ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1630/2004

Asupra recursului în anulare

de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 6364 din 19 aprilie 2001, Judecătoria Craiova a admis acțiunea

formulată de B.N., în contradictoriu cu pârâții: Consiliul Județean Dolj și

J.P. și pe cale de consecință pârâta J.P.a fost obligată să lase reclamantei

deplina proprietate și liniștita posesie cu privire la suprafața locativă de

36,98 mp și magazia, situate în Craiova, județul Dolj; s-a constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 448 din 22 ianuarie 1998 încheiat între

pârâtă și Consiliul Județean Dolj.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că actul de vânzare-cumpărare a fost

încheiat prin fraudarea legii, respectiv dispozițiile art. 3 alin. (3) din H.G.

nr. 11/1997. Că în cauză pentru menținerea actului de vânzare-cumpărare trebuia

întrunite cumulativ două condiții: respectarea legilor în vigoare la data

întocmirii actului și respectiv buna-credință a cumpărătoarei. Or, în speță

doar o singură condiție a fost respectată respectiv buna-credință a

cumpărătoarei.

Tribunalul Dolj

prin decizia civilă nr. 3523 din 7 noiembrie 2001 a admis apelurile declarate

de pârâții J.P.și Consiliul Județean Dolj, împotriva sentinței civile nr. 6364

din 19 aprilie 2001 pronunțată de Judecătoria Craiova, în contradictoriu cu

reclamanta B.N., decedată în timpul procesului, cu moștenitoarele C.Ș. și P.E.

și în consecință a fost schimbată sentința atacată în sensul că a fost respinsă

acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța

de apel a reținut că în cauză nu se pune problema fraudei la lege, nefiind

dovedită atitudinea subiectivă a părților contractului de a fi încălcat cu bună

știință dispozițiile legale în vigoare, făcută cu scopul obținerii unui folos.

Deci în speță, nu se pune problema fraudei la lege deoarece părțile

contractante au încheiat actul de vânzare-cumpărare, fără să aibă cunoștință

despre acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, și fără să se încalce

prevederile Legii nr. 112/1995.

Prin decizia

civilă nr. 2013 din 5 iunie 2002, Curtea de Apel Craiova, a admis recursul

declarat de moștenitoarea reclamantei, respectiv C.Ș., împotriva deciziei

civile nr. 3523 din 7 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Dolj; a modificat

decizia atacată în sensul că a respins apelurile, cu consecința menținerii

sentinței civile nr. 6364 din 19 aprilie 2001 a Judecătoriei Craiova.

În conformitate

cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C.

proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de

Justiție, a declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr. 2013 din 5 iunie

2002 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, criticând-o ca fiind netemeinică și

nelegală deoarece:

- La întocmirea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 448 din 22 ianuarie 1998 intervenit între

Consiliul Județean Dolj – Sectorul servicii publice și pârâta J.P., au fost

respectate condițiile prevăzute de art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995;

- În momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 448 din 22 ianuarie 1998,

pârâta J.P. a fost cumpărător de bună credință, având convingerea că cel de la

care a dobândit imobilul a avut toate însușirile cerute de lege pentru a-i

putea transmite proprietatea imobilului în litigiu;

- Reclamanta nu

a făcut dovada că pârâta cumpărătoare a imobilului în litigiu, a cunoscut sau,

cu diligențe minime, ar fi putut să cunoască situația juridică reală a

imobilului, deci prezumția de bună-credință a pârâtei nu a fost răsturnată de

reclamantă.

Recursul în

anulare este fondat.

Imobilul în

litigiu – o cameră în suprafață de 36,98 mp cu magazie și împrejmuire, ce face

parte dintr-un imobil mai mare – se află situat pe raza municipiului Craiova.

El a fost dobândit de reclamanta B.(A.)N. pe baza actului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 481 din 27 aprilie 1948 prin moștenire de la tatăl său,

A.N., pentru cota de 1/3 din imobil, act doveditor.

În temeiul art.

5 și art. 56 din Legea nr. 4/1973 și art. 47 din Legea nr. 57/1968 a fost emisă

decizia nr. 252 din 17 noiembrie 1975 în baza căreia imobilul în litigiu a fost

trecut în proprietatea statului, proces-verbal din 30 ianuarie 1976.

