. 73/1999 soldele cuvenite intimatei-reclamante sunt considerate venituri

salariale supuse impozitării, iar plătitorul de salarii are obligația conform

art. 25 din aceeași ordonanță, de a calcula și a reține impozitul aferent

veniturilor fiecărei luni, la data efectuării plății.

Că, în cauză, plata ajutoarelor

către intimata-reclamantă s-a făcut după data de 1 ianuarie 2000, astfel că

recurentul Ministerul de Interne avea obligația legală de a calcula și a reține

impozitul pentru aceste sume. În acest sens fiind și dispozițiile art. 70 din

O.G. nr. 73/1999.

Mai mult, prin decizia nr. 1/2000 a

Comisiei Centrale Fiscale a impozitelor directe aprobată prin Ordinul nr.

629/2000 al Ministerului Finanțelor Publice s-a definit sintagma “venituri

realizate anterior datei de 1 ianuarie 2000” la care se referă art. 78 din O.G.

nr. 73/1999 în sensul că acestea sunt sumele evidențiate ca obligatorii de

plată, individualizate și reflectate în evidența contabilă a plătitorului de

venit pe anul 1999.

Sub acest aspect, ajutoarele de care

beneficiază intimata-reclamantă nu pot fi considerate venituri realizate

anterior datei de 1 ianuarie 2000 din moment ce nu au fost cuprinse în evidența

contabilă pentru anul 1999 și nici nu puteau fi cuprinse, câtă vreme dosarul de

pensionare și decizia intimatei au fost înregistrate după data de 1 ianuarie 2000,

iar data trecerii în rezervă coincide cu data încheierii exercițiului financiar

al ministerului.

Așadar, reținând că ajutoarele

cuvenite intimatei-reclamante în baza art. 31 din Legea nr. 138/1999 nu erau

supuse impozitării, s-a considerat că instanța de fond a făcut o aplicare

greșită a O.G. nr. 73/1999 privind impozitul pe venit și drept urmare hotărârea

pronunțată a fost modificată.

Împotriva deciziei pronunțate de

tribunal a declarat recurs în anulare Procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție solicitând casarea acesteia și menținerea

sentinței pronunțate de prima instanță, cu motivarea că în cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile O.G. nr. 73/1999 ci dispozițiile Legii nr. 138/1999.

Prin decizia nr. 2067 din 21 mai

2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a fost admis

recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1003/R din 21 iunie 2001 a

Tribunalului București pe care a casat-o. Totodată a fost casată și sentința

civilă nr. 1858 din 5 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 5 București și în

fond acțiunea reclamantei N.F. a fost respinsă.

S-a considerat că, deși reclamanta a

fost trecută în rezervă începând cu data de 31 decembrie 1999, ajutoarele

cuvenite conform art. 31 din Legea nr. 138/1999 se constituie în venituri

realizate după data intrării în vigoare a O.G. nr. 73/1999 ale cărei dispoziții

sunt incidente cauzei.

La data de 5 iunie 2003, Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat

revizuirea deciziei nr. 2067 din 21 mai 2003 pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție, secția civilă, în recursul în anulare declarat împotriva deciziei nr.

1003/R din 21 iunie 2001 a Tribunalului București cu motivarea că prin recursul

în anulare a fost criticată doar decizia pronunțată de tribunal a cărei casare

s-a cerut iar Curtea s-a pronunțat și asupra sentinței instanței de fond,

respingând acțiunea.

Soluționând cererea de revizuire,

prin decizia nr. 2800 din 25 iunie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție, secția civilă, aceasta a fost admisă, a fost desființată decizia nr. 2067

din 21 mai 2003 a aceleiași instanțe și s-a fixat termen pentru judecarea

recursului în anulare.

S-a apreciat că sunt incidente în

cauză dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., întrucât recursul în anulare

viza doar decizia pronunțată de tribunal în recurs iar Curtea s-a pronunțat și

asupra sentinței instanței de fond pe care a casat-o și a respins acțiunea

reclamantei N.F.

Rejudecând recursul în anulare

declarat împotriva deciziei nr. 1003/R din 21 iunie 2001 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, se rețin

următoarele:

Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție și-a întemeiat recursul în anulare pe

dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin O.U.G.

nr. 138/2000 și nr. 59/2001.

În esență, se susține că decizia

pronunțată de tribunal, ca instanță de recurs, are la bază încălcarea esențială

a legii ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Astfel, se apreciază că drepturile

cadrelor militare la care se referă art. 31 alin. (1) și (2) din Legea nr.

138/1999 se nasc “la data trecerii în rezervă sau direct în retragere” iar

obligația de plată este scadentă pe aceeași dată.

Ca atare, intimata-reclamantă ce a

fost trecută în rezervă la data de 31 decembrie 1999, beneficiază de drepturile

prevăzute de art. 31 din Legea nr. 138/1999, fără a i se aplica impozitul pe

venit la care se referă O.G. nr. 73/1999 ce a intrat în vigoare la data de 1

ianuarie 2000. Dacă s-ar aplica impozitul prevăzut de O.G. nr. 73/1999 s-ar

încălca art. 15 alin. (2) din Constituția României ce acreditează principiul

neretroactivității legii.

Data înregistrării dosarului de

pensionare și data emiterii deciziei de pensionare nu prezintă relevanță sub

aspectul legii aplicabile în materia impozitării veniturilor realizate în

temeiul art. 31 din Legea nr. 138/1999.

