ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1456/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 17 din 10 februarie 2003, Tribunalul Caraș-Severin a dispus condamnarea inculpaților: - C.N. la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 și art. 76 C. pen. și la 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzute de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 și art. 76 C. pen. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., instanța a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, iar în baza art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., raportat la art. 65 alin. (1) și (2) C. pen., instanța i-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

- G.N. la 3 ani și 4 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 și art. 76 C. pen., și la 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 și art. 76 C. pen. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., instanța a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani și 4 luni închisoare, iar în baza art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., raportat la art. 65 alin. (1) și (2) C. pen., instanța i-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

Prin aceeași sentință, inculpatul C.N. a fost obligat la plata sumei de 22.873.000.000 lei, iar inculpatul G.N. a fost obligat la plata sumei de 7.704.700.000 lei, despăgubiri civile către M.A.A.P., valoarea acestor despăgubiri urmând să fie actualizată în raport cu nivelul dobânzilor și rata inflației, la data executării. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut în fapt că în anii 1999 - 2000, inculpatul C.N., în calitate de administrator al firmei S.C. R. S.R.L. Bucoșnița, a decontat cupoane agricole, emise în condițiile ordonanțelor nr. 9/1998 și nr. 32/1999 ale Guvernului României, în valoare de 22.873.000.000 lei, fără să fi efectuat vreo livrare sau serviciu în favoarea agricultorilor titulari ai cupoanelor.

În justificarea decontării, inculpatul prezenta instituției bancare, facturi fiscale false prin care atesta vânzarea de îngrășăminte chimice, cu plata în cupoane agricole, unor persoane inexistente. În ce îl privește pe inculpatul G.N., instanța a reținut în fapt că acesta, în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L. Caransebeș, a decontat în anul 2000, în aceleași condiții, cupoane agricole în valoare de 7.704.700.000 lei, folosindu-se în justificarea decontării de actele false întocmite de inculpatul C.N. Prin decizia penală nr. 339 din 18 septembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de partea civilă M.A.A.P.

împotriva sentinței primei instanțe, pe care a desființat-o în latura civilă, dispunând obligarea inculpaților la plata despăgubirilor stabilite de instanța de fond și, în plus, obligarea acestora la plata de dobânzi legale, începând cu data producerii prejudiciilor și până la achitarea integrală a despăgubirilor la care au fost obligați. Prin aceeași decizie au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpați. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs inculpații C.N. și G.N. și partea civilă M.A.A.P. În susținerea recursurilor lor, inculpații au solicitat schimbarea încadrării juridice a infracțiunilor pentru care au fost condamnați, din art. 215 alin. (2) și (5) C. pen., în art. 215 alin. (2) C. pen., întrucât nu au provocat părții civile nici un prejudiciu, iar pe de altă parte și cu aceeași motivare au cerut achitarea pentru infracțiunile de înșelăciune și de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

De asemenea, inculpații au cerut înlăturarea obligării lor la plata despăgubirilor civile către M.A.A.P. În motivarea recursurilor, inculpații au susținut că au desfășurat o activitate de intermediere și că, dacă s-a produs o deturnare a scopului pentru care au fost instituite cupoanele agricole, aceasta nu le este imputabilă lor ci agricultorilor care, în loc să folosească cupoanele agricole pentru plata produselor și a serviciilor prevăzute în ordonanțele guvernului, au înțeles să le vândă intermediarilor. Recursurile nu sunt fondate.

În conformitate cu dispozițiile Ordonanțelor nr. 9/1998 și nr. 32/1999 ale Guvernului României, sistemul de plată pe bază de cupoane valorice cu finanțare de la bugetul de stat a fost instituit în vederea procurării de materiale și servicii necesare lucrărilor agricole, cupoanele valorice acordându-se gratuit agricultorilor, cu condiția să fie folosite exclusiv pentru achitarea bunurilor și a serviciilor prevăzute în aceste acte normative. În cauză, se constată că inculpații nu sunt agricultori, beneficiari de cupoane valorice, și nici nu au prestat în favoarea beneficiarilor acestor cupoane serviciile prevăzute în actele normative menționate, pentru a fi îndreptățiți să le deconteze la instituțiile bancare abilitate și să încaseze de la bugetul de stat contravaloarea lor.

