ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9787/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9787/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea actelor

și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 6609 din 16

mai 1994 la Judecătoria Sectorului 1 București reclamanta M.M. a

chemat în judecată pe pârâta SC C.H. SA, pentru ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se constate că în capitalul social al pârâtei

s-a inclus fără bază legală, imobilul format din teren în

suprafață de 1265,60 m.p. și construcțiile situate în

Municipiul Constanța, dispunând modificarea contractului de societate

și a tuturor evidențelor societății în sensul

înlăturării acestei erori, obligând totodată pe pârâtă

să-i restituie întregul imobil care îi aparține prin moștenire,

invocând ca temei de drept dispozițiile art. 15 C. proc. civ., art. 111 C.

proc. civ., art. 480 C. civ. și Legea nr. 31/1990.

În motivarea acțiunii,

reclamanta precizează că este moștenitoarea imobilului preluat

fără nici un fel de bază legală de organele administrative

locale ale orașului Constanța, prin violență, de la autorul

său, imobilul fiind inclus în capitalul social al pârâtei, în mod nelegal.

Ulterior, la data de 10

octombrie 1994 reclamanta își completează acțiunea, solicitând

ieșirea din indiviziune cu numita Ș.L.V. (introdusă în

cauză), prin atribuirea imobilului către reclamantă, cu

dezdăunarea corespunzătoare a pârâtei, menținându-și cererea

principală. Numita Ș.L.V. formulează la data de 3 noiembrie 1994

cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei,

solicitând admiterea acțiunii principale și constatarea faptului

că intervenienta, împreună cu pârâta Ș.L. sunt unicele

moștenitoare ale defunctei G.A., de la care moștenise cota de 1/3 din

1/2 din imobilul în litigiu (respectiv cota de 18%), arătând că este

unica fiică a defunctului Ș.S. – decedat la 12 iulie 1987, astfel

că, în calitate de nepoată de frate, moștenește împreună

cu pârâta Ș.L. – sora defunctei, cota de 1/3 pe care aceasta a avut-o în

baza certificatului de moștenitor nr. 882/1974.

La data de 2 noiembrie 2005,

intervenienta Ș.A.S. depune la dosar certificatul de moștenitor nr. 1945

din 15 septembrie 1995 eliberat de pe urma defunctei Ș.L.V.,

introdusă în cauză, decedată pe parcursul procesului la 9 august

1995, unica moștenitoare fiind intervenienta Ș.A.S. în calitate de

nepoată de frate predecedat.

Prin sentința

civilă nr. 12077 din 16 noiembrie 1995, Judecătoria sectorului 1

București a admis cererea precizată, formulată de reclamanta M.M.,

a admis cererea de intervenție formulată de interveniente, a

constatat că SC C.H. SA a inclus fără bază legală în

capitalul social al Hotelului și terenul în suprafață de 1265,60 m.p. situat în Municipiul Constanța, a constatat că reclamanta și

intervenientele Ș.A. și Ș.L. sunt proprietarele imobilelor, în

cote de 5/6 și respectiv 1/6.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că

imobilul teren și clădirea veche ce în prezent este Hotelul C. din

Constanța, a fost proprietatea privată a fraților E. și A.G.,

iar în evidențele Primăriei Constanța și ale

Administrației Financiare nu există un document care să ateste

trecerea în proprietatea statului a acestor imobile.

Mențiunea

făcută în evidențele Administrației Financiare Locale,

potrivit căreia hotelul ar fi fost naționalizat, nu a fost

reținută deoarece această mențiune trebuia

însoțită de actul normativ în baza căruia s-a făcut acest

transfer de proprietate.

Din relațiile puse la

dispoziția instanței de Primăria Constanța, rezultă

că imobilele în litigiu au fost rechiziționate în anul 1945 și

ulterior puse la dispoziția Comandamentului sovietic dar rechiziția

nu este o formă legală de dobândire a dreptului de proprietate de

către stat, ci o formă abuzivă de deposedare caracteristică

regimului trecut.

S-a reținut că pe

parcursul procesului intimata nu a făcut nicio dovadă a

proprietății legale a acestor bunuri, fiind invocate doar în notele

scrise depuse după soluționarea cauzei, prevederile

constituționale operante în anul 1948, act normativ care nu este

echivalent cu act juridic de dobândire a proprietății pentru stat.

Rezultă fără

putință de tăgadă că trecerea imobilelor în capitalul

social al intimatei s-a făcut fără nicio bază legală,

niciodată, din punct de vedere juridic, statul nefiind proprietar al

acestora.

Față de actele de

stare civilă aflate la dosar, instanța a constatat că reclamanta

este moștenitoarea bunurilor în cotă de 5/6 iar intervenientele în

cotă de 1/6.

Vocația succesorală

a reclamantei decurge din calitatea acesteia de moștenitor unic al

defunctului E.G., unul din coproprietarii imobilelor iar intervenientele în

calitate de moștenitoare ale defunctei G.A. – soția lui G.A.

Împotriva acestei

hotărâri, a declarat apel pârâta SC C.H. SA București iar Tribunalul

Municipiului București, secția a IV –a civilă, prin Decizia civilă

nr. 1295 din 21 iunie 1996 a respins ca nefondat apelul, reținând că

reclamanta M.M. a formulat o acțiune în constatare provocatorie, perfect

admisibilă, iar instanța de fond s-a pronunțat în limitele

investirii sale, constatând numai că SC C.H. SA București a inclus

fără bază legală în capitalul social imobilul în litigiu,

precum și cantitatea de proprietar a reclamantei și intervenientelor,

în cote de 5/6 și respectiv 1/6.

Rechiziția, prin ea

însăși, nu poate constitui un titlu legal, nefiind un mod de

dobândire a dreptului de proprietate.

