ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 137/2004

Asupra recursului

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 3710/2000, reclamantul Z.D.M. a chemat

în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București, S.C. H.N.

S.A., I.A., I.S., M.I. și M.S., pentru a fi obligați să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din

construcție și terenul aferent în suprafață de 221 mp, să se constate nulitatea

absolută și inopozabilitatea față de reclamant a actelor în baza cărora

imobilul a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, să

se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

între Primăria Municipiului București, prin S.C. H.N. S.A. cu pârâții -

persoane fizice.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că măsura naționalizării imobilului

în baza Decretului nr. 92/1950 este nulă absolut, solicitând ca instanța să

constate că statul deține imobilul fără titlu, iar dreptul de proprietate nu a

ieșit niciodată din patrimoniul său.

Pârâții I.A. și S. au formulat cerere reconvențională solicitând ca, în

caz de admitere a acțiunii reclamantului, acesta să fie obligat la plata

contravalorii reparațiilor capitale efectuate de ei și să li se acorde un drept

de retenție asupra apartamentului până la achitarea acestor despăgubiri; au mai

invocat și calitatea de cumpărători de bună credință.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 752 din

28 iunie 2001, a respins ca neîntemeiată cererea în revendicare formulată

împotriva Consiliului General al Municipiului București și a respins ca

neîntemeiată cererea reclamantului în contradictoriu cu ceilalți pârâți privind

nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâții

persoane fizice.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a avut în vedere că, prin

cererea înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, reclamantul a

solicitat doar despăgubiri și doar pentru apartamentul nr. 2 din imobil și nu a

solicitat restituirea în natură.

Instanța de fond a reținut că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 11/1997, întrucât la momentul încheierii

contractelor de vânzare cumpărare, nu exista nici un litigiu pe rol, ipoteză în

care procedura administrativă de vânzare către chiriași se suspendă de drept.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri și, prin decizia

nr. 37 din 31 ianuarie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

l-a respins ca nefondat, menținând sentința pronunțată.

Împotriva deciziei, reclamantul a formulat recurs, susținând, în esență,

în primul rând, existența unei contradicții între considerentele și

dispozitivul hotărârii, în al doilea rând, greșita reținere a inaplicabilității

dispozițiilor art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 11/1997, inclusiv sub aspectul

reținerii că actele de vânzare cumpărare ale pârâților sunt ocrotite de

prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, iar, în al treilea rând, consideră

că este nelegală susținerea instanței de apel în sensul că celelalte motive și

argumente nu mai prezintă relevanță juridică.

Recursul este nefondat pentru argumentele ce urmează.

Între constatarea instanței în sensul că recurentul și mama sa erau

exceptați de la naționalizare și respingerea cererii de revendicare ca

neîntemeiată nu există nici o contradicție.

Acțiunea reclamantului are două capete de cerere; un prim capăt prin

care solicită obligarea pârâtului C.G.M.B. la restituirea în deplină

proprietate a imobilului în litigiu, constatându-se nulitatea actului de

trecere în lista anexă a Decretului nr. 92/1950 și al doilea capăt, prin care

cere a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare.

Cu toate că ordinea firească în speță, ar fi fost ca reclamantul să

ceară constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, cu repunerea

părților în situația anterioară și apoi să solicite obligarea C.G.M.B. la

restituirea în natură a bunului imobil, reîntors astfel în patrimoniul său,

instanțele s-au pronunțat corect pe cererea reclamantului, așa cum a înțeles

s-o formuleze, fără a exista vreo contradicție.

Esența acțiunii în revendicare este faptul că proprietarul neposesor

solicită posesorului neproprietar restituirea bunului.

Or, în speță, cum bunul ieșise din posesia statului, prin vânzarea către

chiriași la data de 29 octombrie 1996, primul capăt de cerere nu poate fi

admis, deoarece pârâtul C.G.M.B.  nu poate fi obligat să restituie un bun pe

care nu-l mai stăpânește.

Sunt neîntemeiate și criticile referitoare la reținerea greșită de către

instanță a inaplicabilității art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 11/1997, a aplicării

corecte a prevederilor Legii nr. 112/1995 și a bunei credințe cu care chiriașii

au încheiat actele de vânzare-cumpărare.

Trebuie remarcat, în primul rând, că H.G. nr. 11/1997 a intrat în

vigoare la 4 februarie 1997, iar data perfectării actelor de vânzare a fost 29

octombrie 1996, astfel încât, în cauză nu sunt incidente aceste dispoziții.

Rezultă, din actele dosarului, că reclamantul a formulat, în temeiul

Legii nr. 112/1995, o cerere pentru acordare de despăgubiri, iar notificarea

adresată către S.C. R. S.A. (și nu către S.C. H.N. S.A. care administra

spațiile), a fost depusă la 11 februarie 1997; cum data perfectării actelor de

vânzare este 29 octombrie 1996, rezultă buna credință a cumpărătorilor, care au

încheiat aceste contracte cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr.

112/1995.

Nu subzistă nici susținerea potrivit căreia nu a existat bună credință

din partea chiriașilor, deoarece în contracte s-a prevăzut clauza cumpărării pe

riscul cumpărătorului, întrucât această clauză este nulă, față de prevederile

art. 1337 C. civ.

Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia este neîntemeiată și

nelegală afirmația instanței de apel în sensul că celelalte motive și argumente

nu mai prezintă relevanță juridică, de vreme ce instanța a analizat toate

criticile exprimate în cererea de apel.

Pentru considerentele mai sus - exprimate, recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul Z.D.M. împotriva deciziei nr. 37 din 31 ianuarie 2002 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie

2004.