Inculpații au procurat cupoanele valorice de la intermediari și le-au decontat la bănci prezentând în acest scop centralizatoare de facturi false din care rezulta că ar fi vândut îngrășăminte chimice agriculturilor cărora li se acordaseră gratuit aceste cupoane. Prin aceste activități inculpații au obținut foloase bănești și, au provocat, în același timp părții civile o pagubă în echivalentul cupoanelor decontate la băncile menționate în hotărârea atacată. Producerea prejudiciului este certă dat fiind că sumele de bani încasate de inculpați au ieșit din bugetul statului fără justificare, adică fără să fi fost folosite în scopul prevăzut de Ordonanțele nr. 9/1998 și nr. 32/1999, pentru procurarea de către beneficiari a materialelor și serviciilor prevăzute în aceste acte normative.

În împrejurările cauzei, stabilite prin actele de control, prin expertiza contabilă și prin celelalte probe, împrejurări recunoscute, de altfel, de inculpați, aceștia au obținut sumele de bani mai sus menționate prin prezentarea unor acte false, atestând situații nereale și anume că ar fi vândut persoanelor prevăzute în facturile și în centralizatoarele întocmite de ei cantități de îngrășăminte chimice în cantitățile și la valoarea prevăzute în aceste acte. Or, s-a dovedit, inclusiv prin declarațiile inculpaților, că aceștia nu au făcut nici una din livrările prevăzute în actele prezentate băncii spre decontare și că numele așa zișilor cumpărători erau fictive.

Faptele reținute în sarcina inculpaților întrunesc trăsăturile constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), așa cum în mod corect s-a reținut prin hotărârea atacată, astfel că nu există temeiuri pentru a se proceda la schimbarea încadrării lor juridice în modul solicitat de inculpații recurenți. Înalta Curte nu poate primi nici cererea de achitare a inculpaților, având în vedere că vinovăția lor a fost dovedită, și, pentru considerentele expuse mai sus, nici cererea de exonerare de plata despăgubirilor civile la care au fost obligați. În consecință, urmează ca recursurile declarate de inculpați să fie respinse ca nefondate, cu obligarea inculpaților la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Partea civilă M.A.A.P. a susținut în motivarea recursului declarat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât nu s-a dispus obligarea inculpaților la penalități de întârziere pentru sumele datorate și a cerut rejudecarea cauzei și obligarea inculpaților la penalitățile solicitate. Recursul nu este întemeiat. Potrivit art. 10 alin. (2) din Ordonanța nr. 32/1999 livrarea de către furnizorii bunurilor sau serviciilor prevăzute în acest act normativ altor persoane decât celor îndreptățite atrage după sine obligația restituirii de către furnizori a contravalorii cupoanelor aferente acestora, precum și penalități către bugetul de stat. În cauza de față situația nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de textul de lege menționat.

Inculpații nu au vândut produse altor persoane decât beneficiarilor îndreptățiți ci, pur și simplu, nu au vândut nimic, ci au încasat de la bugetul de stat, sumele de bani arătate în hotărârea instanței, prin înșelăciune. Prejudiciul produs de inculpați fiind rezultatul unei activități infracționale, la stabilirea despăgubirilor operează dispozițiile de drept comun, care implică obligarea lor la plata de dobândă legală începând cu data producerii pagubei. Având în vedere că prin hotărârea atacată instanța de apel a calculat corect despăgubirile datorate de inculpați părții civile, urmează ca recursul acesteia să fie respins ca neîntemeiat, cu obligarea la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă M.A.A.M. și de inculpații C.N. și G.N. împotriva deciziei penale nr. 339/ A din 18 septembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara. Obligă recurenții să plătească statului suma de câte 1.100.000 lei cheltuieli judiciare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 16 martie 2004.