ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9787/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 6609 din 16 mai 1994 la Judecătoria Sectorului 1 București reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâta SC C.H. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că în capitalul social al pârâtei s-a inclus fără bază legală, imobilul format din teren în suprafață de 1265,60 m.p. și construcțiile situate în Municipiul Constanța, dispunând modificarea contractului de societate și a tuturor evidențelor societății în sensul înlăturării acestei erori, obligând totodată pe pârâtă să-i restituie întregul imobil care îi aparține prin moștenire, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 15 C. proc.

civ., art. 111 C. proc. civ., art. 480 C. civ. și Legea nr. 31/1990. În motivarea acțiunii, reclamanta precizează că este moștenitoarea imobilului preluat fără nici un fel de bază legală de organele administrative locale ale orașului Constanța, prin violență, de la autorul său, imobilul fiind inclus în capitalul social al pârâtei, în mod nelegal. Ulterior, la data de 10 octombrie 1994 reclamanta își completează acțiunea, solicitând ieșirea din indiviziune cu numita Ș.L.V. (introdusă în cauză), prin atribuirea imobilului către reclamantă, cu dezdăunarea corespunzătoare a pârâtei, menținându-și cererea principală. Numita Ș.L.V. formulează la data de 3 noiembrie 1994 cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei, solicitând admiterea acțiunii principale și constatarea faptului că intervenienta, împreună cu pârâta Ș.L.

sunt unicele moștenitoare ale defunctei G.A., de la care moștenise cota de 1/3 din 1/2 din imobilul în litigiu (respectiv cota de 18%), arătând că este unica fiică a defunctului Ș.S. – decedat la 12 iulie 1987, astfel că, în calitate de nepoată de frate, moștenește împreună cu pârâta Ș.L. – sora defunctei, cota de 1/3 pe care aceasta a avut-o în baza certificatului de moștenitor nr. 882/1974. La data de 2 noiembrie 2005, intervenienta Ș.A.S. depune la dosar certificatul de moștenitor nr. 1945 din 15 septembrie 1995 eliberat de pe urma defunctei Ș.L.V., introdusă în cauză, decedată pe parcursul procesului la 9 august 1995, unica moștenitoare fiind intervenienta Ș.A.S. în calitate de nepoată de frate predecedat.

Prin sentința civilă nr. 12077 din 16 noiembrie 1995, Judecătoria sectorului 1 București a admis cererea precizată, formulată de reclamanta M.M., a admis cererea de intervenție formulată de interveniente, a constatat că SC C.H. SA a inclus fără bază legală în capitalul social al Hotelului și terenul în suprafață de 1265,60 m.p. situat în Municipiul Constanța, a constatat că reclamanta și intervenientele Ș.A. și Ș.L. sunt proprietarele imobilelor, în cote de 5/6 și respectiv 1/6. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că imobilul teren și clădirea veche ce în prezent este Hotelul C. din Constanța, a fost proprietatea privată a fraților E. și A.G., iar în evidențele Primăriei Constanța și ale Administrației Financiare nu există un document care să ateste trecerea în proprietatea statului a acestor imobile.

Mențiunea făcută în evidențele Administrației Financiare Locale, potrivit căreia hotelul ar fi fost naționalizat, nu a fost reținută deoarece această mențiune trebuia însoțită de actul normativ în baza căruia s-a făcut acest transfer de proprietate. Din relațiile puse la dispoziția instanței de Primăria Constanța, rezultă că imobilele în litigiu au fost rechiziționate în anul 1945 și ulterior puse la dispoziția Comandamentului sovietic dar rechiziția nu este o formă legală de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, ci o formă abuzivă de deposedare caracteristică regimului trecut. S-a reținut că pe parcursul procesului intimata nu a făcut nicio dovadă a proprietății legale a acestor bunuri, fiind invocate doar în notele scrise depuse după soluționarea cauzei, prevederile constituționale operante în anul 1948, act normativ care nu este echivalent cu act juridic de dobândire a proprietății pentru stat.

Rezultă fără putință de tăgadă că trecerea imobilelor în capitalul social al intimatei s-a făcut fără nicio bază legală, niciodată, din punct de vedere juridic, statul nefiind proprietar al acestora. Față de actele de stare civilă aflate la dosar, instanța a constatat că reclamanta este moștenitoarea bunurilor în cotă de 5/6 iar intervenientele în cotă de 1/6. Vocația succesorală a reclamantei decurge din calitatea acesteia de moștenitor unic al defunctului E.G., unul din coproprietarii imobilelor iar intervenientele în calitate de moștenitoare ale defunctei G.A. – soția lui G.A. Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel pârâta SC C.H. SA București iar Tribunalul Municipiului București, secția a IV –a civilă, prin Decizia civilă nr. 1295 din 21 iunie 1996 a respins ca nefondat apelul, reținând că reclamanta M.M.

a formulat o acțiune în constatare provocatorie, perfect admisibilă, iar instanța de fond s-a pronunțat în limitele investirii sale, constatând numai că SC C.H. SA București a inclus fără bază legală în capitalul social imobilul în litigiu, precum și cantitatea de proprietar a reclamantei și intervenientelor, în cote de 5/6 și respectiv 1/6. Rechiziția, prin ea însăși, nu poate constitui un titlu legal, nefiind un mod de dobândire a dreptului de proprietate. În speță, nu poate opera prescripția achizitivă, conform art. 1890 C. civ., întrucât posesia statului s-a fondat pe violență și oricât timp ar trece aceasta nu poate duce la dobândirea proprietății. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.H.