În speță, nu poate

opera prescripția achizitivă, conform art. 1890 C. civ., întrucât

posesia statului s-a fondat pe violență și oricât timp ar trece

aceasta nu poate duce la dobândirea proprietății.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs pârâta SC C.H. SA București, susținând că:

instanțele au constatat că intimatele sunt coproprietarele terenului

în suprafață de 1265,60 m.p. și Hotelului C. din Constanța,

deși autorii lor nu au avut în proprietate întregul imobil ci numai 784,80

m.p. teren și corpul vechi de clădire, corpul nou fiind construit în

anul 1962 din fondurile statului pe un teren ce a aparținut numitei E.V.;

greșit s-a reținut că imobilul nu a trecut în proprietatea

statului, cu titlu legal deși prin sentința penală nr. 779 din

26 mai 1949 a fostului Tribunal Militar București, lui E.G. i-a fost

confiscată toată averea; au fost încălcate prevederile art. 77

din Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale

și art. 26 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale conform cărora

„reparațiile pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv se vor

reglementa printr-o lege specială” și respectiv „repararea daunelor

suferite anterior intrării în vigoare a Constituției din 1991 se

reglementează prin lege”; intimatele, având deschisă calea acțiunii

în realizarea dreptului întemeiată pe art. 480 C. civ., în cauză nu

se putea face aplicarea dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.,

acțiunea în constatare având caracter subsidiar; titlul statului a fost

consolidat prin posesia utilă a imobilului peste 30 de ani, dreptul de

proprietate fiind dobândit prin uzucapiune.

La termenul din 6 noiembrie

1996, Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, din

oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale a

instanțelor din București pentru soluționarea cauzei.

Prin Decizia civilă nr.

1607 din 18 decembrie 1996, Curtea de Apel București a admis recursul

declarat de SC C.H. SA București, a casat Decizia civilă nr. 1295 din

21 iunie 1996 pronunțată de Tribunalul Municipiului București,

secția a IV – a civilă și sentința civilă nr. 12077

din 16 noiembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 1 București,

secția a IV – a civilă și a trimis cauza spre competentă

soluționare Judecătoriei Constanța.

Pentru a pronunța

această decizie, s-a reținut că prin cererea de chemare în

judecată, reclamanta a invocat drept temei juridic al acțiunii atât

dispozițiile art. 111 C. proc. civ. cât și cele ale art. 480 C. civ.

și a solicitat obligarea recurentei – pârâte să-i restituie întregul

imobil.

Acțiunea în revendicare

constituie o cerere privitoare la bunuri nemișcătoare și se

poate introduce potrivit art. 13 alin. (1) C. proc. civ. numai la instanța

în circumscripția căreia se află bunul.

Această

competență teritorială, având prin excepție caracter

absolut, nulitatea hotărârii pronunțată de o judecătorie

necompetentă „ratione loci” care a soluționat în fond o atare

acțiune, poate fi invocată din oficiu de către instanța de

recurs.

Capătul de cerere din

acțiune privind eronata includere a imobilului în litigiu în capitalul

social al SC C.H. SA, are caracter accesoriu acțiunii în revendicare,

judecătoria în circumscripția căreia se află bunul imobil

revendicat fiind competentă să soluționeze și această

cerere.

În speță,

intimatele au invocat existența titlului lor de proprietate asupra

imobilului în litigiu reprezentat de actul de donație nr. 2761 din 27

aprilie 1938 prin care N.G. a transmis dreptul său de proprietate asupra

terenului de 784,80 m.p. din Constanța, fiilor săi E.G. și A.G.,

care au înregistrat la fosta Cameră de Comerț Constanța la 30

decembrie 1943, firma individuală C.

Bunul revendicat se

află în posesia recurentei – pârâte SC C. SA București care

invocă propriul său titlu de proprietate H.G. nr. 1041 din 25

septembrie 1990 precum și trecerea în proprietatea statului a bunului prin

aplicarea pedepsei complimentare a confiscării averii, prin sentința

penală nr. 779 din 26 mai 1949 a fostului Tribunal Militar București

față de E.G.

Greșit tribunalul a

calificat juridic acțiunea ca acțiune în constatare provocatorie,

față de împrejurarea că dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

au caracter subsidiar, intimatele au calea acțiunii în realizare, prin

acțiunea în revendicare, al cărui temei juridic l-au invocat în

cererea de chemare în judecată și anume art. 480 C. civ.

Dispozițiile art. 15 C.

proc. civ., potrivit cărora în materie de societate până la

sfârșitul lichidării în fapt sunt de competența instanței

locului unde societatea își are sediul principal, nu sunt aplicabile în

speță.

Intimatele sunt terți

față de recurentă, nu se află în raporturi de drept comercial

cu SC C.H. SA București. Împrejurarea că bunul revendicat se

află înscris în capitalul social al recurentei nu face incidente

dispozițiile art. 14 C. proc. civ., întrucât numai prin admiterea

acțiunii în revendicare bunul poate reintra în patrimoniul

adevăratului proprietar, indiferent dacă posesorul este persoană

fizică sau juridică. Or, acest scop îl urmăresc intimatele prin

acțiunea de față.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 2471/1997

care, în baza încheierii nr. 1246 din 4 aprilie 1997 pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție prin care s-a dispus strămutarea

judecării Dosarului nr. 2471/1997 de la Judecătoria Constanța la

Judecătoria Buzău, a dispus prin încheierea din 10 aprilie 1997

scoaterea dosarului de pe rol și trimiterea la Judecătoria

Buzău.

Cauza a fost

înregistrată la Judecătoria Buzău sub nr. 4599/R/1997 iar prin

sentința civilă nr. 5132 din 19 iunie 1997 și-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Buzău sub nr. 1044/1997.

La termenul din 3 noiembrie

1997, reclamanta își precizează acțiunea în sensul că

solicită reconstituirea în natură a terenului ce urmează

să-i fie predat liber de orice construcție rămasă în urma

demolării ilegale a hotelului și obligarea pârâtei SC C.H. SA București

la plata integrală a contravalorii hotelului, arătând că nu este

o modificare de acțiune ci sunt aplicabile dispozițiile art. 132 pct.

3 C. proc. civ., reclamanta cerând valoarea obiectului „pierit” prin demolarea

abuzivă.

La același termen, SC C.H.

SA București formulează cerere de chemare în garanție a F.P.S. București,

pentru ca în cazul în care va fi admisă cererea reclamanților,

chemata în garanție să fie obligată să o

despăgubească pentru suma la care ar fi obligată față

de reclamante ori pentru valoarea bunurilor de care ar fi evinsă,

după caz, precum și la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de acest proces (filele 15 – 24 dosar fond Tribunal Buzău).

În motivarea cererii, s-a

arătat că la data de 27 iulie 1995, între A.C. a salariaților

din SC C. SA F.P.S., în baza Legilor nr. 58/1991 și nr. 77/1994 s-a

încheiat contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 387, prin

care Asociația Contirom a cumpărat pentru și în numele membrilor

săi, 343.162 acțiuni pe care F.P.S. le deține la SC C.H. SA în

valoare nominală totală de 8.579.050.000 lei, pentru care s-a

convenit prețul de 10.710.000.000 lei.

