ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5325/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată la 2 iulie 2002,

reclamanta B.D. a chemat în judecată Tribunalul Vâlcea solicitând obligarea

acestuia la plata drepturilor salariale ce i se cuvin, conform H.G.R. nr. 403/2001.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că este judecător la Judecătoria Rm. Vâlcea, iar potrivit H.G.R. nr. 403/2001,

personalului bugetar i s-au aplicat sporuri la salariul de încadrare în așa fel

încât să nu se diminueze salariile nete ca urmare a perceperii sumelor ce se

rețin cu titlu de asigurări sociale.

Reclamanta a arătat, în esență, că

deși se afla în concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani,

beneficia de majorarea salarială astfel încât reducerea veniturilor ei făcută

de instituție cu motivarea că la 1 aprilie 2001 se afla în concediu și nu ar

beneficia de majorările salariale, este nelegală.

Ministerul Justiției, introdus în

cauză, a solicitat respingerea acțiunii.

Tribunalul Vâlcea, prin sentința

civilă nr. 626 din 13 noiembrie 2002 a admis acțiunea și a obligat pârâții în

solidar la 5.136.000 lei drepturi salariale brute cuvenite pe perioada 1 mai-30

septembrie 2002, sumă care se va impozita cu ocazia executării.

În motivarea soluției, instanța a

constatat că reclamantei, începând cu 1 mai 2002 i-au fost reținute pe statele

de plată drepturi salariale în sumă de 5.136.000 lei fiind retribuită cu o

indemnizație de încadrare mai mică decât cea din carnetul de muncă, de

respectiv 14.170.000 lei, cu explicația că pe perioada concediului pentru

creșterea copilului până la 2 ani, nu se poate aplica mărirea salarială,

raporturile de muncă fiind suspendate. S-a mai reținut că schimbarea

indemnizației de încadrare nu s-a făcut în baza unui ordin al Ministerului

Justiției, așa cum prevăd dispozițiile Legii 50/2002 și nici nu a fost emisă

decizie de imputare, nici nu s-a luat un angajament de plată conform Codului

muncii.

Instanța a constatat că potrivit

art. 1 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 183

din Legea nr. 19/2000 privind sistemul de pensii și alte drepturi de asigurări

sociale aprobate prin H.G.R. nr. 403 din 19 aprilie 2001, drepturile salariale

ale asiguraților prevăzuți la art. 5 alin. (1) din Legea nr.19/2000, se

majorează începând cu data de 1 aprilie 2001, corespunzător cotelor de

contribuții de asigurări sociale suportată de aceștia, potrivit prevederilor

acestor norme, astfel încât veniturile nete să nu fie diminuate.

S-a spus că atâta vreme cât legea nu

distinge, pentru această modificare salarială, după cum raportul de muncă este

în curs sau suspendat, o asemenea distincție nu se impune. Instanța și-a

motivat soluția și pe teoria drepturilor câștigate.

Curtea de Apel Pitești, secția

civilă, prin decizia civilă nr. 47/C.D. din 28 ianuarie 2003, a respins ca

nefondat recursul formulat de Ministerul Justiției în nume propriu și ca

reprezentant al Tribunalului Vâlcea.

Împotriva acestei hotărâri, invocând

art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ. ,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, la

cererea ministrului justiției, a declarat recurs în anulare, considerând că

hotărârile în discuție au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea

ce a determinat o greșită soluționare a cauzei pe fond.

În motivarea recursului în anulare

s-au invocat dispoziții normative anterioare anului 1990 privind drepturile

bănești ale femeilor pentru îngrijirea copiilor, precum și Decretul-lege nr. 31/1990

care reglementa o nouă formă de concediu postnatal, pentru îngrijirea copilului

în vârstă de până la 1 an, perioadă în care mamei i se acordă o indemnizație de

concediu egală cu 65 % din salariul de bază, plătită din fondul asigurărilor

sociale, decret abrogat prin Legea nr. 120/1997.