SA București, susținând că: instanțele au constatat că intimatele sunt coproprietarele terenului în suprafață de 1265,60 m.p. și Hotelului C. din Constanța, deși autorii lor nu au avut în proprietate întregul imobil ci numai 784,80 m.p. teren și corpul vechi de clădire, corpul nou fiind construit în anul 1962 din fondurile statului pe un teren ce a aparținut numitei E.V.; greșit s-a reținut că imobilul nu a trecut în proprietatea statului, cu titlu legal deși prin sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 a fostului Tribunal Militar București, lui E.G.

i-a fost confiscată toată averea; au fost încălcate prevederile art. 77 din Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale și art. 26 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale conform cărora „reparațiile pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv se vor reglementa printr-o lege specială” și respectiv „repararea daunelor suferite anterior intrării în vigoare a Constituției din 1991 se reglementează prin lege”; intimatele, având deschisă calea acțiunii în realizarea dreptului întemeiată pe art. 480 C. civ., în cauză nu se putea face aplicarea dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., acțiunea în constatare având caracter subsidiar; titlul statului a fost consolidat prin posesia utilă a imobilului peste 30 de ani, dreptul de proprietate fiind dobândit prin uzucapiune.

La termenul din 6 noiembrie 1996, Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanțelor din București pentru soluționarea cauzei. Prin Decizia civilă nr. 1607 din 18 decembrie 1996, Curtea de Apel București a admis recursul declarat de SC C.H. SA București, a casat Decizia civilă nr. 1295 din 21 iunie 1996 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a IV – a civilă și sentința civilă nr. 12077 din 16 noiembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 1 București, secția a IV – a civilă și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Constanța. Pentru a pronunța această decizie, s-a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat drept temei juridic al acțiunii atât dispozițiile art. 111 C. proc.

civ. cât și cele ale art. 480 C. civ. și a solicitat obligarea recurentei – pârâte să-i restituie întregul imobil. Acțiunea în revendicare constituie o cerere privitoare la bunuri nemișcătoare și se poate introduce potrivit art. 13 alin. (1) C. proc. civ. numai la instanța în circumscripția căreia se află bunul. Această competență teritorială, având prin excepție caracter absolut, nulitatea hotărârii pronunțată de o judecătorie necompetentă „ratione loci” care a soluționat în fond o atare acțiune, poate fi invocată din oficiu de către instanța de recurs. Capătul de cerere din acțiune privind eronata includere a imobilului în litigiu în capitalul social al SC C.H. SA, are caracter accesoriu acțiunii în revendicare, judecătoria în circumscripția căreia se află bunul imobil revendicat fiind competentă să soluționeze și această cerere.

În speță, intimatele au invocat existența titlului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu reprezentat de actul de donație nr. 2761 din 27 aprilie 1938 prin care N.G. a transmis dreptul său de proprietate asupra terenului de 784,80 m.p. din Constanța, fiilor săi E.G. și A.G., care au înregistrat la fosta Cameră de Comerț Constanța la 30 decembrie 1943, firma individuală C. Bunul revendicat se află în posesia recurentei – pârâte SC C. SA București care invocă propriul său titlu de proprietate H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 precum și trecerea în proprietatea statului a bunului prin aplicarea pedepsei complimentare a confiscării averii, prin sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 a fostului Tribunal Militar București față de E.G.

Greșit tribunalul a calificat juridic acțiunea ca acțiune în constatare provocatorie, față de împrejurarea că dispozițiile art. 111 C. proc. civ. au caracter subsidiar, intimatele au calea acțiunii în realizare, prin acțiunea în revendicare, al cărui temei juridic l-au invocat în cererea de chemare în judecată și anume art. 480 C. civ. Dispozițiile art. 15 C. proc. civ., potrivit cărora în materie de societate până la sfârșitul lichidării în fapt sunt de competența instanței locului unde societatea își are sediul principal, nu sunt aplicabile în speță. Intimatele sunt terți față de recurentă, nu se află în raporturi de drept comercial cu SC C.H. SA București. Împrejurarea că bunul revendicat se află înscris în capitalul social al recurentei nu face incidente dispozițiile art. 14 C. proc.

civ., întrucât numai prin admiterea acțiunii în revendicare bunul poate reintra în patrimoniul adevăratului proprietar, indiferent dacă posesorul este persoană fizică sau juridică. Or, acest scop îl urmăresc intimatele prin acțiunea de față. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 2471/1997 care, în baza încheierii nr. 1246 din 4 aprilie 1997 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție prin care s-a dispus strămutarea judecării Dosarului nr. 2471/1997 de la Judecătoria Constanța la Judecătoria Buzău, a dispus prin încheierea din 10 aprilie 1997 scoaterea dosarului de pe rol și trimiterea la Judecătoria Buzău. Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Buzău sub nr. 4599/R/1997 iar prin sentința civilă nr. 5132 din 19 iunie 1997 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău sub nr. 1044/1997.

La termenul din 3 noiembrie 1997, reclamanta își precizează acțiunea în sensul că solicită reconstituirea în natură a terenului ce urmează să-i fie predat liber de orice construcție rămasă în urma demolării ilegale a hotelului și obligarea pârâtei SC C.H. SA București la plata integrală a contravalorii hotelului, arătând că nu este o modificare de acțiune ci sunt aplicabile dispozițiile art. 132 pct. 3 C. proc. civ., reclamanta cerând valoarea obiectului „pierit” prin demolarea abuzivă. La același termen, SC C.H. SA București formulează cerere de chemare în garanție a F.P.S. București, pentru ca în cazul în care va fi admisă cererea reclamanților, chemata în garanție să fie obligată să o despăgubească pentru suma la care ar fi obligată față de reclamante ori pentru valoarea bunurilor de care ar fi evinsă, după caz, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces (filele 15 – 24 dosar fond Tribunal Buzău).

