ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4047/2003

Asupra recursului

de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 19 noiembrie 1996

reclamanta S.C. S. S.A. Hunedoara a chemat în judecată pe pârâta S.C. U. S.A.

București pentru a fi obligată la plata sumei de 165.463 $ (calculat la cursul

valutar din momentul plății), cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că,

în executarea contractului de comision încheiat cu pârâta în anul 1995 a livrat

la export o cantitate de laminate expediate cu nava „Med Link”, conform

prevederilor „Incoterms 1990”, condiția de livrare FOB Constanța port. Întrucât

în port marfa a fost preluată în condiții corespunzătoare iar ulterior

partenerul extern a invocat necorespunderea calitativă a mărfii, reclamanta a

solicitat obligarea pârâtei la plata produselor neachitate de beneficiarul

extern.

Cu actul înregistrat la 17 noiembrie 1997

reclamanta a precizat că solicită și plata dobânzii legale până la achitarea

debitului, conform art. 1088 C. civ. și Decretului nr. 311/1954.

Prin sentința civilă nr. 1744 din 27 aprilie

1998 Tribunalul București, secția comercială, a admis acțiunea reclamantei și a

obligat pârâta S.C. U. București la plata sumei de 165.463 $ plătibilă în

moneda națională la data executării plății, plus dobânda de 6% pe an calculată

de la data introducerii acțiunii până la 13 ianuarie 1998 și 20.000 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a

reținut că deteriorarea laminatelor a avut loc pe timpul transportului,

reclamanta nefiind în culpă pentru oxidare, cu atât mai mult cu cât

certificatele de inspecție a mărfurilor atestă că acestea au fost

corespunzătoare calitativ, iar partenerul extern a avut o poziție oscilantă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

ambele părți, iar prin decizia nr. 1828 din 23 noiembrie 1998 Curtea de Apel

București,  secția comercială, a respins apelul reclamantei ca tardiv formulat

iar apelul pârâtei ca nefondat.

Recursurile declarate de părți împotriva acestei

decizii au fost admise prin decizia nr. 2416 din 11 mai 2000 a Curții Supreme

de Justiție, secția comercială, iar cauza a fost trimisă Curții de Apel

București pentru rejudecarea apelurilor.

În fond, după casare, secția a VI-a comercială a

Curții de Apel București a pronunțat decizia nr. 431 din 23 martie 2001 prin

care s-a admis apelul reclamantei S.C. S. S.A. Hunedoara și a fost schimbată în

parte sentința tribunalului în sensul obligării pârâtei și la plata sumei de

57.446.294 lei cheltuieli de judecată.

Totodată, au fost menținute celelalte dispoziții

ale sentinței și s-a respins ca nefondat apelul pârâtei S.C. U. S.A. București.

Cu actul înregistrat la 22 mai 2001 pârâta S.C.

U. S.A. a formulat recurs împotriva acestei decizii, susținând, în esență,

următoarele:

- hotărârea atacată este lipsită de

temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.) deoarece, deși raporturile dintre părți s-au întemeiat pe contractul de

comision, instanța face aplicarea art. 1361 C. civ. care reglementează

obligațiile cumpărătorului;

- instanța nu a ținut seama de

prevederile contractului de comision și de obligația ce și-a asumat-o

comitentul de a-și exprima acordul expres pentru acționarea clientului extern

pe cheltuiala sa;

- recurenta a mai invocat mai multe

dispoziții ale Codului Comercial privind contractul de comision și tinzând să

dovedească faptul că beneficiarul extern nu a fost acționat deoarece reclamanta

nu și-a dat acordul cu privire la suportarea cheltuielilor de judecată impuse

de litigiul extern;

- instanța a interpretat greșit

actul dedus judecății schimbând înțelesul acestuia, respectiv dispozițiile

cuprinse în art. 3 cap. V din contractul de comision ( 304 pct. 8 C. proc.

civ.).

Recursul pârâtei este nefondat.

Din actele dosarului rezultă că

între părți s-a încheiat contractul de comision pentru export din 5 septembrie

1995 în baza căruia reclamanta S.C. S. Hunedoara a livrat cantitatea de

1.180,351 tone laminate în valoare de 342.301,79 $ pentru a fi exportate

sucursalei franceze a firmei M.H. din Germania.