Ulterior,

imobilul în litigiu a fost închiriat pârâtei J.P., în baza contractului de

locațiune nr. 363 din 13 februarie 1992.

Mai apoi, la

data de 22 ianuarie 1998 între Consiliul Județean Dolj și pârâta J.P.a

intervenit contractul de vânzare-cumpărare nr. 448 al cărui obiect la

constituit imobilul în litigiu, după ce în prealabil, respectiv la data de 9

aprilie 1997 pârâta a solicitat în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995

aprobarea pentru cumpărarea imobilului litigios. Avizul favorabil

vânzării-cumpărării al Comisiei Județene Dolj pentru aplicarea Legii nr.

112/1995 a fost dat atunci când au fost respinse acțiunea în revendicare

formulată de reclamantă pentru revendicarea imobilului litigios, sentința

civilă nr. 9036 din 5 iunie 1996 a Judecătoriei Craiova și cererea pentru

restituirea în natură a imobilului revendicat, hotărârea din 26 iunie 1997

emisă de Comisia Județeană Dolj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.

Prin urmare,

actul translativ de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr.

448 din 22 ianuarie 1998 a fost întocmit cu respectarea condițiilor prevăzute

de art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995.

În conflictul de

interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință

cu privire la imobilul în litigiu, este preferat cel din urmă.

Recunoașterea

prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă în

baza unor rațiuni cu aplicare mai largă și care au creat un adevărat principiu,

de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a

stabilității raporturilor juridice.

S-a considerat

că legea, care apără proprietatea, urmează să se încline înaintatea unui

principiu superior de echitate și de justiție: bună-credință a cumpărătorului.

Din punct de vedere juridic soluția și-a aflat așadar suport în rațiuni de

ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparenței de drept, a

cărui esență este exprimată în adagiul “error communis facit jus”.

Incidența

acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiții

privind eroarea asupra calității de proprietar a vânzătorului, eroare care

trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea invincibilă, și a unei

condiții privind bună-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie

perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

În adevăr, instanțele judecătorești au cerut întotdeauna ca terțul cumpărător

care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună credință, adică să nu

fi cunoscut realitatea, și ca eroarea în care a căzut să fie generală și mai cu

seamă invincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat.

În speță, în

aplicarea acestui principiu, se constată că pârâta J.P.a fost în eroare cu

privire la calitatea de proprietar a vînzătorului Consiliul Județean Dolj –

Sectorul servicii publice, în sensul că a crezut că acesta este adevăratul

proprietar al imobilului în litigiu, lucru ce a determinat-o să încheie

contractul de vânzare-cumpărare nr. 448 din 22 ianuarie 1998.

Având credința

că adevăratul proprietar al imobilului în litigiu, este Consiliul Județean

Dolj, sectorul servicii publice, în momentul încheierii actului de

vânzare-cumpărare, pârâta-cumpărătoare J.P.a fost de bună-credință.

Bună-credință a

pârâtei J.P.nu numai că a fost înfrântă ci a fost întărită prin aceea că la

întocmirea actului de vânzare-cumpărare mai sus menționat au fost respectate

condițiile prevăzute de art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995.

Cum în cauză nu

au fost administrate probe de natură a răsturna prezumția de bună-credință a

pârâtei-cumpărătoare, cererea formulată de reclamanta B.N., privind constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 448 din 22 ianuarie 1998 se

impune a fi respinsă ca neîntemeiată, evident și cererea accesorie, în

revendicare urmează de asemenea să fie respinsă, cum temeinic și legal a

statuat instanța de apel, Tribunalul Dolj.

Așadar, față de

cele reținute Înalta Curte constată că recursul în anulare declarat de

Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei

civile nr. 213 din 5 iunie 2002 a Curții de Apel Craiova este fondat și pe cale

de consecință va fi casată decizia atacată în sensul respingerii recursului

formulat de recurenta C.Ș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul

în anulare

declarat

de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 213 din 5 iunie 2002 a Curții de Apel Craiova, secția

civilă, pe care o casează și respinge recursul reclamantei C.Ș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2004.