În motivarea cererii, s-a arătat că la data de 27 iulie 1995, între A.C. a salariaților din SC C. SA F.P.S., în baza Legilor nr. 58/1991 și nr. 77/1994 s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 387, prin care Asociația Contirom a cumpărat pentru și în numele membrilor săi, 343.162 acțiuni pe care F.P.S. le deține la SC C.H. SA în valoare nominală totală de 8.579.050.000 lei, pentru care s-a convenit prețul de 10.710.000.000 lei. Toate aporturile F.P.S. la capitalul social, reprezentate de acțiunile ce au fost transmise prin contractul menționat, au fost aporturi în natură, constând din terenuri, construcții și bunuri de inventar, care s-au aflat în proprietatea statului la momentul când, în baza Legii nr. 15/1990, s-a constituit SC C.H.

SA prin HG nr. 1041 din 25 septembrie 1991. Între bunurile reprezentând partea din capitalul social deținută de F.P.S. s-au aflat și imobilele ce fac obiectul acțiunii reclamantei, respectiv Hotelul C. din Constanța și terenul aferent acestuia în suprafață de 1265,60 m.p. Prin art. 6.3 din contract, vânzătorul a atestat că deține în proprietate principalele clădiri prevăzute în anexa acestuia, asumându-și față de cumpărător răspunderea pentru liniștita posesie a acestora, conform art. 1336 C. civ. Totodată, pe temeiul art. 1337 C. civ., în calitate de vânzător F.P.S. „este de drept obligat a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut”. Întrucât Hotelul C. din Constanța și terenul aferent acestuia, fac parte din patrimoniul SC C.H.

SA – cu capital în întregime privat, F.P.S., care prin vânzarea acțiunilor sale a transmis implicit și bunurile ce au constituit aportul său la capitalul social, urmează să răspundă pentru evicțiune în cazul în care acțiunea reclamantelor ar fi admisă, trebuind să despăgubească SC C.H. SA cu valoarea bunurilor de care ar putea fi evinsă și/sau a sumelor la care ar fi obligată față de reclamante. Instanța de fond a dispus introducerea în cauză a F.P.S. în calitate de chemat în garanție care, prin întâmpinare, pe cale de excepția a invocat lipsa calității procesuale active a SC C.H. SA care nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 387 din 14 iulie 1997 încheiat între F.P.S. în calitate de vânzător și Asociația C. în calitate de cumpărător, obiectul contractului fiind vânzarea – cumpărarea pachetului de acțiuni de 33,25% din valoarea capitalului social și SC C.H.

SA București. A mai invocat și excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Buzău în soluționarea cererii de chemare în garanție, dat fiind că potrivit art. 7 C. proc. civ. cererea se face la instanța sediului principal al pârâtului (F.P.S. fiind persoană juridică). Pe fond a solicitat respingerea cererii întrucât în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 58/1991 modificată prin O.U.G. nr. 15/1997, F.P.S. gestionează și vinde, în numele statului acțiunile sau părțile sociale deținute de stat la societăți comerciale și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în procesul de privatizare a societăților comerciale la care statul este acționar, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acționar în numele statului.

Prin contractul de vânzare – cumpărare încheiat de Asociația C., F.P.S. a înstrăinat singurul lucru asupra căruia deținea dreptul de proprietate și anume acțiunile deținute la SC C.H. SA, prin contract nu s-au înstrăinat bunuri din patrimoniul societății. F.P.S. poate garanta numai în ceea ce privește integritatea acțiunilor nu și pentru evicțiune asupra bunurilor societății comerciale deoarece nu acesta era obiectul contractului. La data de 8 decembrie 1997, pârâta SC C. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii reclamantei cât și a cererilor de intervenție ca neîntemeiate și inadmisibile, prin acțiune reclamanta solicitând „modificarea contractului de societate, a statutului și a tuturor evidențelor societății” în sensul eliminării din capitalul social al acesteia, a imobilelor ce fac obiectul litigiului, respectiv Hotelul C. și terenul aferent din Constanța, dar SC C.H.

SA a fost înființată prin H.G. și nu prin contract de societate, capitalul său social și componentele în natură ale acesteia fiind determinate prin H.G. nr. 1041 din 15 septembrie 1990, ceea ce excede competenței instanțelor de drept comun pentru că admiterea cererii ar avea ca finalitate modificarea hotărârii guvernului prin care s-a constituit societatea. Reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 111 C. proc. civ., care nu este admisibilă întrucât au calea acțiunii în realizare. Prin acțiunea sa, reclamanta M.M.

urmărește să aducă în masa succesorală pe care a moștenit-o de la autorul său, G.E., imobilele din litigiu, dar acesta a fost condamnat prin sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar București, rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului prin decizia nr. 1334 din 24 mai 1950, la 25 ani de muncă silnică și la confiscarea averii, hotărâri care nu au fost casate până în prezent și deci bunurile nu se aflau în patrimoniul autorului său nici la data întocmirii testamentului (24 decembrie 1983) nici la data decesului acestuia (24 noiembrie 1988), motiv pentru care reclamanta, în calitatea sa de legatar universal, nu poate revendica bunuri ce nu se aflau în patrimoniul autorului său la data deschiderii succesiunii, neavând calitate procesuală activă.

Hotelul C. din Constanța a fost rechiziționat în anul 1945 pentru folosința Comisiei Aliate de Control și apoi a Comandamentului Sovietic iar în anul 1949, prin sentința nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar București s-a confiscat acest bun trecând în proprietatea statului și așa se explică faptul că el nu apare nominalizat în anexele Decretului nr. 92/1950. Acțiunea reclamantei este în principiu inadmisibilă pentru că situația unor astfel de imobile precum cel din litigiu, nu a fost încă reglementată printr-o lege specială, așa cum prevăd dispozițiile art. 77 din Legea nr. 58/1991 și art. 26 din Legea nr. 47/1992. Începând cu anul 1945 când hotelul a fost rechiziționat, statul a exercitat o posesie utilă, dobândind dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, știut fiind că și o posesie de rea-credință are ca efect dobândirea dreptului de proprietate, dacă durează 30 de ani, conform art. 1890 C. civ.