Toate aporturile F.P.S. la

capitalul social, reprezentate de acțiunile ce au fost transmise prin

contractul menționat, au fost aporturi în natură, constând din

terenuri, construcții și bunuri de inventar, care s-au aflat în

proprietatea statului la momentul când, în baza Legii nr. 15/1990, s-a

constituit SC C.H. SA prin HG nr. 1041 din 25 septembrie 1991.

Între bunurile reprezentând

partea din capitalul social deținută de F.P.S. s-au aflat și

imobilele ce fac obiectul acțiunii reclamantei, respectiv Hotelul C. din

Constanța și terenul aferent acestuia în suprafață de

1265,60 m.p.

Prin art. 6.3 din contract,

vânzătorul a atestat că deține în proprietate principalele

clădiri prevăzute în anexa acestuia, asumându-și față

de cumpărător răspunderea pentru liniștita posesie a

acestora, conform art. 1336 C. civ.

Totodată, pe temeiul art.

1337 C. civ., în calitate de vânzător F.P.S. „este de drept obligat a

răspunde către cumpărător de evicțiunea totală

sau parțială a lucrului vândut”.

Întrucât Hotelul C. din

Constanța și terenul aferent acestuia, fac parte din patrimoniul SC C.H.

SA – cu capital în întregime privat, F.P.S., care prin vânzarea acțiunilor

sale a transmis implicit și bunurile ce au constituit aportul său la

capitalul social, urmează să răspundă pentru evicțiune

în cazul în care acțiunea reclamantelor ar fi admisă, trebuind

să despăgubească SC C.H. SA cu valoarea bunurilor de care ar

putea fi evinsă și/sau a sumelor la care ar fi obligată

față de reclamante.

Instanța de fond a

dispus introducerea în cauză a F.P.S. în calitate de chemat în

garanție care, prin întâmpinare, pe cale de excepția a invocat lipsa

calității procesuale active a SC C.H. SA care nu este parte în

contractul de vânzare-cumpărare nr. 387 din 14 iulie 1997 încheiat între F.P.S.

în calitate de vânzător și Asociația C. în calitate de

cumpărător, obiectul contractului fiind vânzarea – cumpărarea

pachetului de acțiuni de 33,25% din valoarea capitalului social și SC

C.H. SA București.

A mai invocat și

excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Buzău în

soluționarea cererii de chemare în garanție, dat fiind că

potrivit art. 7 C. proc. civ. cererea se face la instanța sediului principal

al pârâtului (F.P.S. fiind persoană juridică). Pe fond a solicitat

respingerea cererii întrucât în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 58/1991

modificată prin O.U.G. nr. 15/1997, F.P.S. gestionează și vinde,

în numele statului acțiunile sau părțile sociale deținute

de stat la societăți comerciale și în exercitarea

atribuțiilor ce-i revin în procesul de privatizare a

societăților comerciale la care statul este acționar, nu are

calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de

acționar în numele statului.

Prin contractul de vânzare –

cumpărare încheiat de Asociația C., F.P.S. a înstrăinat singurul

lucru asupra căruia deținea dreptul de proprietate și anume

acțiunile deținute la SC C.H. SA, prin contract nu s-au

înstrăinat bunuri din patrimoniul societății.

F.P.S. poate garanta numai

în ceea ce privește integritatea acțiunilor nu și pentru

evicțiune asupra bunurilor societății comerciale deoarece nu

acesta era obiectul contractului.

La data de 8 decembrie 1997,

pârâta SC C. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii

reclamantei cât și a cererilor de intervenție ca neîntemeiate și

inadmisibile, prin acțiune reclamanta solicitând „modificarea contractului

de societate, a statutului și a tuturor evidențelor

societății” în sensul eliminării din capitalul social al

acesteia, a imobilelor ce fac obiectul litigiului, respectiv Hotelul C. și

terenul aferent din Constanța, dar SC C.H. SA a fost înființată

prin H.G. și nu prin contract de societate, capitalul său social

și componentele în natură ale acesteia fiind determinate prin H.G. nr.

1041 din 15 septembrie 1990, ceea ce excede competenței instanțelor

de drept comun pentru că admiterea cererii ar avea ca finalitate

modificarea hotărârii guvernului prin care s-a constituit societatea.

Reclamantele și-au

întemeiat acțiunea pe prevederile art. 111 C. proc. civ., care nu este

admisibilă întrucât au calea acțiunii în realizare.

Prin acțiunea sa,

reclamanta M.M. urmărește să aducă în masa succesorală

pe care a moștenit-o de la autorul său, G.E., imobilele din litigiu,

dar acesta a fost condamnat prin sentința penală nr. 779 din 26 mai

1949 a Tribunalului Militar București, rămasă definitivă ca

urmare a respingerii recursului prin decizia nr. 1334 din 24 mai 1950, la 25

ani de muncă silnică și la confiscarea averii, hotărâri

care nu au fost casate până în prezent și deci bunurile nu se aflau

în patrimoniul autorului său nici la data întocmirii testamentului (24

decembrie 1983) nici la data decesului acestuia (24 noiembrie 1988), motiv

pentru care reclamanta, în calitatea sa de legatar universal, nu poate

revendica bunuri ce nu se aflau în patrimoniul autorului său la data

deschiderii succesiunii, neavând calitate procesuală activă.

Hotelul C. din

Constanța a fost rechiziționat în anul 1945 pentru folosința

Comisiei Aliate de Control și apoi a Comandamentului Sovietic iar în anul

1949, prin sentința nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar

București s-a confiscat acest bun trecând în proprietatea statului și

așa se explică faptul că el nu apare nominalizat în anexele

Decretului nr. 92/1950.

Acțiunea reclamantei

este în principiu inadmisibilă pentru că situația unor astfel de

imobile precum cel din litigiu, nu a fost încă reglementată printr-o

lege specială, așa cum prevăd dispozițiile art. 77 din

Legea nr. 58/1991 și art. 26 din Legea nr. 47/1992.

Începând cu anul 1945 când

hotelul a fost rechiziționat, statul a exercitat o posesie utilă,

dobândind dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani,

știut fiind că și o posesie de rea-credință are ca

efect dobândirea dreptului de proprietate, dacă durează 30 de ani,

conform art. 1890 C. civ.