De asemenea, s-a apreciat că prin

aplicarea O.G. nr. 73/1999 unor drepturi născute anterior intrării sale în

vigoare, s-ar încălca și principiul general al fiscalității respectiv acela al

nediscriminării. Sub acest aspect și decizia nr. 1/2000 a Comisiei centrale

fiscale a impozitelor directe contravine în parte principiului enunțat.

Ca urmare s-a solicitat casarea

deciziei pronunțate de tribunal și menținerea sentinței judecătoriei ca fiind

legală și temeinică.

Recursul în anulare este fondat

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Intimata-reclamantă N.F.,

locotenent-colonel în cadrul Ministerului de Interne a fost trecută direct în

retragere la data de 31 decembrie 1999 prin Ordin al Ministrului de Interne,

fiind clasat medical “inapt pentru serviciul militar cu scoatere din evidență”

și încadrată în gradul II de invaliditate, cu drept la pensie.

Dosarul de pensionare al intimatei

s-a înregistrat la data de 17 ianuarie 2000 și pe baza lui s-a emis decizia nr.

122881 din 27 ianuarie 2000.

La data trecerii direct în retragere

intimata avea 47 ani și o vechime în cadrul armatei de peste 27 ani.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea

nr. 138/1999 “La trecerea în rezervă sau direct în retragere, cu drept la

pensie, cadrele militare, pentru activitatea depusă, în funcție de vechimea

efectivă ca militar și ca salariat civil în cadrul ministerelor și

instituțiilor centrale prevăzute la art. 1, beneficiază de un ajutor

neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută avută în luna schimbării

poziției de activitate”.

De asemenea, art. 31 alin. (2) din

aceeași lege prevede dreptul cadrelor militare în activitate trecute în

rezervă, înainte de împlinirea vârstei de pensionare, de a beneficia, pentru

fiecare an rămas până la limita de vârstă, de un ajutor egal cu două solde

lunare brute neimpozabile.

În cauză, intimata s-a pensionat cu

8 ani înainte de vârsta legală de 55 de ani, deci i se cuveneau 16 solde brute,

din care i s-au plătit doar 14 solde.

Având în vedere că

intimata-reclamantă a fost trecută în rezervă la data de 31 decembrie 1999,

dreptul la ajutoarele prevăzute de Legea nr. 138/1999 s-a născut la 31

decembrie 1999 și are caracterul unor venituri de natură salarială,

neimpozabile, realizate în cursul anului 1999.

În aceste condiții, când legea nu

prevede un termen de plată a sumelor cuvenite, obligația de plată se consideră

scadentă pe data nașterii dreptului și i se aplică legea în vigoare la această

dată, respectiv Legea nr. 138/1999.

Împrejurarea că aceste drepturi

bănești nu au fost individualizate ca obligații de plată aferente anului 1999

în evidența contabilă a ministerului nu este de natură să restrângă drepturile

cuvenite intimatei-reclamante.

O.G. nr. 73/1999 privind impozitul

pe venit nu poate fi aplicată drepturilor salariale născute, realizate de

intimata-reclamantă în cursul anului 1999 deoarece art. 70 prevede că “Prezenta

ordonanță intră în vigoare la 1 ianuarie 2000 și se aplică veniturilor

realizate începând cu această dată” iar art. 78 arată că “Impunerea veniturilor

realizate anterior datei intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se face în

conformitate cu legislația în vigoare la acea dată”.

Aceste dispoziții legale sunt în

concordanță cu respectarea principiului neretroactivității legii și are în

vedere să nu aducă atingere unor drepturi câștigate de cadrele militare.

Din această perspectivă, data plății

drepturilor cuvenite intimatei-reclamante nu are nici o valoare juridică în ce

privește determinarea legii aplicabile deoarece criteriul este dat de art. 31

din Legea nr. 138/1999, respectiv data trecerii în rezervă când se naște și

realizează dreptul, iar obligația de plată devine scadentă.

Drept urmare, prin încălcarea

esențială a legii tribunalul a admis recursurile pârâtului Ministrul de Interne

și a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, considerând greșit

că în cauză sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 73/1999 în loc de art. 31 din

Legea nr. 138/1999.

Față de cele ce preced și în temeiul

art. 330

3

C. proc. civ. și art. 314 C. proc. civ., Curtea va admite

recursul în anulare, va casa decizia tribunalului, va respinge ca nefondate

recursurile declarate de Ministerul de Interne și Ministerul Finanțelor Publice

și va menține ca legală și temeinică sentința judecătoriei.

Potrivit art. 274 C. proc. civ. va

obliga intimatul-pârât și intimatul-chemat în garanție la 3.000.000 lei

cheltuieli de judecată intimatei-reclamante reprezentând onorariul de avocat

pentru faza recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare, declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr. 1003/R din 21 iunie 2001 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă și de contencios administrativ.

Casează decizia atacată și respinge ca

nefondate recursurile declarate de Ministerul de Interne și Ministerul

Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 1858 din 5 martie 2001 pronunțată de

Judecătoria sectorului 5 București, pe care o menține.

Obligă intimații de Ministerul de Interne

și Ministerul Finanțelor Publice să plătească intimatei-reclamante N.F. suma de

3.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2004.