Deși din documentele existente rezultă, pe de o parte, că autorii reclamantei au dobândit prin actul de donație din 1938 un teren în suprafață de 738,80 m.p., iar pe de altă parte că actualul hotel este format din două corpuri, unul construit de autorii acesteia în anul 1938 iar celălalt construit din fondurile statului în anul 1962, prin acțiune, reclamanta și intervenientele solicită să li se recunoască dreptul de proprietate asupra întregului teren pe care este amplasat, în suprafață de 1265,60 m.p. și asupra întregului imobil.

Cu privire la cota revendicată de interveniente reprezentând 17% din dreptul de proprietate asupra terenului și construcției, pârâta consideră că și aceasta a trecut în proprietatea statului prin efectele Decretului nr. 511 din 22 noiembrie 1955 care prevede că „bunurile rechiziționate până la data emiterii sale se consideră intrate în proprietatea statului pe data rechiziționării”, întregul hotel fiind rechiziționat în anul 1945. La soluționarea cauzei, instanța urmează a avea în vedere că urmare privatizării societății, salariații acesteia au preluat participația statului la capitalul social al societății, care includea și imobilele din litigiu și în acestea condiții, admiterea acțiunii ar avea ca efect prejudicierea salariaților care ar pierde un număr de acțiuni echivalent cu valoarea imobilelor în litigiu.

La data de 8 decembrie 1997 au formulat cerere de intervenție în interes propriu, numiții P.C.T. și P.G.C.N. solicitând să se constate că ei sunt moștenitorii legali ai defunctului G.E.A., fostul proprietar al Hotelului C. Constanța și al terenului aferent și să se respingă acțiunea reclamantei M.M. care nu are vocație succesorală cu privire la aceste imobile și să fie admisă cererea lor în revendicarea celor două imobile ce au aparținut autorului lor, să fie anulat certificatul de moștenitor nr. 235 din 10 martie 1989. În motivarea cererii, au arătat că sunt moștenitorii legali ai defunctului E.A.G., decedat la 24 noiembrie 1988, fiind rude de gradul patru (veri primari) ai defunctului care la data decesului, nu a avut alte rude de grad succesibil.

În lipsa altor moștenitori de gradul I – III, întrucât mama acestora P.C.E.M. a fost soră cu G.A.G.A., mama lui G.A.E., intervenienții sunt veri primari și în această calitate au vocație la succesiunea acestuia. Precizează că au acceptat în termenul legal succesiunea acestuia prin declarațiile făcute în acest sens la Notariatul de Stat al Sectorului 2 București la data de 11 mai 1989. Deși înainte de moarte, autorul a făcut un testament pe numele reclamantei M.M., prin care i-a lăsat toate bunurile sale mobile și imobile, instituind-o legatară universală, consideră că aceasta nu are vocație succesorală la imobilele din litigiu întrucât bunurile nu făceau parte din patrimoniul lui G.E.A. la data decesului acestuia, fiind confiscate prin sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 și în calitatea sa de legatară, reclamanta nu are dreptul la bunuri care nu se aflau în patrimoniul testatorului la data deschiderii succesiunii.

Totodată, certificatul de moștenitor nr. 235 din 10 martie 1989 este lovit de nulitate întrucât ultimul domiciliu al defunctului nu a fost indicat corect de reclamantă, tocmai pentru a evita dezbaterea succesiunii defunctului în contradictoriu și cu intervenienții. În ședința publică din 8 decembrie 1997, instanța de fond dispune citarea în cauză, în calitate de intervenienți a numiților P.C.T. și P.G.C.N. Tribunalul Buzău prin sentința civilă nr. 143 din 15 iunie 1998 a respins acțiunea principală formulată de reclamanta M.M. cât și cererile de chemare în garanție și de intervenție, constatând apărarea pârâtei și pe cale de excepție, întemeiată. In stanța de fond a reținut că autorul reclamantei G.E.

a fost condamnat prin sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar București, secția a I-a, la 15 ani închisoare pentru crimă de înaltă trădare și la confiscarea averii, averea incluzând și imobilul – Hotelul C. Constanța și terenul aferent, care a fost preluat efectiv de stat. Cât privește cota de 17% a autorului intervenientelor Ș.A.S. și Ș.V., acestea s-ar afla în stare de indiviziune cu statul, urmând calea ieșirii din indiviziune.

Pe de altă parte, imobilul a fost rechiziționat în timpul războiului, iar conform Decretului nr. 511 din 22 noiembrie 1955 „bunurile rechiziționate până la data emiterii sale se consideră intrate în proprietatea statului pe data rechiziționării”, adică în luna aprilie 1945, chiar dacă este vorba de cota de 83% ce s-ar cuveni reclamantei și intervenienților P. sau de 17% ce s-ar cuveni intervenientelor Ș. Ca urmare, acțiunea în revendicare și despăgubiri este nefondată și pe cale de consecință sunt nefondate și cererile de intervenție și chemare în garanție. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta M.M.S. și intervenienții P.C.T., P.G.C.N., înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 5241/1998.

Reclamanta, prin apelul formulat critică sentința pe motive de netemeinicie și nelegalitate, susținând că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de pârâtă deși au fost puse în discuția părților, și analizând pe fond acțiunea a reținut greșit că este neîntemeiată. Susține că cele două hotărâri penale de condamnare a autorului său și de confiscare a averii nu au avut ca efect pierderea proprietății bunului revendicat în proporție de 83%. În realitate, cota din imobil ce se pretinde a fi fost confiscată nu reprezintă 83% întrucât, la data aplicării pedepsei confiscării cota defunctului G.E. era de 50% (atât cât a primit de la tatăl său prin actul de donație depus la dosarul cauzei) restul până la 83% reprezintă dreptul defunctului dobândit după condamnare, în calitate de succesor al fratelui său G.A.