Deși din documentele

existente rezultă, pe de o parte, că autorii reclamantei au dobândit

prin actul de donație din 1938 un teren în suprafață de 738,80

m.p., iar pe de altă parte că actualul hotel este format din

două corpuri, unul construit de autorii acesteia în anul 1938 iar

celălalt construit din fondurile statului în anul 1962, prin acțiune,

reclamanta și intervenientele solicită să li se recunoască

dreptul de proprietate asupra întregului teren pe care este amplasat, în

suprafață de 1265,60 m.p. și asupra întregului imobil.

Cu privire la cota

revendicată de interveniente reprezentând 17% din dreptul de proprietate

asupra terenului și construcției, pârâta consideră că

și aceasta a trecut în proprietatea statului prin efectele Decretului nr. 511

din 22 noiembrie 1955 care prevede că „bunurile rechiziționate

până la data emiterii sale se consideră intrate în proprietatea

statului pe data rechiziționării”, întregul hotel fiind

rechiziționat în anul 1945.

La soluționarea cauzei,

instanța urmează a avea în vedere că urmare privatizării

societății, salariații acesteia au preluat participația

statului la capitalul social al societății, care includea și

imobilele din litigiu și în acestea condiții, admiterea acțiunii

ar avea ca efect prejudicierea salariaților care ar pierde un număr

de acțiuni echivalent cu valoarea imobilelor în litigiu.

La data de 8 decembrie 1997

au formulat cerere de intervenție în interes propriu, numiții P.C.T. și

P.G.C.N. solicitând să se constate că ei sunt moștenitorii

legali ai defunctului G.E.A., fostul proprietar al Hotelului C. Constanța

și al terenului aferent și să se respingă acțiunea

reclamantei M.M. care nu are vocație succesorală cu privire la aceste

imobile și să fie admisă cererea lor în revendicarea celor

două imobile ce au aparținut autorului lor, să fie anulat

certificatul de moștenitor nr. 235 din 10 martie 1989.

În motivarea cererii, au

arătat că sunt moștenitorii legali ai defunctului E.A.G.,

decedat la 24 noiembrie 1988, fiind rude de gradul patru (veri primari) ai

defunctului care la data decesului, nu a avut alte rude de grad succesibil.

În lipsa altor

moștenitori de gradul I – III, întrucât mama acestora P.C.E.M. a fost

soră cu G.A.G.A., mama lui G.A.E., intervenienții sunt veri primari

și în această calitate au vocație la succesiunea acestuia.

Precizează că au

acceptat în termenul legal succesiunea acestuia prin declarațiile

făcute în acest sens la Notariatul de Stat al Sectorului 2 București

la data de 11 mai 1989.

Deși înainte de moarte,

autorul a făcut un testament pe numele reclamantei M.M., prin care i-a

lăsat toate bunurile sale mobile și imobile, instituind-o

legatară universală, consideră că aceasta nu are

vocație succesorală la imobilele din litigiu întrucât bunurile nu

făceau parte din patrimoniul lui G.E.A. la data decesului acestuia, fiind

confiscate prin sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 și în

calitatea sa de legatară, reclamanta nu are dreptul la bunuri care nu se

aflau în patrimoniul testatorului la data deschiderii succesiunii.

Totodată, certificatul

de moștenitor nr. 235 din 10 martie 1989 este lovit de nulitate întrucât

ultimul domiciliu al defunctului nu a fost indicat corect de reclamantă,

tocmai pentru a evita dezbaterea succesiunii defunctului în contradictoriu

și cu intervenienții.

În ședința

publică din 8 decembrie 1997, instanța de fond dispune citarea în

cauză, în calitate de intervenienți a numiților P.C.T. și P.G.C.N.

Tribunalul Buzău prin

sentința civilă nr. 143 din 15 iunie 1998 a respins acțiunea

principală formulată de reclamanta M.M. cât și cererile de

chemare în garanție și de intervenție, constatând apărarea

pârâtei și pe cale de excepție, întemeiată.

In stanța de fond a

reținut că autorul reclamantei G.E. a fost condamnat prin

sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar

București, secția a I-a, la 15 ani închisoare pentru crimă de

înaltă trădare și la confiscarea averii, averea incluzând

și imobilul – Hotelul C. Constanța și terenul aferent, care a

fost preluat efectiv de stat. Cât privește cota de 17% a autorului

intervenientelor Ș.A.S. și Ș.V., acestea s-ar afla în stare de

indiviziune cu statul, urmând calea ieșirii din indiviziune.

Pe de altă parte,

imobilul a fost rechiziționat în timpul războiului, iar conform

Decretului nr. 511 din 22 noiembrie 1955 „bunurile rechiziționate

până la data emiterii sale se consideră intrate în proprietatea

statului pe data rechiziționării”, adică în luna aprilie 1945,

chiar dacă este vorba de cota de 83% ce s-ar cuveni reclamantei și

intervenienților P. sau de 17% ce s-ar cuveni intervenientelor Ș.

Ca urmare, acțiunea în

revendicare și despăgubiri este nefondată și pe cale de

consecință sunt nefondate și cererile de intervenție

și chemare în garanție.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanta M.M.S. și intervenienții P.C.T.,

P.G.C.N., înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 5241/1998.

Reclamanta, prin apelul

formulat critică sentința pe motive de netemeinicie și

nelegalitate, susținând că instanța de fond nu s-a pronunțat

asupra excepțiilor invocate de pârâtă deși au fost puse în

discuția părților, și analizând pe fond acțiunea a

reținut greșit că este neîntemeiată.

Susține că cele două

hotărâri penale de condamnare a autorului său și de confiscare a

averii nu au avut ca efect pierderea proprietății bunului revendicat

în proporție de 83%.

În realitate, cota din

imobil ce se pretinde a fi fost confiscată nu reprezintă 83%

întrucât, la data aplicării pedepsei confiscării cota defunctului G.E.

era de 50% (atât cât a primit de la tatăl său prin actul de

donație depus la dosarul cauzei) restul până la 83% reprezintă

dreptul defunctului dobândit după condamnare, în calitate de succesor al

fratelui său G.A. și al mamei sale G.A., așa cum rezultă

din certificatele de moștenitor anexate acțiunii.

