ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2559/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23 aprilie 2001 pe rolul Tribunalului București sub nr. 2914, reclamantul S.L. a chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului București, SC H.N. SA, G.V. și G.M., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

- să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 265/21381 din 30 septembrie 1996,

- să oblige pârâții să lase reclamantului în deplină și liniștită posesie și proprietate întregul imobil situat în str. Naum Râmniceanu București compus din teren în suprafață de 535 mp și construcție formată din subsol, parter, etaj, în suprafață de 99 mp.

Pârâții G.V. și G.M. au depus la dosar întâmpinare și o completare a întâmpinării prin care au solicitat respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 și, în plus, arată că apartamentul l-au cumpărat cu respectarea dispozițiilor prevăzute de către Legea nr. 112/1995, iar reclamantul nu a făcut dovada titlului său de proprietate.

Pârâții au formulat și o cerere reconvențională prin care solicită să se constate că sunt cumpărători de bună credință și o cerere de chemare în garanție a Primăriei municipiului București și a SC H.N. SA solicitând obligarea acestora de a le asigura o locuință în situația admiterii acțiunii principale sau în subsidiar la restituirea prețului încasat în baza contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită, precum și constatarea unui drept de retenție până la restituirea prețului.

Tribunalul București, secția a IV-a, prin sentința civilă nr. 768 din 20 mai 2002, a respins acțiunea principală ca neîntemeiată, a admis acțiunea reconvențională și a constatat că pârâții-reclamanți sunt cumpărătorii de bună credință.

A respins ca fiind rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 466/2000 a Tribunalului București, secția a IV-a, Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul în litigiu, care fusese trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.

S-a reținut de asemenea, că apartamentul nr. 1 situat la parterul acestui imobil a fost cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către pârâții G.V. și G.M.

În considerentele hotărârii instanței de fond s-a mai reținut că reclamantul nu a depus la dosarul cauzei titlul său de proprietate apreciindu-se că hotărârea judecătorească de retrocedare nu poate fi considerată ca titlu.

Instanța a apreciat că pârâții, persoane fizice, sunt cumpărători de bună credință pentru că la data când au cumpărat apartamentul, reclamantul nu solicitase restituirea imobilului.

În ceea ce privește notificarea adresată de către reclamant pârâților, instanța de fond a apreciat că aceasta singură fără existența unei dovezi care să ateste că reclamantul ar fi solicitat restituirea imobilului, nu are relevanță.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierii din 8 aprilie 2002 a declarat apel reclamantul invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de apel București secția a III-a, prin decizia civilă nr. 160 A din 17 martie 2003, a respins apelul ca nefondat reținând în ceea ce privește legalitatea și temeinicia încheierii din 8 aprilie 2002, că instanța de fond, la soluționarea excepțiilor, a avut în vedere dispozițiile art. 136 C. proc. civ., apreciind corect că excepțiile ce nu au fost propuse în condițiile art. 115 și art. 132 C. proc. civ., nu mai pot fi invocate în cursul judecății, dar că la depunerea întâmpinării s-a respectat termenul prevăzut de art. 141

1

C. proc. civ. și prevederile art. 119 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește fondul cauzei a considerat că în mod corect, instanța de fond a reținut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispozițiile art. 9 și art. 14 din Legea 112/1995, și în consecință contractul nu este nul.

A mai reținut că prevederile art. 948 C. civ., invocate de către apelant, care arată condițiile generale pentru valabilitatea convențiilor, au fost respectate la încheierea contractului în litigiu, iar hotărârea judecătorească prin care Consiliul General al municipiului București a fost obligat să lase reclamantului în proprietate și posesie imobilul, nu este opozabilă intimaților G.V. și G.M.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.L. prin procurist N.D. invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prima critică întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 5 este în legătură cu faptul că instanța de apel a încălcat prevederile imperative privind citarea pentru termenul din 17 martie 2003, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii.

În subsidiar se formulează critici invocându-se motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., fără ca aceste motive să fie dezvoltate separat.

Astfel se susține că instanțele și-au motivat hotărârile cu considerente care sunt străine cauzei, neținând seama de înscrisurile existente la dosar.

În acest sens arată că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu au fost respectate și că intimații G.V. și G.M. au cunoscut că statul deține imobilul cu titlu care nu este valabil.

Se mai susține că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către Primăria municipiului București care nu avea personalitate juridică prin SC H.N. care nu avea mandat special și în orice caz cumpărătorii apartamentului au fost de rea credință pentru că cu minime diligențe ar fi putut afla situația juridică a imobilului.

Recursul este nefondat.

Astfel în legătură cu prima critică întemeiată pe prevederile pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., este de reținut că textul de lege invocat face trimitere la situațiile când „instanța a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În acest alin. (2) se arată în mod expres că „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale, se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”.