și al mamei sale G.A., așa cum rezultă din certificatele de moștenitor anexate acțiunii. Dar, confiscarea dispusă prin hotărârile penale nu a produs efectele pretinse de instanță, pentru că nu a fost executată. În dosar nu se află dovezi ale procedurii de executare a confiscării care ar fi trebuit să fie Ordonanța pronunțată de către procurorul delegat de pe lângă Parchetul instanței care a judecat cauza, sesizarea judecătoriei competente ca organ de executare, sesizarea organelor financiare care participă la inventariere și procesul – verbal ca act final de preluare a bunurilor confiscate. În mod greșit instanța de fond a reținut că imobilul a figurat în toate actele în patrimoniul statului, dimpotrivă din actele dosarului și anume în referatul Comisiei de aplicare a H.G.

nr. 834/1991 din 15 februarie 1994 se menționează că imobilul „a aparținut înainte de război proprietății private trecând apoi în proprietatea statului printr-o modalitate necunoscută, iar după aceea a fost transmis la ICL Constanța – IHR Mamaia și prin intermediul SC L. SA la SC C.H. SA”. De asemenea, RA C.U. Constanța comunică reclamantei cu adresa din 26 aprilie 1994 „referitor la situația juridică a Hotelului C., nu dispune de date referitoare la trecerea lui în proprietatea statului” iar Administrația Financiară a Municipiului Constanța prin adresa din 24 februarie 1994, verificând poziția matricolă 211 pe perioada 1942 – 1948 și descriind în detaliu Hotelul C. conchide că „în prezent la matricola 211 apare înscrisul „naționalizat” fără a se specifica baza legală”.

Or, dacă imobilul ar fi fost confiscat, mențiunea corespunzătoare ar fi fost înscrisă în evidențele fiscale, nu numai pentru că organele fiscale au cooperat la executarea confiscării, dar și pentru că aveau obligația legală să radieze imobilul din evidențele fiscale cu mențiunea „confiscat”. Filiala Arhivelor Statului Constanța prin adresa din 3 iunie 1992 precizează că „din septembrie 1944 hotelul a fost rechiziționat și ocupat parțial de Comandamentul Sovietic. La 18 aprilie 1948 o adresă a hotelului face cunoscut C.A.S. Constanța că imobilul a fost preluat de stat la 26 februarie 1948 (fără să se menționeze actul de preluare) și și-a schimbat numele în Hotel R. Din aceste acte nu rezultă ca temei legal al trecerii hotelului în proprietatea statului, confiscarea, pentru că la data deposedării samavolnice a proprietarilor, hotărârea prin care s-a aplicat lui E.G.

pedeapsa confiscării averii, nu se pronunțase (sentința penală nr. 779 s-a pronunțat la 26 mai 1949 iar Decizia nr. 1334 la 24 mai 1950). În ceea ce privește cota de 17% ce revine intervenientei Ș.A.S. în calitate de succesoare a defunctului A.G., instanța reține că sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 511 din 22 noiembrie 1955 în virtutea căruia imobilul ar fi trecut în proprietatea statului. Pe acest act se află mențiunea „Nu se publică în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”. Lipsa publicării actului normativ, îl face inaplicabil, fiind lipsit de efecte juridice. În consecință, Decretul nr. 511/1955 nu poate constitui titlu pentru trecerea în proprietatea statului a cotei de 17% din imobil, așa cum reține instanța.

Pe de altă parte, acest act normativ este inaplicabil deoarece anulează conținutul noțiunii de rechiziție, care este o măsură vremelnică prin care se pune la dispoziția unor organe determinate ale statului anumite bunuri spre folosința temporară și în scopuri expres prevăzute de lege. Apelanții – intervenienți P., prin apelul formulat au criticat sentința pe motive de netemeinicie și nelegalitate, susținând că imobilul din litigiu a fost preluat de stat din patrimoniul autorului lor, în mod abuziv și fără titlu, nefiind inclus în lista imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 iar în ceea ce privește susținerea pârâtei că imobilul a trecut în proprietatea statului prin efectul sentinței penale de confiscare, că nu s-a făcut dovada că pedeapsa confiscării averii a fost pusă în executare.

Există o contradicție evidentă între ceea ce a reținut instanța în legătură cu temeiul legal al trecerii imobilului în proprietatea statului și documentele oficiale emise de autoritățile administrației publice din Constanța. Deși prin cererea formulată, intervenienții au solicitat să li se recunoască calitatea de moștenitori legali ai defunctului G.E.A. – fostul proprietar al hotelului și să se anuleze certificatul de moștenitor al reclamantei instanța nu s-a pronunțat asupra acestor cereri. Intimatul – chemat în garanție F.P.S. a formulat întâmpinare la cererile de apel, solicitând scoaterea din cauză pentru lipsa calității sale procesual pasive întrucât reclamanta și intervenienții au revendicat imobilul iar F.P.S.

nu a fost niciodată proprietarul acestor bunuri. Conform art. 9 din OUG nr. 88/1997, atribuția principală a F.P.S. este vânzarea acțiunilor deținute de stat și nu asupra bunurilor din patrimoniul societății comerciale. În ceea ce privește chemarea sa în garanție, pe cale de excepție a invocat lipsa calității procesuale active a SC C.H. SA dat fiind că în contractul de vânzare – cumpărare acțiuni nr. 387 din 24 iulie 1995 părți sunt F.P.S. și Asociația C., deci SC C.H. SA este terț față de acest contract și în virtutea principiului relativității efectelor contractului, pârâta nu poate invocat clauzele acestui contract pentru a formula o cerere de chemare în garanție. Pe fond susține că în mod eronat pârâta SC C.H.

