ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 943/2003

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2690 din 26

aprilie 2000, pronunțată de Tribunalul București, secția comercială a admis

acțiunea modificată, formulată de reclamanta SC B. SA București, împotriva

pârâtei SC B.P. SRL București și, în consecință, s-a dispus evacuarea pârâtei

din str. R.T., ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 168/1999,

pentru lipsă de titlu, cu 28.000 lei cheltuieli de judecată.

Nemulțumită de această soluție,

pârâta a declarat apel criticând soluția dată de tribunal, în sensul că

spațiile care au constituit obiectul folosinței SC B.P. SRL nu au fost

individualizate și nu s-a ținut seama de existența dreptului de folosință pe

care apelanta îl are asupra spațiilor din cadrul unității de producție R.T.,

drept dobândit potrivit contractului de societate al SC B.P. în art. 26 lit.

b).

Curtea de Apel București, secția V comercială, prin decizia

nr. 526 din 27 martie 2001, a admis apelul pârâtei și a schimbat în tot

sentința și, în fond, a respins acțiunea reclamantei, reținându-se că nu se

poate dispune evacuarea pârâtei pentru lipsă de titlu, atâta vreme cât, pe

toată durata existenței societății, SC B. SRL are obligația asigurării

folosinței asupra spațiilor din R.T.

În contra celei din urmă hotărâri,

reclamanta a declarat recurs, criticând soluția pronunțată în apel pentru

nelegalitate și netemeinicie și susținând, în esență, că pârâta avea obligația

asigurării spațiilor din R.T., prin contractul de societate, însă, nu poate fi

obligată să mențină un chiriaș care refuză prelungirea contractului de

închiriere, negocierea acestuia și nu plătește chirie, pârâta refuzând să

încheie un contract de închiriere.

În acest sens, recurenta mai susține

că singurul contract încheiat cu pârâta este contractul nr. 1066 din 17 iunie

1993, când ambele societăți erau cu capital integral de stat, potrivit căruia,

la data expirării contractului, (31 decembrie 1993), se putea prelungi cu

acordul părților.

Ulterior expirării contractului de

închiriere, pârâta se privatizează, moment de la care aceasta refuză sistematic

să încheie contracte, să răspundă la propunerile de contract înaintate de

reclamantă, refuzând să primească corespondența, iar în anul 1999, s-a redactat

un nou proiect de contract de închiriere, ce a fost transmis pârâtei pentru a

constitui o bază de discuții, dar aceasta a refuzat primirea lui.

În aceste condiții, conchide

recurenta în motivarea recursului, pârâta refuzând sistematic de a respecta

prevederile contractului de societate, referitoare la asigurarea folosinței

spațiilor în discuție pe baza încheierii ulterioare a unor contracte de

închiriere, de a da curs acestei cerințe, consideră că se impune evacuarea

pârâtei pentru lipsă de titlu și, în consecință, recurenta solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul menținerii hotărârilor

tribunalului, cu precizarea că spațiile din care se va dispune evacuarea sunt

cele individualizate în contractul din 1993.

Recursul este fondat, potrivit

considerentelor ce se vor arăta în continuare:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat

evacuarea necondiționată a pârâtei pentru lipsă de titlu, motivat de

împrejurarea că, odată cu expirarea contractului de închiriere nr. 1066 din 17

iunie 1993, încheiat de părțile din litigiu, la data de 31 decembrie 1993,

pârâta nu mai are titlu locativ și nu mai poate ocupa spațiile ce au format

obiectul contractului, dat fiind că pârâta a refuzat sistematic încheierea unui

nou contract de închiriere, neacceptând oferta, și anume, propunerea de

contract din anul 1999 anunțată de reclamantă, înregistrat sub nr. 168/1999.

Este adevărat că, în conformitate cu

cap. al IV-lea, art. 26 din contractul de societate încheiat între părți,

reclamanta are obligația de a asigura toate spațiile și mijloacele fixe, altele

decât cele aduse ca aport în SC B. SRL din cadrul unității de producție R.T.,

această obligație, potrivit prevederilor aceleiași clauze contractuale, trebuia

să se materializeze prin încheierea unor contracte de închiriere, ceea ce, în

speță, nu s-a realizat din culpa pârâtei, care a refuzat sistematic să dea curs

acestei cerințe stabilite de comun acord de părțile contractante.

Având în vedere că părțile aflate în

litigiu, s-au separat patrimonial încă din 1 decembrie 1992, susținerile

pârâtei, în sensul că ar avea un drept de superficie, cât și un drept de

servitute asupra terenurilor proprietatea reclamantei, determinate de faptul că

deține terenurile în proprietate, nu pot fi primite, fiind evident că a operat

o delimitare de proprietăți, încă de la încheierea primului contract de

închiriere nr. 1066/1992.

În același mod nu pot fi primite

nici susținerile, potrivit cărora chiria propusă de reclamantă ar fi fost prea

mare față de chiria modică, inițială, întrucât ele nu au fost confirmate de

materialul probator existent la dosar.

Pe de altă parte, reclamanta nu

poate fi obligată să accepte un chiriaș, care, după expirarea unui contract de

închiriere în 1993, refuză categoric propunerea de încheiere a unui nou

contract intervenit de abia în anul 1999, în condițiile în care în perioada

1993 – 1999 a continuat să funcționeze în spațiile proprietatea reclamantei,

fără titlu.

În consecință, în mod greșit

instanța de apel a reținut că nu exista temei legal pentru a se dispune

evacuarea pârâtei, dar, că exista posibilitatea promovării unei acțiuni în

justiție contra pârâtei pentru plata chiriei.

Dimpotrivă, din actele dosarului,

rezulta cu certitudine că neîndeplinirea obligației de încheiere a contractelor

de închiriere, astfel cum s-a prevăzut în contractul de societate încheiat

între părți, cât și întreaga conduită a pârâtei în desfășurarea relațiilor

contractuale cu reclamanta, nu pot conduce decât la evacuarea acesteia din

spațiile reclamantei.

Ca atare, în mod netemeinic instanța

de apel a modificat hotărârea tribunalului privind evacuarea pârâtei, așa încât

a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică.

În consecință, Curtea va admite

recursul reclamantei, va modifica decizia pe care o modifică în sensul

respingerii apelului pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de reclamanta

SC B. SA București împotriva deciziei nr. 516 din 27 martie 2001 a Curții de

Apel București, secția V comercială, pe care o modifică și respinge apelul

pârâtei intimate SC B.P. SRL București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 18 februarie 2003.