ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2599/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Constanța sub nr. 14226/2001 reclamanta B.P., prin mandatar B.C., a solicitat

instanței, în contradictoriu cu Primăria Constanța prin Primar și Consiliul

Local Constanța, să se constate calitatea de proprietar asupra imobilului

situat în Constanța, fost hotel B.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că

imobilul în discuție a fost construit de numitul R.R.B., pe terenul dobândit în

baza actului de vânzare-cumpărare nr. 556/1644/1909 și transcris sub nr. 34/1909,

denumit ulterior hotel P.

S-a mai susținut că la decesul autorului (B.R.R.),

urmare dezbaterii succesiunii, prin actul de partaj voluntar autentificat sub

nr. 4099/1913 și transcris sub nr. 2013, imobilul hotel P. revine moștenitoarei

B.M. (căsătorită B.).

Se arată că, în anul 1940 numita B.M. a vândut

imobilul menționat, cu act sub semnătură privată, defunctului B.V., autorul

reclamantei.

La cererea instanței, reclamanta și-a precizat

acțiunea în drept, fiind invocate dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și art. 644

C. civ.

Judecătoria Constanța, prin sentința civilă nr. 1765

din 4 februarie 2002 a admis acțiunea precizată și a constatat că reclamanta B.P.

are calitatea de proprietar asupra imobilului situat în Constanța, reținând în

esență că, în speță sunt aplicabile prevederile art. 111 C. proc. civ., iar

potrivit art. 644 C. civ., proprietatea bunului se dobândește și se transmite

prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune, astfel încât

față de caracterul cererii de chemare în judecată, reclamanta a dovedit

calitatea sa de proprietar, ca moștenitor rezervatar.

Soluția instanței de fond a rămas definitivă și

irevocabilă, prin neexercitarea căilor de atac.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești a

declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ.,

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea recursului în anulare s-a susținut,

că instanța a pronunțat o hotărâre judecătorească întemeiată pe art. 111 C.

proc. civ., esențial nelegală, iar potrivit art. 644 C. civ., împotriva unei

persoane fără calitate procesuală.

Astfel, se arată că instanța, în mod greșit, a

considerat că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 111 C. proc. civ.,

atâta timp cât, din actele depuse în cauză, nu se face dovada existenței unui

raport juridic între reclamantă și pârâți.

Prin urmare, se învederează că acțiunea a fost

introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală, în raport de

temeiul juridic al cererii de chemare în judecată respectiv art. 111 C. proc.

civ. și art. 644 C. civ., ca mod de dobândire al proprietății.

Recursul în anulare este fondat, pentru

considerentele ce vor urma.

Potrivit art. 111 C. proc. civ., acțiunea în

constatare se poate formula pentru constatarea existenței sau inexistenței unui

drept. Ea are un caracter subsidiar și poate fi promovată numai dacă nu este

posibilă formularea unei acțiuni pentru realizarea dreptului.

Pe calea acțiunii în constatare reclamantul nu

poate să-și constituie un titlu de proprietate, pentru că, atingerea unui atare

scop este de esența acțiunii în realizarea dreptului.

Acțiunea în constatare este însă deschisă

proprietarului, care se găsește în posesia bunului, atunci când acestuia îi

este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască și

consolideze dreptul său, dacă dovedește că acest drept îi este contestat de

pârât. În această situație interesul proprietarului pentru promovarea acțiunii

în constatare, derivă chiar din pericolul contestării sau încălcării dreptului

său de către pârât.

Sub acest aspect, în cauza de față, instanța a

soluționat acțiunea fără să verifice situația de fapt a bunului, respectiv în

posesia cui se află imobilul în discuție și fără să verifice admisibilitatea

acțiunii față de temeiul de drept invocat de reclamantă.

Așa fiind, cu ocazia rejudecării, instanța de

trimitere va dispune administrarea probelor necesare pentru lămurirea situației

de fapt privind posesia imobilului și va proceda la verificarea admisibilității

acțiunii.

Urmează a fi, de asemenea, analizate de către

instanță celelalte apărări invocate de părțile în proces.

Față de cele ce preced, se impune admiterea

recursului în anulare și casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei la

instanța de fond pentru a rejudeca procesul, cu respectarea dispozițiilor art. 314

și art. 315 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva sentinței civile nr. 1765 din 4 februarie 2002 a

Judecătoriei Constanța, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 martie 2004.