SA pretinde că F.P.S. ar fi înstrăinat prin contractul nr. 387/1995 odată cu acțiunile și o parte din bunurile aflate în patrimoniul societății, dovedind o inexplicabilă confuzie a două noțiuni diferite, aceea de „patrimoniul societății” constituit din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică aparținând societății, cuprinzând și elementele concrete precum bunurile societății și „capitalul social” ce reprezintă expresia valorică a totalității aporturilor asociaților care participă la constituirea societății. Din conținutul contractului reiese că lucrul vândut este alcătuit din acțiuni pentru care vânzătorul garantează cumpărătorului că nu există drepturi aparținând terților asupra acestor acțiuni, conform art. 1336 și art. 1337 C. civ.

și nu bunuri din patrimoniul societății care sunt și rămân în proprietatea sa indiferent dacă acțiunile societății se înstrăinează către diferite persoane fizice sau juridice. Intimata – pârâtă SC C.H. SA, prin întâmpinare la apelurile declarate de reclamantă și intervenienți, a susținut că sunt nefondate considerațiile apelantei – reclamante privind neregularitățile de ordin procedural pe care le-ar fi comis instanța de fond în legătură cu soluționarea excepțiilor invocate de SC C.H. SA, întrucât excepțiile ridicate de părți au fost discutate în ședința din 15 iunie 1998, când instanța a rămas în pronunțare asupra lor. Din considerentele sentinței rezultă că excepția admisă de instanță este aceea prevăzută de art. 166 C. proc.

civ., respectiv excepția puterii lucrului judecată raportată la sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 – definitivă, excepție invocată de SC C. SA prin întâmpinare. Cum sentința de condamnare nu a fost casată pe calea unui recurs în anulare, instanța în mod legal a considerat că acea sentință constituie un titlu legal al statului asupra imobilului și se bucură de autoritatea lucrului judecat. Cu privire la criticile aduse sentinței pe considerentul că sentința penală prin care autorul reclamantei a fost condamnat la confiscarea averii nu a fost pusă în executare, le consideră, de asemenea, neîntemeiate, întrucât, la data pronunțării sentinței, hotelul se afla în folosința și administrarea statului ca urmare a rechiziționării lui în anul 1945 și nu a mai fost necesară procedura punerii în posesie a statului asupra bunului devenit, prin efectul sentinței respective, proprietatea sa.

Așa fiind, consideră că pe date rămânerii definitive a sentinței de condamnare la confiscarea averii a autorului apelantei – reclamante, a avut loc o intervertire a titlului prin care statul deținea și administra hotelul, adică titlul decurgând din actul de rechiziție s-a schimbat în titlu de proprietate. Prin Decizia civilă nr. 62 din 20 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. 5241/42/1998 s-a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecății apelului, reiterată de pârâta SC C.H. SA București și de intervenienta Asociația C. S-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de pârâta SC C.H. SA București și intervenienta Asociația C. S-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității apelului, excepție invocată de intervenienta A.I.M.

S-a respins ca fiind lipsită de interes, cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA București, formulată de intervenientă. S-a mai luat act că prin declarația autentificată sub nr. 1026 din 4 aprilie 2006 intervenientele B.M. – moștenitoarea intervenientului defunct P.C.P., P.C. și P.D.R. – moștenitoarele P.G.C.N., au renunțat la orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A., considerând inoportună continuarea acțiunilor judecătorești promovate și continuate de autorii lor, P.C.T. și P.G.C.N. S-a admis apelul declarat de reclamanta M.S.M., împotriva sentinței civile nr. 143 din 15 iunie 1998 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâta SC C.H.

SA București, intervenienții Asociația C. PAS București, P.C.T., decedat pe parcursul procesului, cauza fiind continuată de moștenitoarea B.M., P.G.C.N., decedat pe parcursul procesului, cauza fiind continuată de moștenitoarele P.C. și P.D.R., Ș.A.S., A.I.M. și chematul în garanție A.V.A.S. București și, în consecință, a schimbat în tot sentința și pe fond instanța a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta M.S.M. și cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei, formulată de intervenienta Ș.A.S. A obligat pârâta SC C.H. SA București să restituie reclamantei și intervenientei terenul în suprafață de 788,847 m.p. stabilită conform calculelor, amplasat în intravilanul Municipiului Constanța, și poziționat pe „Planul de situație Anexa 5” de raportul de expertiză topo P.D., teren aflat pe conturul pct. 1 – 2 – 18 – 12 – 13 – 14 – 15 – 17 – 1, filele 1265 – 1270 dosar apel.

A fost obligată pârâta SC C.H. SA să plătească reclamantei M.S.M. și intervenientei Ș.A.S. suma de 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulație a clădirii Hotel C. demolată, care s-a aflat pe terenul de 788, 847 m.p. conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic M.I. – fila 1132 – 1156 dosar apel. A fost obligată pârâta SC C.H. SA București să plătească reclamantei M.S.M. cheltuieli de judecată, în sumă totală de 8.700 lei. S-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității sale procesuale pasive invocată de chemata în garanție A.V.A.S. S-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a SC C.H. SA București, în formularea cererii de chemare în garanție, invocată de A.V.A.S.

S-a admis cererea de intervenție accesorie, în interesul pârâtei SC C.H. SA București, formulată de intervenienta Asociația C., în cadrul cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. S-a admis cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. succesor legal al A.P.A.P.S. și F.P.S., formulată de pârâta SC C.H. SA București și de intervenienta accesorie Asociația C. A obligat chemata în garanție A.V.A.S. să despăgubească pe pârâta SC C.H. SA București și intervenienta Asociația C. cu sumele de 11.138.271 lei reprezentând valoarea de circulație a clădirii demolate - Hotel C. din Municipiul Constanța, și 12.200 lei cheltuieli de judecată ocazionate de pârâtă și intervenientă pe tot parcursul procesului. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele: Cu privire la cererea reiterată de pârâta – intimată SC C.H.