Dar, confiscarea

dispusă prin hotărârile penale nu a produs efectele pretinse de

instanță, pentru că nu a fost executată. În dosar nu se

află dovezi ale procedurii de executare a confiscării care ar fi

trebuit să fie Ordonanța pronunțată de către

procurorul delegat de pe lângă Parchetul instanței care a judecat

cauza, sesizarea judecătoriei competente ca organ de executare, sesizarea

organelor financiare care participă la inventariere și procesul –

verbal ca act final de preluare a bunurilor confiscate.

În mod greșit

instanța de fond a reținut că imobilul a figurat în toate actele

în patrimoniul statului, dimpotrivă din actele dosarului și anume în

referatul Comisiei de aplicare a H.G. nr. 834/1991 din 15 februarie 1994 se

menționează că imobilul „a aparținut înainte de război

proprietății private trecând apoi în proprietatea statului printr-o

modalitate necunoscută, iar după aceea a fost transmis la ICL Constanța

– IHR Mamaia și prin intermediul SC L. SA la SC C.H. SA”.

De asemenea, RA C.U.

Constanța comunică reclamantei cu adresa din 26 aprilie 1994

„referitor la situația juridică a Hotelului C., nu dispune de date

referitoare la trecerea lui în proprietatea statului” iar Administrația

Financiară a Municipiului Constanța prin adresa din 24 februarie

1994, verificând poziția matricolă 211 pe perioada 1942 – 1948 și

descriind în detaliu Hotelul C. conchide că „în prezent la matricola 211

apare înscrisul „naționalizat” fără a se specifica baza

legală”.

Or, dacă imobilul ar fi

fost confiscat, mențiunea corespunzătoare ar fi fost înscrisă în

evidențele fiscale, nu numai pentru că organele fiscale au cooperat

la executarea confiscării, dar și pentru că aveau obligația

legală să radieze imobilul din evidențele fiscale cu

mențiunea „confiscat”.

Filiala Arhivelor Statului

Constanța prin adresa din 3 iunie 1992 precizează că „din

septembrie 1944 hotelul a fost rechiziționat și ocupat parțial

de Comandamentul Sovietic. La 18 aprilie 1948 o adresă a hotelului face

cunoscut C.A.S. Constanța că imobilul a fost preluat de stat la 26

februarie 1948 (fără să se menționeze actul de preluare)

și și-a schimbat numele în Hotel R.

Din aceste acte nu

rezultă ca temei legal al trecerii hotelului în proprietatea statului,

confiscarea, pentru că la data deposedării samavolnice a

proprietarilor, hotărârea prin care s-a aplicat lui E.G. pedeapsa

confiscării averii, nu se pronunțase (sentința penală nr. 779

s-a pronunțat la 26 mai 1949 iar Decizia nr. 1334 la 24 mai 1950).

În ceea ce privește

cota de 17% ce revine intervenientei Ș.A.S. în calitate de succesoare a

defunctului A.G., instanța reține că sunt aplicabile

dispozițiile Decretului nr. 511 din 22 noiembrie 1955 în virtutea

căruia imobilul ar fi trecut în proprietatea statului. Pe acest act se

află mențiunea „Nu se publică în Buletinul Oficial al Republicii

Socialiste România”.

Lipsa publicării

actului normativ, îl face inaplicabil, fiind lipsit de efecte juridice. În

consecință, Decretul nr. 511/1955 nu poate constitui titlu pentru

trecerea în proprietatea statului a cotei de 17% din imobil, așa cum

reține instanța.

Pe de altă parte, acest

act normativ este inaplicabil deoarece anulează conținutul

noțiunii de rechiziție, care este o măsură vremelnică

prin care se pune la dispoziția unor organe determinate ale statului

anumite bunuri spre folosința temporară și în scopuri expres

prevăzute de lege.

Apelanții –

intervenienți P., prin apelul formulat au criticat sentința pe motive

de netemeinicie și nelegalitate, susținând că imobilul din

litigiu a fost preluat de stat din patrimoniul autorului lor, în mod abuziv

și fără titlu, nefiind inclus în lista imobilelor

naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 iar în ceea ce privește

susținerea pârâtei că imobilul a trecut în proprietatea statului prin

efectul sentinței penale de confiscare, că nu s-a făcut dovada

că pedeapsa confiscării averii a fost pusă în executare.

Există o

contradicție evidentă între ceea ce a reținut instanța în

legătură cu temeiul legal al trecerii imobilului în proprietatea

statului și documentele oficiale emise de autoritățile

administrației publice din Constanța.

Deși prin cererea

formulată, intervenienții au solicitat să li se recunoască

calitatea de moștenitori legali ai defunctului G.E.A. – fostul proprietar

al hotelului și să se anuleze certificatul de moștenitor al

reclamantei instanța nu s-a pronunțat asupra acestor cereri.

Intimatul – chemat în

garanție F.P.S. a formulat întâmpinare la cererile de apel, solicitând

scoaterea din cauză pentru lipsa calității sale procesual pasive

întrucât reclamanta și intervenienții au revendicat imobilul iar F.P.S.

nu a fost niciodată proprietarul acestor bunuri. Conform art. 9 din OUG nr.

88/1997, atribuția principală a F.P.S. este vânzarea acțiunilor

deținute de stat și nu asupra bunurilor din patrimoniul

societății comerciale.

În ceea ce privește

chemarea sa în garanție, pe cale de excepție a invocat lipsa

calității procesuale active a SC C.H. SA dat fiind că în

contractul de vânzare – cumpărare acțiuni nr. 387 din 24 iulie 1995

părți sunt F.P.S. și Asociația C., deci SC C.H. SA este

terț față de acest contract și în virtutea principiului

relativității efectelor contractului, pârâta nu poate invocat

clauzele acestui contract pentru a formula o cerere de chemare în

garanție.

Pe fond susține că

în mod eronat pârâta SC C.H. SA pretinde că F.P.S. ar fi înstrăinat

prin contractul nr. 387/1995 odată cu acțiunile și o parte din

bunurile aflate în patrimoniul societății, dovedind o inexplicabilă

confuzie a două noțiuni diferite, aceea de „patrimoniul

societății” constituit din totalitatea drepturilor și

obligațiilor cu valoare economică aparținând

societății, cuprinzând și elementele concrete precum bunurile

societății și „capitalul social” ce reprezintă expresia

valorică a totalității aporturilor asociaților care

participă la constituirea societății.

Din conținutul

contractului reiese că lucrul vândut este alcătuit din acțiuni

pentru care vânzătorul garantează cumpărătorului că nu

există drepturi aparținând terților asupra acestor acțiuni,

conform art. 1336 și art. 1337 C. civ. și nu bunuri din patrimoniul

societății care sunt și rămân în proprietatea sa indiferent

dacă acțiunile societății se înstrăinează

către diferite persoane fizice sau juridice.