În speță, motivul invocat este nerespectarea dispozițiunilor art. 85, art. 88 alin. (2) și (4) și art. 93 C. proc. civ.

Verificând „dovada de îndeplinire a procedurii de citare” urmează a reține, că cerința prevăzută de art. 85 C. proc. civ., este îndeplinită, precum și dispoziția art. 88 pct. 2 C. proc. civ., fiind menționată ziua, luna, anul și ora de înfățișare (17 martie 2003 ora 9.00), precum și cele ale alin. (4) al acestui articol, respectiv numele, domiciliul și calitatea celui citat (S.L., București, str. Garibaldi, apelant-reclamant).

Este adevărat că în art. 93 C. proc. civ., se specifică, că în ipoteza alegerii unui domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură se face și mențiunea persoanei care primește actele dar dovada că „procuristul” a primit citația o constituie depunerea la dosar la data de 14 martie 2003 a „notelor de ședință” pentru termenul din 17 martie 2003 iscălite de către acesta și în care a făcut mențiunea expresă că „în eventualitatea imposibilității de prezentare, se acceptă judecarea în lipsă a apelului”.

În această situație este evident că reclamantul-apelant, prin procuratorul său, a cunoscut termenul de judecare a apelului, depunând în scris punctele sale de vedere și ca atare nu a fost vătămat în nici un fel (nefiind deci îndeplinită condiția prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.).

De menționat și faptul că pe parcursul judecării cauzei la fond și recurs reclamantul a procedat prin aceeași metodă a depunerii notelor de ședință.

În consecință această primă critică privind nulitatea absolută a deciziei este nefondată.

În ceea ce privește celelalte motive de recurs invocate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., care însă nu au fost dezvoltate separat, urmează a fi analizate astfel cum au fost formulate, deci împreună.

Astfel, referitor la susținerile că: hotărârea cuprinde motive străine cauzei, că instanța a schimbat obiectivul cauzei, că hotărârea este lipsită de temei legal și este pronunțată cu încălcarea legii, precum și că au fost nesocotite toate probele administrate de către reclamant, urmează a reține că sunt nefondate.

Astfel instanțele de fond și apel au procedat conform dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., și-au motivat în fapt și în drept hotărârile pronunțate, reținând în mod corect că pârâții G.V. și G.M. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 265/21381 din 30 septembrie 1996 pentru o parte din imobilul revendicat, respectiv ap. 1 parter, compus din vestibul, 3 camere, coridor, sas, bucătărie, baie, pivniță, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractului.

În acest sens, instanțele au reținut corect față de actele din dosar că pârâții G.V. și G.M. având calitatea de chiriași ai apartamentului, conform art. 9

1

din Legea nr. 112/1995, au făcut cerere pentru cumpărarea lui, respectând și termenul prevăzut de art. 14 din aceeași lege, precum și cerințele art. 948 C. civ., cu privire la valabilitatea convențiilor.

Instanțele au mai reținut corect că reclamantul nu a făcut dovada că a formulat cerere de retrocedare a imobilului și nu a dovedit existența unei acțiuni de retrocedare în justiție.

Este de menționat că reclamantul a promovat o primă acțiune în justiție la data de 17 septembrie 1997 (deci după ce pârâții G.V. și G.M., cumpăraseră apartamentul) chemând în judecată Consiliul General al municipiului București și SC H. care nu mai erau proprietari la data aceea.

Instanțele au respectat prevederile legale având în vedere și dispoziția art. 1899 alin. (2) C. civ., care statuează că „buna-credință se presupune totdeauna” si sarcina probei: relei – credințe revine celui ce afirmă existența ei, reclamantul nefăcând nici dovada relei credințe a cumpărătorului nici a faptului că aceștia au încălcat dispozițiile legale în vigoare la momentul cumpărării apartamentului.

Distinct de cele mai înainte arătate urmează a mai reține că reclamantul nu a depus acte doveditoare a titlului său de proprietate asupra imobilului, întrucât mențiunea făcută în considerentele unei hotărâri judecătorești pronunțată în altă cauză nu poate echivala cu dovada proprietății, această operațiune a fost de altfel reținută și de către instanța de fond, care însă nu a tras concluziile ce se impuneau.

Instanța de recurs nu se poate de-asemenea pronunța nici ea în recursul reclamantului pe acest aspect, cum de altfel nu poate pentru același considerent să rezolve nici incidentul ridicat de către pârâți, cu privire la admisibilitatea capătului de acțiune în revendicare formulat după apariția Legii nr. 10/2001 pe dreptul comun.

Astfel fiind, pentru considerentele mai înainte arătate și reținând că nici una din criticile formulate de către recurent nu este fondată, urmează a respinge recursul ca neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.L. prin mandatar N.D. împotriva deciziei civile nr. 160/ A din 17 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2004.