S-a spus că atât indemnizația

prevăzută de Decretul-lege nr. 31/1990 cât și cea prevăzută de Legea nr. 120/1997

reprezintă „indemnizație de asigurări sociale”, în înțelesul art. 21 din H.C.M.

nr. 880/1965 privind acordarea de ajutoare materiale în cadrul asigurărilor

sociale de stat.

Deși Legea nr. 12/1997 „a adus unele

clarificări privind baza de calcul a indemnizației în sensul că s-a prevăzut că

reprezintă 80 % din salariul de bază și celelalte venituri salariale, s-a

susținut în recursul în anulare, că și-a păstrat caracterul de lege

specială…astfel că prevederile sale speciale s-au completat cu cele generale

cuprinse în H.C.M. 880/1965, în vigoare până la 1 aprilie 2001”.

Cu alte cuvinte, normele dintr-o

lege ulterioară din 1997 se completează cu cele dintr-o hotărâre de guvern,

anterioară, emisă în anul 1995 (dintr-un act normativ de rang inferior legii),

subliniindu-se totodată că „art. 21 alin. (7) din H.C.M. nr. 889/1965 nu a fost

abrogat sau modificat decât odată cu abrogarea integrală a acestui act

normativ, prin Legea nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii”.

În sfârșit, se mai aduce ca argument

faptul că recalcularea indemnizației pentru îngrijirea copilului ar fi fost

posibilă numai dacă Legea nr. 120/1997 sau alte acte normative speciale, cum a

fost O.G. nr. 83/2000, ar fi prevăzut în mod expres această posibilitate,

astfel că majorarea acestor indemnizații, după intrarea în vigoare a acestei

ordonanțe, odată cu majorarea salariilor, nu are temei legal.

Recursul în anulare este nefondat,

urmând a se respinge pentru considerentele de mai jos.

În primul rând este de remarcat că reținerea

din veniturile reclamantei s-a făcut cu neobservarea dispozițiilor legale în

materie de răspundere materială prevăzută de art. 107 C. muncii, în vigoare la

momentul reținerii operate de pârâtul Tribunalul Vâlcea.

Potrivit acestor dispoziții

„obligația la plata despăgubirilor sau a contravalorii bunurilor, precum și la

restituirea sumelor încasate fără drept se face prin decizie de imputare, emisă

de conducătorul instituției”.

Sub acest aspect formal reținerea operată

din retribuția petentei este nelegală.

Nici pe fond nu se angajează

răspunderea materială a reclamantei.

Dreptul la indemnizația specială

este reglementat prin Legea nr. 120/1997 care prevedea în art. 2 următoarele:

„concediul plătit pentru îngrijirea copilului se acordă, la cerere, în

continuarea concediului pentru sarcină și lehuzie sau oricând, până la

împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani.

Pe perioada acestui concediu

beneficiarelor li se plătește o indemnizație reprezentând 85 % din salariul de

bază și celelalte venituri salariale, respectiv din venitul de asigurare.

Textul stabilește natura drepturilor

și limitele de exercitare, fixând nivelul indemnizației de 85 % din „salariul

de bază și celelalte venituri salariale”, fără însă să dea o altă definiție

salariului de bază sau să indice criterii ori elemente de recalculare.

Dispozițiile acestei legi nu conțin

norme de trimitere sau alte norme pe baza cărora să se emită acte normative de

aplicare, norme metodologice aprobate prin hotărâri de guvern sau prin ordine

ministeriale.

Dar, așa cum se arată și în recursul

în anulare, Legea nr.120/1997 nu trimite la H.C.M. nr. 880/1965 pentru a se

putea conchide că legea completează un act normativ inferior (hotărâre) și

pentru a se considera, cum eronat se susține, că indemnizația reglementată, ca

un drept nou, prin art. 2 din lege, este aceeași ca și cea din art. 21 din

H.C.M. 880/1965.