Intimata – pârâtă SC C.H.

SA, prin întâmpinare la apelurile declarate de reclamantă și intervenienți,

a susținut că sunt nefondate considerațiile apelantei –

reclamante privind neregularitățile de ordin procedural pe care le-ar

fi comis instanța de fond în legătură cu soluționarea

excepțiilor invocate de SC C.H. SA, întrucât excepțiile ridicate de

părți au fost discutate în ședința din 15 iunie 1998, când

instanța a rămas în pronunțare asupra lor.

Din considerentele

sentinței rezultă că excepția admisă de

instanță este aceea prevăzută de art. 166 C. proc. civ.,

respectiv excepția puterii lucrului judecată raportată la

sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 – definitivă,

excepție invocată de SC C. SA prin întâmpinare. Cum sentința de

condamnare nu a fost casată pe calea unui recurs în anulare, instanța

în mod legal a considerat că acea sentință constituie un titlu

legal al statului asupra imobilului și se bucură de autoritatea

lucrului judecat.

Cu privire la criticile

aduse sentinței pe considerentul că sentința penală prin

care autorul reclamantei a fost condamnat la confiscarea averii nu a fost

pusă în executare, le consideră, de asemenea, neîntemeiate, întrucât,

la data pronunțării sentinței, hotelul se afla în folosința

și administrarea statului ca urmare a rechiziționării lui în

anul 1945 și nu a mai fost necesară procedura punerii în posesie a

statului asupra bunului devenit, prin efectul sentinței respective,

proprietatea sa.

Așa fiind,

consideră că pe date rămânerii definitive a sentinței de

condamnare la confiscarea averii a autorului apelantei – reclamante, a avut loc

o intervertire a titlului prin care statul deținea și administra

hotelul, adică titlul decurgând din actul de rechiziție s-a schimbat

în titlu de proprietate.

Prin Decizia civilă nr.

62 din 20 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul

nr. 5241/42/1998 s-a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a

judecății apelului, reiterată de pârâta SC C.H. SA

București și de intervenienta Asociația C.

S-a respins ca neîntemeiată

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare,

invocată de pârâta SC C.H. SA București și intervenienta

Asociația C. S-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei; s-a respins ca

neîntemeiată excepția inadmisibilității apelului,

excepție invocată de intervenienta A.I.M. S-a respins ca fiind

lipsită de interes, cererea de intervenție accesorie în interesul

pârâtei SC C.H. SA București, formulată de intervenientă. S-a

mai luat act că prin declarația autentificată sub nr. 1026 din 4

aprilie 2006 intervenientele B.M. – moștenitoarea intervenientului defunct

P.C.P., P.C. și P.D.R. – moștenitoarele P.G.C.N., au renunțat la

orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A., considerând

inoportună continuarea acțiunilor judecătorești promovate și

continuate de autorii lor, P.C.T. și P.G.C.N.

S-a admis apelul declarat de

reclamanta M.S.M., împotriva sentinței civile nr. 143 din 15 iunie 1998

pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâta SC C.H.

SA București, intervenienții Asociația C. PAS București, P.C.T.,

decedat pe parcursul procesului, cauza fiind continuată de

moștenitoarea B.M., P.G.C.N., decedat pe parcursul procesului, cauza fiind

continuată de moștenitoarele P.C. și P.D.R., Ș.A.S., A.I.M.

și chematul în garanție A.V.A.S. București și, în

consecință, a schimbat în tot sentința și pe fond instanța

a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta M.S.M. și

cererea de intervenție în interes propriu și în interesul

reclamantei, formulată de intervenienta Ș.A.S. A obligat pârâta SC C.H.

SA București să restituie reclamantei și intervenientei terenul

în suprafață de 788,847 m.p. stabilită conform calculelor,

amplasat în intravilanul Municipiului Constanța, și poziționat

pe „Planul de situație Anexa 5” de raportul de expertiză topo P.D.,

teren aflat pe conturul pct. 1 – 2 – 18 – 12 – 13 – 14 – 15 – 17 – 1, filele

1265 – 1270 dosar apel.

A fost obligată pârâta

SC C.H. SA să plătească reclamantei M.S.M. și

intervenientei Ș.A.S. suma de 11.138.275 lei reprezentând valoarea de

circulație a clădirii Hotel C. demolată, care s-a aflat pe

terenul de 788, 847 m.p. conform raportului de expertiză întocmit de

expert tehnic M.I. – fila 1132 – 1156 dosar apel. A fost obligată pârâta SC

C.H. SA București să plătească reclamantei M.S.M. cheltuieli

de judecată, în sumă totală de 8.700 lei. S-a respins ca

neîntemeiată excepția lipsei calității sale procesuale

pasive invocată de chemata în garanție A.V.A.S. S-a respins ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a

SC C.H. SA București, în formularea cererii de chemare în garanție,

invocată de A.V.A.S.

S-a admis cererea de

intervenție accesorie, în interesul pârâtei SC C.H. SA București,

formulată de intervenienta Asociația C., în cadrul cererii de chemare

în garanție a A.V.A.S.

S-a admis cererea de chemare

în garanție a A.V.A.S. succesor legal al A.P.A.P.S. și F.P.S.,

formulată de pârâta SC C.H. SA București și de intervenienta

accesorie Asociația C. A obligat chemata în garanție A.V.A.S. să

despăgubească pe pârâta SC C.H. SA București și

intervenienta Asociația C. cu sumele de 11.138.271 lei reprezentând

valoarea de circulație a clădirii demolate - Hotel C. din Municipiul

Constanța, și 12.200 lei cheltuieli de judecată ocazionate de

pârâtă și intervenientă pe tot parcursul procesului.

Pentru a hotărî astfel,

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Cu privire la cererea

reiterată de pârâta – intimată SC C.H. SA și intervenienta

Asociația C., pentru suspendarea judecării apelului pe motiv că

reclamanta a introdus o acțiune cu același obiect la Tribunalul București, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, se reține că este

neîntemeiată și urmează a fi respinsă deoarece:

Potrivit art. 46 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 „prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în

cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana

îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la

judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”.

Practica

judecătorească a instanței supreme a stabilit că

suspendare, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un drept

exclusiv al persoanei îndreptățite, neputând fi dispusă din

oficiu sau la cererea unei alte persoane.

