ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 137/2004

Asupra recursului față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 3710/2000, reclamantul Z.D.M. a chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București, S.C. H.N. S.A., I.A., I.S., M.I. și M.S., pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din construcție și terenul aferent în suprafață de 221 mp, să se constate nulitatea absolută și inopozabilitatea față de reclamant a actelor în baza cărora imobilul a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între Primăria Municipiului București, prin S.C.

H.N. S.A. cu pârâții - persoane fizice. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că măsura naționalizării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 este nulă absolut, solicitând ca instanța să constate că statul deține imobilul fără titlu, iar dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul său. Pârâții I.A. și S. au formulat cerere reconvențională solicitând ca, în caz de admitere a acțiunii reclamantului, acesta să fie obligat la plata contravalorii reparațiilor capitale efectuate de ei și să li se acorde un drept de retenție asupra apartamentului până la achitarea acestor despăgubiri; au mai invocat și calitatea de cumpărători de bună credință.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 752 din 28 iunie 2001, a respins ca neîntemeiată cererea în revendicare formulată împotriva Consiliului General al Municipiului București și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului în contradictoriu cu ceilalți pârâți privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a avut în vedere că, prin cererea înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, reclamantul a solicitat doar despăgubiri și doar pentru apartamentul nr. 2 din imobil și nu a solicitat restituirea în natură. Instanța de fond a reținut că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (6) din H.G.

nr. 11/1997, întrucât la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare, nu exista nici un litigiu pe rol, ipoteză în care procedura administrativă de vânzare către chiriași se suspendă de drept. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri și, prin decizia nr. 37 din 31 ianuarie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, l-a respins ca nefondat, menținând sentința pronunțată. Împotriva deciziei, reclamantul a formulat recurs, susținând, în esență, în primul rând, existența unei contradicții între considerentele și dispozitivul hotărârii, în al doilea rând, greșita reținere a inaplicabilității dispozițiilor art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 11/1997, inclusiv sub aspectul reținerii că actele de vânzare cumpărare ale pârâților sunt ocrotite de prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, iar, în al treilea rând, consideră că este nelegală susținerea instanței de apel în sensul că celelalte motive și argumente nu mai prezintă relevanță juridică.

Recursul este nefondat pentru argumentele ce urmează. Între constatarea instanței în sensul că recurentul și mama sa erau exceptați de la naționalizare și respingerea cererii de revendicare ca neîntemeiată nu există nici o contradicție. Acțiunea reclamantului are două capete de cerere; un prim capăt prin care solicită obligarea pârâtului C.G.M.B. la restituirea în deplină proprietate a imobilului în litigiu, constatându-se nulitatea actului de trecere în lista anexă a Decretului nr. 92/1950 și al doilea capăt, prin care cere a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare. Cu toate că ordinea firească în speță, ar fi fost ca reclamantul să ceară constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, cu repunerea părților în situația anterioară și apoi să solicite obligarea C.G.M.B.

la restituirea în natură a bunului imobil, reîntors astfel în patrimoniul său, instanțele s-au pronunțat corect pe cererea reclamantului, așa cum a înțeles s-o formuleze, fără a exista vreo contradicție. Esența acțiunii în revendicare este faptul că proprietarul neposesor solicită posesorului neproprietar restituirea bunului. Or, în speță, cum bunul ieșise din posesia statului, prin vânzarea către chiriași la data de 29 octombrie 1996, primul capăt de cerere nu poate fi admis, deoarece pârâtul C.G.M.B. nu poate fi obligat să restituie un bun pe care nu-l mai stăpânește. Sunt neîntemeiate și criticile referitoare la reținerea greșită de către instanță a inaplicabilității art. 1 alin. (6) din H.G.

nr. 11/1997, a aplicării corecte a prevederilor Legii nr. 112/1995 și a bunei credințe cu care chiriașii au încheiat actele de vânzare-cumpărare. Trebuie remarcat, în primul rând, că H.G. nr. 11/1997 a intrat în vigoare la 4 februarie 1997, iar data perfectării actelor de vânzare a fost 29 octombrie 1996, astfel încât, în cauză nu sunt incidente aceste dispoziții. Rezultă, din actele dosarului, că reclamantul a formulat, în temeiul Legii nr. 112/1995, o cerere pentru acordare de despăgubiri, iar notificarea adresată către S.C. R. S.A. (și nu către S.C. H.N. S.A. care administra spațiile), a fost depusă la 11 februarie 1997; cum data perfectării actelor de vânzare este 29 octombrie 1996, rezultă buna credință a cumpărătorilor, care au încheiat aceste contracte cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Nu subzistă nici susținerea potrivit căreia nu a existat bună credință din partea chiriașilor, deoarece în contracte s-a prevăzut clauza cumpărării pe riscul cumpărătorului, întrucât această clauză este nulă, față de prevederile art. 1337 C. civ. Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia este neîntemeiată și nelegală afirmația instanței de apel în sensul că celelalte motive și argumente nu mai prezintă relevanță juridică, de vreme ce instanța a analizat toate criticile exprimate în cererea de apel. Pentru considerentele mai sus - exprimate, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Z.D.M. împotriva deciziei nr. 37 din 31 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2004.