ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1462/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, F. Maramureș, Baia Mare a chemat în judecată statul român prin Ministerul Finanțelor și S.C. F. S.A. Baia Mare, solicitând obligarea statului român la plata sumei de 4.159.940.000 lei reprezentând despăgubiri. În motivarea acțiunii s-a arătat că în baza Decretului nr. 103/1966 și a H.C.M. nr. 364/1966 au trecut în proprietatea statului, fără plată, mai multe bunuri, mobile și imobile, proprietatea reclamantei, predate fostului O.R.V.L.F., în prezent S.C. F. SA Baia Mare. Acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 162 alin. (3) și (4) din Legea nr. 109/1996. După un prim ciclu procesual, Tribunalul Maramureș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 449 din 15 mai 2002, a respins acțiunea, reținând în esență că pârâta are capital social integral privat, iar la data apariției Legii nr. 15/1990, bunurile preluate de actuala S.C.

F. SA Baia Mare nu au existat. Pe de altă parte, nedeținând bunurile, statul român nu are calitate procesuală pasivă și ca atare nu poate fi obligat la despăgubiri, iar reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei S.C. F. SA la plată, aceasta fiind chemată în judecată numai pentru opozabilitate. Prin decizia civilă nr. 122 din 17 octombrie 2002, Curtea de Apel Cluj, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta F. Maramureș împotriva sentinței civile nr. 449 din 15 mai 2002 a Tribunalului Maramureș. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Bunurile, în valoare totală actualizată de 4.159.940.000 lei, au trecut în proprietatea statului român prin Decretul nr. 103/1996 și H.C.M.

nr. 364/1996 și în administrarea directă a pârâtei S.C. F. SA, societate cu capital integral privat, în prezent ele nemaiexistând în natură. Prin decizia nr. 147 din 14 iulie 2000, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 162 alin. (3) din Legea nr. 109/1996, temeiul juridic al acțiunii, sunt neconstituționale în măsura în care obligația de restituire a unor bunuri sau de despăgubire revine persoanelor juridice de drept privat care dețin în proprietate aceste bunuri. Cum bunurile au intrat în patrimoniul pârâtei S.C. F. S.A. și nu în proprietatea statului român, raportat la dispozițiile deciziei Curții Constituționale, acțiunea a fost corect respinsă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, fără a indica motivele de casare, susținând că aceasta este nelegală și netemeinică, întrucât: Bunurile în litigiu, au trecut în proprietatea statului, fără plată, instanțele reținând eronat, cu nesocotirea Constituției și a legilor în vigoare la acea dată, că acestea au constituit proprietatea pârâtei. Numai prin apariția Legii nr. 15/1990 s-a stabilit că astfel de bunuri, aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, devin proprietatea acestora. Ca atare, greșit s-a reținut lipsa calității procesuale pasive a statului, care, în realitate, rămâne răspunzător pentru despăgubirea instituită de prevederile art. 162 alin. (3) din Legea nr. 109/1990, bunurile neputând fi restituite în natură, întrucât nu mai există.

Față de acestea, nici decizia Curții Constituționale (amintită) nu are aplicare în speță, bunurile nefiind deținute de pârâtă. Recursul nu este fondat. Acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 102 alin. (3) din Legea nr. 109/1996 potrivit cărora activele imobilizate, proprietate a organizațiilor cooperatiste, care au fost trecute fără plată în proprietatea statului, vor fi restituite acestora, iar în cazurile în care bunurile respective nu pot fi restituite în natură, organizațiile cooperației de consum vor fi despăgubite.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 147din 14 iulie 2000, s-a decis că dispozițiile art. 162 alin. (3) din Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit, sunt necontituționale în măsura în care obligația de restituire a unor bunuri sau de despăgubire, atunci când restituirea nu este posibilă, revine persoanelor juridice de drept privat care dețin în proprietatea lor bunurile respective. În considerarea acestor dispoziții legale și pentru aplicarea lor corectă, în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 250 din 15 noiembrie 2000 a Curții de Apel Cluj, s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare, stabilindu-se că potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 bunurile au devenit proprietatea pârâtei, fiind necesară, față de excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român, cercetarea faptului dacă pârâta S.C.

F. SA are capital integral de stat, integral privat sau mixt. Această hotărâre a rămas irevocabilă prin decizia nr. 3273 din 29 iunie 2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, care a statuat pe această cale că, la fond, s-au aplicat greșit textele de lege incidente în cauză (Legea nr. 109/1996 și Decizia nr. 147/2000 a Curții Constituționale), instanța de apel sesizând corect acest fapt. În atare situație, este de reținut că prezenta judecată este ținută de cele deja stabilite și dezlegate astfel, ca și problema de drept, în ce privește deci incidența deciziei Curții Constituționale și a art. 162 alin. (3) din Legea nr. 109/1996. Or, cum la rejudecare s-a stabilit, de necontestat, că societatea comercială pârâtă are capital social integral privat, în mod corect acțiunea a fost respinsă.

Față de cele arătate, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta F.M. împotriva deciziei nr. 122 din 17 octombrie 2002 a Curții de Apel Cluj. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2004.