Numai la cererea

reclamantului din acțiunea în revendicare a imobilului preluat abuziv de

stat se poate suspenda judecata, dat fiind că acest text de lege instituie

o posibilitate de opțiune liberă pentru cei ce au formulat anterior

apariției Legii nr. 10/2001 acțiuni în justiție, fiind

greșit să se considere că textul ar institui o obligație

generală în sensul suspendării acțiunilor în curs ori

renunțării la judecata acestora.

În speță,

reclamanta și intervenienta au optat pentru continuarea judecării

prezentei cauze pornită pe calea dreptului comun, exercitându-și

dreptul exclusiv în acest sens, motiv pentru care admiterea cererii de

suspendare formulată de altă parte decât reclamanta ar încălca

textul de lege, principiul disponibilității dar și dreptul la un

proces echitabil.

De altfel, pe parcursul

soluționării apelului, pârâta a mai formulat o cerere de suspendare a

judecării apelului la data de 11 ianuarie 2008, cerere respinsă prin

încheierea din 8 februarie 2008, cu motivarea că acesta nu are calitatea

să solicite suspendarea în baza dispozițiilor art. 46 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001.

Cu privire la excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, excepție invocată de pârâta SC C.H. SA

și Asociația C., se reține că este neîntemeiată

și urmează a fi respinsă, deoarece:

Intimatele susțin

că pentru a obține restituirea imobilului confiscat sau

contravaloarea acestuia, reclamanta trebuia să formuleze împotriva

Statului Român acțiune având ca obiect întoarcerea executării pe

temeiul dispozițiilor art. 311 și art. 404

1

C. proc. civ.,

iar nu acțiune în revendicare împotriva terțului dobânditor.

Din motivarea excepției,

ar rezulta mai degrabă că ar fi vorba de excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei împotriva căreia s-a

îndreptat reclamanta cu prezenta acțiune în revendicare, decât de

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.

Nu se poate susține

că o acțiune în revendicare este inadmisibilă, temeiul unei

astfel de acțiuni fiind prevederile art. 480 și art. 481 C. civ. ce

reprezintă dreptul comun în materia revendicării, temei invocat

și de reclamantă în prezenta acțiune.

Acțiunea în revendicare

este consacrată de C. civ. prin prevederile art. 480 iar principiile

înscrise în aceste texte au fost concretizate de jurisprudență în

definiția acțiunii în revendicare ca fiind acțiunea prin care

proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar.

În doctrină,

revendicarea a fost definită ca o acțiune reală prin care

proprietarul care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la

cel la care se găsește.

Dat fiind că pentru

restituirea imobilelor preluate abuziv de stat și care aveau altă

destinație decât cea de locuință, nu existau prevederi legale

speciale, care să reglementeze situația lor juridică, prezenta

acțiune în revendicare introdusă în anul 1994 este admisibilă.

Caracterul admisibil al unei

astfel de acțiuni în revendicare a fost consacrat și prin prevederile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia, respectiv: „Bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau

de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație”.

Pe de altă parte,

pârâta are calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare

formulată de reclamantă și intervenientă, întrucât

deține imobilul a cărui restituire se cere, optându-se pentru

această acțiune și nu pentru o acțiune în despăgubiri

împotriva statului.

Pârâta SC C.H. SA, prin

întâmpinarea formulată la instanța de fond – Tribunalul Buzău –

fila 31 – a invocat și alte excepții, dar cum ele nu au mai fost

reiterate și în apel, pentru a fi puse în discuția

părților, nu pot fi analizate de instanță.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, raportată la art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 invocată de intervenienta A.I.M., se

reține că este neîntemeiată și urmează a fi

respinsă, deoarece:

Prin notele depuse în apel

pentru termenul din 20 aprilie 2007 – fila 500 dosar apel, intervenienta a

invocat această excepție susținând că Legea nr. 213/1998

stabilește că numai succesorii pot formula cereri pentru revendicarea

imobilelor preluate fără titlu iar reclamanta nu este succesor,

nefiind rudă sau soție supraviețuitoare a foștilor

proprietari și oricum, la data testării în 1983, testatorul nu avea

posesia imobilului, deoarece averea lui fusese confiscată prin

sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949.

Reclamanta îl

reprezintă pe G.E.A. în limita legatului transmis, în limita bunurilor

stabilite prin Certificatul de moștenitor nr. 235/1989, fiind străină

de imobilul în litigiu.

Netemeinicia acestei

suțineri este determinată de interpretarea greșită a

noțiunii de „succesori” făcută de intervenientă.

„Succesor” este persoana

care, fie în temeiul legii, fie în temeiul unui act de liberalitate mortis causa,

dobândește drepturi și obligații de la o altă persoană

pe care o moștenește.

Succesorul poate fi

universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.

În primul caz, succesorul

dobândește în principiu totalitatea drepturilor și obligațiilor

patrimoniale ale autorului său, considerate ca o universalitate

juridică.

Succesorul cu titlu

universal se distinge prin aceea că dobândește de la autorul său

o fracțiune determinantă din totalitatea drepturilor și

obligațiilor acestuia, considerate ca o universalitate juridică. El

beneficiază de drepturile și răspunde pentru obligațiile

antecesorului său numai în limitele fracțiunii în care

beneficiază și răspund și succesorii universali.

Succesorul cu titlu

particular este acela care dobândește de la autorul său unul sau mai

multe bunuri determinate fiind ținut în principiu numai de

obligațiile pe care autorul său le avea cu privire la bunul în

cauză.

Potrivit art. 644 C. civ.

„proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin

succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune”.

În speță,

testamentul autentificat sub nr. 15.167 din 24 decembrie 1983 de fostul

Notariat de Stat al Sectorului 2 București se referă la

universalitatea bunurilor mobile și imobile de orice natură ce au

aparținut testatorului G.E.A. până la deces, precum și la

universalitatea oricăror altor bunuri mobile și imobile, de orice

natură, ce pot fi acordate prin legi și dispoziții speciale

emise ulterior decesului.

Calitatea de moștenitor

a reclamantei a fost stabilită prin certificatul de moștenitor nr. 235

din 10 martie 1989 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 3 București și

confirmată prin sentința civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2001

pronunțată de Tribunalul București, rămasă

definitivă prin Decizia civilă nr. 282/A din 12 iunie 2002

pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 1369/2006 a Curții de Apel București.