SA și intervenienta Asociația C., pentru suspendarea judecării apelului pe motiv că reclamanta a introdus o acțiune cu același obiect la Tribunalul București, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, se reține că este neîntemeiată și urmează a fi respinsă deoarece: Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”. Practica judecătorească a instanței supreme a stabilit că suspendare, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un drept exclusiv al persoanei îndreptățite, neputând fi dispusă din oficiu sau la cererea unei alte persoane.

Numai la cererea reclamantului din acțiunea în revendicare a imobilului preluat abuziv de stat se poate suspenda judecata, dat fiind că acest text de lege instituie o posibilitate de opțiune liberă pentru cei ce au formulat anterior apariției Legii nr. 10/2001 acțiuni în justiție, fiind greșit să se considere că textul ar institui o obligație generală în sensul suspendării acțiunilor în curs ori renunțării la judecata acestora. În speță, reclamanta și intervenienta au optat pentru continuarea judecării prezentei cauze pornită pe calea dreptului comun, exercitându-și dreptul exclusiv în acest sens, motiv pentru care admiterea cererii de suspendare formulată de altă parte decât reclamanta ar încălca textul de lege, principiul disponibilității dar și dreptul la un proces echitabil.

De altfel, pe parcursul soluționării apelului, pârâta a mai formulat o cerere de suspendare a judecării apelului la data de 11 ianuarie 2008, cerere respinsă prin încheierea din 8 februarie 2008, cu motivarea că acesta nu are calitatea să solicite suspendarea în baza dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepție invocată de pârâta SC C.H. SA și Asociația C., se reține că este neîntemeiată și urmează a fi respinsă, deoarece: Intimatele susțin că pentru a obține restituirea imobilului confiscat sau contravaloarea acestuia, reclamanta trebuia să formuleze împotriva Statului Român acțiune având ca obiect întoarcerea executării pe temeiul dispozițiilor art. 311 și art. 404 1 C. proc.

civ., iar nu acțiune în revendicare împotriva terțului dobânditor. Din motivarea excepției, ar rezulta mai degrabă că ar fi vorba de excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei împotriva căreia s-a îndreptat reclamanta cu prezenta acțiune în revendicare, decât de excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. Nu se poate susține că o acțiune în revendicare este inadmisibilă, temeiul unei astfel de acțiuni fiind prevederile art. 480 și art. 481 C. civ. ce reprezintă dreptul comun în materia revendicării, temei invocat și de reclamantă în prezenta acțiune. Acțiunea în revendicare este consacrată de C. civ. prin prevederile art. 480 iar principiile înscrise în aceste texte au fost concretizate de jurisprudență în definiția acțiunii în revendicare ca fiind acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar.

În doctrină, revendicarea a fost definită ca o acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește. Dat fiind că pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat și care aveau altă destinație decât cea de locuință, nu existau prevederi legale speciale, care să reglementeze situația lor juridică, prezenta acțiune în revendicare introdusă în anul 1994 este admisibilă. Caracterul admisibil al unei astfel de acțiuni în revendicare a fost consacrat și prin prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, respectiv: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Pe de altă parte, pârâta are calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare formulată de reclamantă și intervenientă, întrucât deține imobilul a cărui restituire se cere, optându-se pentru această acțiune și nu pentru o acțiune în despăgubiri împotriva statului. Pârâta SC C.H. SA, prin întâmpinarea formulată la instanța de fond – Tribunalul Buzău – fila 31 – a invocat și alte excepții, dar cum ele nu au mai fost reiterate și în apel, pentru a fi puse în discuția părților, nu pot fi analizate de instanță.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, raportată la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 invocată de intervenienta A.I.M., se reține că este neîntemeiată și urmează a fi respinsă, deoarece: Prin notele depuse în apel pentru termenul din 20 aprilie 2007 – fila 500 dosar apel, intervenienta a invocat această excepție susținând că Legea nr. 213/1998 stabilește că numai succesorii pot formula cereri pentru revendicarea imobilelor preluate fără titlu iar reclamanta nu este succesor, nefiind rudă sau soție supraviețuitoare a foștilor proprietari și oricum, la data testării în 1983, testatorul nu avea posesia imobilului, deoarece averea lui fusese confiscată prin sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949. Reclamanta îl reprezintă pe G.E.A.

în limita legatului transmis, în limita bunurilor stabilite prin Certificatul de moștenitor nr. 235/1989, fiind străină de imobilul în litigiu. Netemeinicia acestei suțineri este determinată de interpretarea greșită a noțiunii de „succesori” făcută de intervenientă. „Succesor” este persoana care, fie în temeiul legii, fie în temeiul unui act de liberalitate mortis causa, dobândește drepturi și obligații de la o altă persoană pe care o moștenește. Succesorul poate fi universal, cu titlu universal sau cu titlu particular. În primul caz, succesorul dobândește în principiu totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale autorului său, considerate ca o universalitate juridică. Succesorul cu titlu universal se distinge prin aceea că dobândește de la autorul său o fracțiune determinantă din totalitatea drepturilor și obligațiilor acestuia, considerate ca o universalitate juridică.