Așa cum s-a dovedit cu documentele

de livrare de la dosar, mărfurile s-au încărcat pe nava Med Link în portul

Constanța iar pentru încasarea prețului s-au emis mai multe facturi ce s-au

decontat parțial, rămânând neachitată suma de 165.463 $ care formează obiectul

litigiului.

Instanțele au ajuns la concluzia că

pentru contravaloarea produselor neachitate de partenerul extern răspunderea

revine pârâtei care nu l-a acționat deși, în calitate de comisionar, avea

obligația de a întreprinde toate demersurile pentru recuperarea prejudiciului.

Prima critică formulată de recurentă

se referă la motivarea în drept folosită de instanța de apel, susținând că, în

mod eronat s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 1361 C. civ. care

reglementează obligațiile cumpărătorului deși S.C. U. București avea calitatea

de comisionar, fiind aplicabile alte dispoziții legale.

Din cuprinsul considerentelor

deciziei criticate rezultă că instanța a avut în vedere prevederile

contractului de comision, nefiind invocate dispozițiile legale la care face

referire pârâta în motivele de recurs, prima critică urmând a fi înlăturată.

Cel de al doilea motiv se referă la

modul în care instanța a interpretat prevederile contractului de comision

susținând că instanța n-a ținut seama de obligația asumată de comitent de a-și

exprima acordul expres pentru acționarea clientului extern pe cheltuiala sa.

În susținerea acestui motiv,

recurenta a invocat prevederile art. 6 din Cap IV (reclamații) din contract

potrivit cărora, la cererea expresă a comitentului, în cazurile anume

specificate de acesta, comisionarul va acționa la instanțele îndrituite.

În realitate, instanțele au analizat

probele administrate în cauză în raport de acest capitol din contract și de

celelalte clauze, ajungând la concluzia corectă că încă din luna ianuarie 1996

reclamanta a răspuns pârâtei că nu este de acord cu reclamația beneficiarului

extern, această poziție fiind menținută în mod constant și fiind bazată pe

convingerea că lipsurile calitative nu-i sunt imputabile.

Astfel, din corespondența (invocată

în decizia curții de apel) rezultă că reclamanta a cerut comitentului să

întreprindă toate demersurile ce se impun în vederea recuperării diferenței de

165.463 $ precum și a daunelor suferite, mergând până la acționarea în justiție

a partenerului extern dacă litigiul nu putea fi soluționat pe cale amiabilă.

În legătură cu aceasta, recurenta a

susținut că, potrivit clauzelor contractului de comision, comitentul avea

obligația de a-și exprima acordul categoric pentru acționarea firmei străine,

ca și acceptul de a suporta cheltuielile de judecată în ipoteza când s-ar fi

pierdut procesul, iar atâta timp cât comitentul nu și-a asumat acest risc,

comisionarul n-ar fi putut introduce o acțiune împotriva partenerului extern.

Cu alte cuvinte, deși reclamanta

și-a exprimat acordul său pentru a fi întreprinse toate demersurile pentru

recuperarea debitului, partenerul extern nu a fost acționat deoarece

comisionarul nu și-a asumat riscul suportării cheltuielilor de judecată în care

s-ar fi pierdut litigiul extern.

O asemenea atitudine a fost corect

sancționată de instanțe atunci când au apreciat că, față de modul cum a fost

derulat exportul, ca și tratativele dintre părțile contractante, comisionarul

trebuia să acționeze partenerul extern, existând suficiente elemente pentru

angajarea răspunderii acestuia.

Într-adevăr, la dosarul tribunalului

s-au depus mai multe înscrisuri din care instanța de fond a tras concluzia

corectă în legătură cu poziția oscilantă a firmei străine cu privire la

deficiențele constatate; pe de altă parte atâta timp cât marfa (livrată în

condiția FOB Constanța) era corespunzătoare în portul de încărcare, eventualele

deficiențe apărute ulterior n-ar fi putut fi imputate furnizorului, iar

comisionarul trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei de la cei vinovați

de producerea ei.

Pentru toate aceste considerente,

recursul formulat de societatea comercială pârâtă va fi respins conform art.

312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta S.C. U. S.A. București împotriva deciziei nr. 431 din 23

martie 2001 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 23 octombrie 2003.