Cu privire la excepția

inadmisibilității apelului, excepție invocată de

intervenienta A.I.M., se reține că este neîntemeiată și urmează

a fi respinsă, deoarece:

Prin motivele depuse în

apel, pentru termenul din 8 februarie 2008 – fila 827 dosar apel, intervenienta

A.I.M. a invocat excepția inadmisibilității apelului, întrucât

reclamanta și intervenienta Ș.A.S. au ales judecata pe calea Legii nr.

10/2001, având libera alegere între legea veche sau cea nouă.

Aplicarea Legii nr. 10/2001

– lege specială este prioritară în raport cu dreptul comun (art. 480

– art. 481 C. civ.) care este legea generală.

Susține că

imobilul din litigiu, fiind în domeniul privat, reclamanta trebuia să

promoveze o acțiune în anularea înstrăinării, în termenul de

prescripție de un an, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, dar cum

reclamanta nu a formulat o astfel de acțiune în termenul de

prescripție, nu mai poate revendica imobilul, indiferent dacă acesta

a fost preluat cu sau fără titlu.

Această susținere

este neîntemeiată, întrucât prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

instituie o posibilitate de opțiune liberă pentru cei ce au formulat

anterior apariției Legii nr. 10/2001 acțiuni în justiție, fiind

greșit să se considere că textul ar institui o obligație

generală în sensul suspendării acțiunilor în curs, ori

renunțării la judecata acestora.

Reclamanta a optat pentru

acțiunea în revendicare și a preferat continuarea judecării

acestei acțiuni formulată pe calea dreptului comun.

Este neîntemeiată

și susținerea că apelul este inadmisibil, pentru faptul că

Ș.A.S. nu a promovat apel, dat fiind că reclamanta și

intervenienta sunt coproprietarele imobilului din litigiu iar potrivit art. 48 alin.

(2) C. proc. civ. dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei

dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor

reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite

numai de unii din ei sau termenele încuviințate numai unora din ei pentru

îndeplinirea actelor de procedură folosesc și celorlalți.

Cu privire la cererea de

intervenție accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată de

intervenienta A.I.M., urmează a fi respinsă deoarece:

Potrivit art. 49 alin. (1) C.

proc. civ., oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se

urmează între alte persoane.

Intervenienta nu

justifică un interes propriu și legitim întrucât nu are calitatea de

moștenitor al defuncților G.E.A. și G.A.

În baza testamentului

autentificat sub nr. 15167/1983 și a certificatului de moștenitor nr.

235/1989, reclamanta – apelantă M.S.M., în calitate de legatar universal,

este unica moștenitoare a defunctului G.E.A., calitate în care a dobândit

cota de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului (cotă ce

aparține autorului său în calitate de coproprietar) și cota de

1/3 dobândită de G.E.A.prin moștenire de la G.A. și de la G.A.G.A.B.

Ș.A.S. vine (prin

retransmitere) la succesiunea defunctului G.A., așa cum rezultă din

certificatul de moștenitor nr. 882 din 26 iunie 1974, certificatul de

moștenitor nr. 369 din 22 februarie 1995 și din certificatul de

moștenitor nr. 1945 din 13 septembrie 1995, dobândind în această

calitate cota de 1/5 din dreptul de proprietate asupra imobilului în

cauză.

Prin sentința

civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV – a civilă a fost confirmată

valabilitatea testamentului autentificat sub nr. 15167/1983 și a

certificatului de moștenitor nr. 235/1989, instanța reținând

că prin instituirea reclamantei M.S.M. ca legatară universală a

defunctului G.E.A., a operat o exheredare implicită totală a

persoanelor cu vocație legală la moștenire, nerezervatari,

respectiv a reclamanților din acea cauză, P.C.T. și P.G.C.N. –

veri primari cu defunctul.

S-a reținut că

aceeași exheredare a operat și în ceea ce o privește pe defuncta

G.M.M. (autoarea intervenientei A.I.M.) care era verișoară

primară cu defunctul, astfel că intervenienta nu a putut dobândi prin

retransmitere, vreunul din drepturile aflate în patrimoniul succesoral al

defunctului G.E.A. – autorul reclamantei.

Pe de altă parte,

intervenienta nu are nici vocație proprie la succesiunea acestuia, fiind

rudă de grad V – nepoată de verișoară primară,

întrucât art. 675 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 319/1944 limitează

vocația la succesiune a colateralilor ordinari până la gradul IV

inclusiv.

Sentința civilă nr.

1771 din 26 noiembrie 2001 a rămas definitivă prin Decizia civilă

nr. 282/A din 12 iunie 2002 pronunțată de Curtea de Apel

București, prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de

A.I.M., P.C.T. și P.G.C.N., și irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 1369 din 18 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

București, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de A.I.M. –

filele 379 – 385 dosar apel.

Cu privire la cererea de

intervenție în nume propriu formulată la instanța de fond de

către P.C.T., decedat pe parcursul procesului, moștenitoare fiind B.M.

și P.G.C.N. – decedat pe parcursul procesului – moștenitoare fiind P.C.

și P.D.R., urmează a se lua act că prin Declarația

autentificată sub nr. 1036 din 4 aprilie 2006 de SC M. – Birou Notarial,

intervenientele B.M., P.C. și P.D.R. au renunțat la orice fel de

drept legat de succesiunea defunctului G.E.A. decedat la data de 24 noiembrie

1998, cu ultimul domiciliu în Municipiul București, considerând

inoportună continuarea acțiunilor judecătorești promovate

și continuate de autorii lor, respectiv, P.C.T. și P.G.C.N. – filele

386 – 388 dosar apel.

Curtea, examinând apelul

formulat, constată că este nefondat și urmează a fi admis,

motivarea instanței de fond fiind netemeinică și nelegală,

pentru următoarele considerente:

activă a reclamantei și intervenientei Ș.A.S.:

În promovarea prezentei

acțiuni în revendicare și despăgubiri, reclamanta M.S.M. are

calitate procesuală activă, fiind succesoarea în drepturi a

defunctului G.E.A. – decedat la 24 noiembrie 1988, coproprietar al imobilului

din litigiu, în baza testamentului autentificat sub nr. 15.161 din 24

decembrie1983 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 București, ce se

referă la universalitatea bunurilor mobile și imobile de orice

natură ce au aparținut defunctului și a certificatului de

moștenitor nr. 235 din