El beneficiază de drepturile și răspunde pentru obligațiile antecesorului său numai în limitele fracțiunii în care beneficiază și răspund și succesorii universali. Succesorul cu titlu particular este acela care dobândește de la autorul său unul sau mai multe bunuri determinate fiind ținut în principiu numai de obligațiile pe care autorul său le avea cu privire la bunul în cauză. Potrivit art. 644 C. civ. „proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune”. În speță, testamentul autentificat sub nr. 15.167 din 24 decembrie 1983 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 București se referă la universalitatea bunurilor mobile și imobile de orice natură ce au aparținut testatorului G.E.A.

până la deces, precum și la universalitatea oricăror altor bunuri mobile și imobile, de orice natură, ce pot fi acordate prin legi și dispoziții speciale emise ulterior decesului. Calitatea de moștenitor a reclamantei a fost stabilită prin certificatul de moștenitor nr. 235 din 10 martie 1989 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 3 București și confirmată prin sentința civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 282/A din 12 iunie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1369/2006 a Curții de Apel București. Cu privire la excepția inadmisibilității apelului, excepție invocată de intervenienta A.I.M., se reține că este neîntemeiată și urmează a fi respinsă, deoarece: Prin motivele depuse în apel, pentru termenul din 8 februarie 2008 – fila 827 dosar apel, intervenienta A.I.M.

a invocat excepția inadmisibilității apelului, întrucât reclamanta și intervenienta Ș.A.S. au ales judecata pe calea Legii nr. 10/2001, având libera alegere între legea veche sau cea nouă. Aplicarea Legii nr. 10/2001 – lege specială este prioritară în raport cu dreptul comun (art. 480 – art. 481 C. civ.) care este legea generală. Susține că imobilul din litigiu, fiind în domeniul privat, reclamanta trebuia să promoveze o acțiune în anularea înstrăinării, în termenul de prescripție de un an, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, dar cum reclamanta nu a formulat o astfel de acțiune în termenul de prescripție, nu mai poate revendica imobilul, indiferent dacă acesta a fost preluat cu sau fără titlu.

Această susținere este neîntemeiată, întrucât prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instituie o posibilitate de opțiune liberă pentru cei ce au formulat anterior apariției Legii nr. 10/2001 acțiuni în justiție, fiind greșit să se considere că textul ar institui o obligație generală în sensul suspendării acțiunilor în curs, ori renunțării la judecata acestora. Reclamanta a optat pentru acțiunea în revendicare și a preferat continuarea judecării acestei acțiuni formulată pe calea dreptului comun. Este neîntemeiată și susținerea că apelul este inadmisibil, pentru faptul că Ș.A.S. nu a promovat apel, dat fiind că reclamanta și intervenienta sunt coproprietarele imobilului din litigiu iar potrivit art. 48 alin. (2) C. proc.

civ. dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviințate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc și celorlalți. Cu privire la cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată de intervenienta A.I.M., urmează a fi respinsă deoarece: Potrivit art. 49 alin. (1) C. proc. civ., oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane. Intervenienta nu justifică un interes propriu și legitim întrucât nu are calitatea de moștenitor al defuncților G.E.A.

și G.A. În baza testamentului autentificat sub nr. 15167/1983 și a certificatului de moștenitor nr. 235/1989, reclamanta – apelantă M.S.M., în calitate de legatar universal, este unica moștenitoare a defunctului G.E.A., calitate în care a dobândit cota de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului (cotă ce aparține autorului său în calitate de coproprietar) și cota de 1/3 dobândită de G.E.A.prin moștenire de la G.A. și de la G.A.G.A.B. Ș.A.S. vine (prin retransmitere) la succesiunea defunctului G.A., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 882 din 26 iunie 1974, certificatul de moștenitor nr. 369 din 22 februarie 1995 și din certificatul de moștenitor nr. 1945 din 13 septembrie 1995, dobândind în această calitate cota de 1/5 din dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză.

Prin sentința civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV – a civilă a fost confirmată valabilitatea testamentului autentificat sub nr. 15167/1983 și a certificatului de moștenitor nr. 235/1989, instanța reținând că prin instituirea reclamantei M.S.M. ca legatară universală a defunctului G.E.A., a operat o exheredare implicită totală a persoanelor cu vocație legală la moștenire, nerezervatari, respectiv a reclamanților din acea cauză, P.C.T. și P.G.C.N. – veri primari cu defunctul. S-a reținut că aceeași exheredare a operat și în ceea ce o privește pe defuncta G.M.M. (autoarea intervenientei A.I.M.) care era verișoară primară cu defunctul, astfel că intervenienta nu a putut dobândi prin retransmitere, vreunul din drepturile aflate în patrimoniul succesoral al defunctului G.E.A.

– autorul reclamantei. Pe de altă parte, intervenienta nu are nici vocație proprie la succesiunea acestuia, fiind rudă de grad V – nepoată de verișoară primară, întrucât art. 675 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 319/1944 limitează vocația la succesiune a colateralilor ordinari până la gradul IV inclusiv. Sentința civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 282/A din 12 iunie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de A.I.M., P.C.T. și P.G.C.N., și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1369 din 18 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de A.I.M.

– filele 379 – 385 dosar apel. Cu privire la cererea de intervenție în nume propriu formulată la instanța de fond de către P.C.T., decedat pe parcursul procesului, moștenitoare fiind B.M. și P.G.C.N. – decedat pe parcursul procesului – moștenitoare fiind P.C. și P.D.R., urmează a se lua act că prin Declarația autentificată sub nr. 1036 din 4 aprilie 2006 de SC M. – Birou Notarial, intervenientele B.M., P.C. și P.D.R. au renunțat la orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A. decedat la data de 24 noiembrie 1998, cu ultimul domiciliu în Municipiul București, considerând inoportună continuarea acțiunilor judecătorești promovate și continuate de autorii lor, respectiv, P.C.T. și P.G.C.N.

– filele 386 – 388 dosar apel. Curtea, examinând apelul formulat, constată că este nefondat și urmează a fi admis, motivarea instanței de fond fiind netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente: 1. Calitatea procesuală activă a reclamantei și intervenientei Ș.A.S.: În promovarea prezentei acțiuni în revendicare și despăgubiri, reclamanta M.S.M. are calitate procesuală activă, fiind succesoarea în drepturi a defunctului G.E.A. – decedat la 24 noiembrie 1988, coproprietar al imobilului din litigiu, în baza testamentului autentificat sub nr. 15.161 din 24 decembrie1983 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 București, ce se referă la universalitatea bunurilor mobile și imobile de orice natură ce au aparținut defunctului și a certificatului de moștenitor nr. 235 din