ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4605/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 12 august 2002 la Tribunalul Giurgiu, T.E., T.T. și T.G. au chemat în judecată Inspectoratul de Poliție Giurgiu pentru a fi obligat în conformitate cu Legea nr. 10/2001 la restituirea în natură a terenului intravilan în suprafață de 1200 mp situat în satul Vânătorii Mari, comuna Vânătorii Mici, pe care este amplasat Postul de Poliție al comunei Vânătorii Mici. În motivarea cererii reclamanții au arătat că terenul revendicat face parte din parcela de 10.000 mp ce a aparținut părinților lor, din care li s-a restituit o parte însemnată prin sentința civilă nr. 562 din 19 noiembrie 1999 a Tribunalului Giurgiu.

Urmare apariției Legii nr. 10/2001 au trimis notificarea nr. 76 din 1 august 2001 Inspectoratului de Poliție Giurgiu, la care nu au primit nici un răspuns. Prin sentința civilă nr. 955 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Giurgiu a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă, avându-se în vedere în esență că potrivit procedurii speciale instituite prin Legea nr. 10/2002, instanța de judecată este implicată doar în soluționarea contestațiilor exercitate de persoana îndreptățită împotriva deciziei emisă de persoana juridică deținătoare a imobilului, a cărui restituire s-a solicitat. Cum o atare procedură nu s-a urmat, rezolvarea cererii de restituire direct de către instanță apare ca inadmisibilă. Apelul declarat de T.E.

și T.T. împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 266 din 12 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. A fost avută în vedere de asemenea obligativitatea parcurgerii de către apelanții reclamanți a procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 și posibilitatea acestora de a ataca în justiție numai decizia sau dispoziția persoanei deținătoare, ceea ce în speță nu s-a emis. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recursul de față numai T.E., criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât deși se reține în mod corect că o decizie sau dispoziție în legătură cu solicitarea făcută prin notificare nu s-a emis, nu s-a interpretat această conduită ca o neîndeplinire a obligației de a răspunde în termen de 60 de zile.

În aceste condiții, se susține prin recurs că solicitanții sunt îndreptățiți să-și realizeze pretențiile în condițiile dreptului comun. Se consideră că acțiunea direct la instanță poate fi promovată în cadrul termenului general de prescripție de 3 ani. Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează: Prin prevederile Legii nr. 10/2001 a fost instituită procedura referitoare la litigiile care derivă din desfășurarea procedurii necontencioase, când acestea nu se finalizează pe cale amiabilă, în condițiile stabilite de lege și, ca atare părțile se pot adresa instanțelor de judecată, acestea având competențe strict reglementate de la care nu se poate face derogare. Așa fiind, față de dreptul comun, aceste proceduri speciale sunt de excepție, de strictă interpretare, fiind reglementate de art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, precum și de art. 31 din lege.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care oferta de restituire prin echivalent făcută de persoana juridică deținătoare a imobilului nu este acceptată de persoana îndreptățită, aceasta poate ataca în justiție decizia prin care restituirea în natură a imobilului nu a fost aprobată sau nu este posibilă, într-un termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei. Alineatul următor al aceluiași text prevede că în acest caz, competența de soluționare revine secției civile a tribunalului în a cărui rază se află sediul unității deținătoare, iar potrivit art. 31 din lege este reglementată procedura de urmat în cazul în care nu s-a convenit asupra valorii corespunzătoare sau a modalităților de acordare a măsurilor reparatorii.

Este de remarcat că procedura specială ce trebuie urmată în fața instanței competente este limitată la aceste situații concret stabilite de lege și ca atare instanța nu poate depăși competența expres și limitativ dată prin această lege, atunci când procedura de restituire nu se poate realiza pe cale necontencioasă. În speță, nu sunt incidente prevederile menționate, fiind necontestat că acțiunea de față a fost formulată mai înainte de a se emite o decizie sau dispoziție, ca urmare a notificării adresată persoanei deținătoare. Prin urmare, recurenta nu avea îndreptățirea de a solicita direct la instanță restituirea imobilului, în raport de prevederile redate, care reglementează strict numai procedura de contestare a măsurilor luate de unitatea deținătoare.

Cum aceasta nu s-a pronunțat asupra solicitării, rezultă că soluționarea cererii de restituire direct de către instanță este inadmisibilă, cum s-a hotărât corect prin hotărârea atacată. Așa fiind, neexistând motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, recursul de față urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta T.E. împotriva deciziei nr. 266/A din 12 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2004.