Această din urmă dispoziție se

aplică numai în cazul „ajutoarelor recalculate pe baza salariilor tarifare

majorate”, în caz de incapacitate temporară de muncă.

Întreaga construcție a recursului în

anulare se bazează pe faptul că posibilitatea de recalculare a indemnizației nu

este expres prevăzută în Legea nr. 120/1997 și nici în O.G. nr. 83/2000, iar,

pe de altă parte, recalcularea nu este posibilă decât în cazul prevăzut de art.

21 alin. (7) din H.C.M. nr. 880/1965.

Se recurge astfel pentru

interpretarea unor texte de lege apărute după 1990 la acte normative, în speță

o hotărâre a Consiliului de Miniștri, apărută în urmă cu peste 30 de ani.

Potrivit normelor constituționale,

valabile și în 1965 și după 1990, hotărârile emise de guvern sunt acte

normative date pentru organizarea executării legilor.

Regulile de tehnică legislativă

cuprinse atât în vechiul Decret 16/1976 pentru aprobarea Metodologiei generale

de tehnică legislativă cât și în Legea nr. 24/2000 stipulează că hotărârile de

guvern nu pot adăuga sau contraveni principiilor sau dispozițiilor din legile

și decretele pe baza și în vederea executării cărora au fost adoptate.

Ca atare, o extrapolare a aplicării

amintitei hotărâri la alte legi, chiar din același domeniu, este nelegală.

Nu se poate primi nici argumentarea

potrivit căreia modificările nu se pot face pentru perioadele pentru care

raporturile de muncă sunt suspendate.

Pe durata concediului pentru

creșterea copilului reclamanta nu și-a pierdut calitatea de magistrat care îi

conferă drepturi specifice, între acestea și pe acela stabilit prin art. 2 și

art. 3 din Legea nr. 120/1997 vizând „salariul de bază” la care se calculează

indemnizația fixă, conform art. 18 și urm. din Legea nr. 80/1996, completată cu

O.U.G. nr. 83/2000, care include atât salariul propriu-zis [art. 16 alin. (1)],

cât și celelalte drepturi (sporuri și indemnizații permanente).

Scopul și obiectul indemnizației

privește îngrijirea copilului, deci, are ca finalitate interesul mamei și

ocrotirea interesului suprem al copilului în vârstă de până la 2 ani, astfel că

nu i se poate aplica normei incidente o interpretare restrictivă contrară

scopului reglementării.

În timp ce personalul aflat în

exercițiul funcției, în mod efectiv, beneficiază de majorarea salariului de

bază sau a indemnizației lunare nici o normă specială nu interzice aplicarea

dispoziției legale de majorare și personalului aflat în funcție, dar care

temporar, se află în concediul special pentru care are dreptul la o

indemnizație calculată la salariul său de bază. O altă interpretare ar fi și

contrară principiului echității.

Ca urmare, salariatul din categoria

celor prevăzuți în O.U.G. nr. 83/2000, aflat în concediu pentru îngrijirea

copilului beneficiază, ca și celălalt personal, de majorarea salariului de bază

ori a indemnizației lunare, iar la aceasta se recalculează, în consecință, indemnizația

specială cuvenită pe perioada concediului.

O diferențiere de interpretare a

modificărilor salariale aduse de O.U.G. nr. 83/2000, fără ca aceasta să fie

prevăzută expres în textul de lege amintit, în detrimentul persoanelor care se

află în concediu pentru îngrijirea copilului ar duce în mod inadmisibil la

încălcarea unei obligații internaționale asumate de Statul Român prin

ratificarea Convenției Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului

(Legea nr.18/1990).

Potrivit art. 27 alin. (3) din

Convenție „statele părți vor adopta măsurile corespunzătoare, ținând seama de

condițiile naționale și în limita mijloacelor lor, pentru a ajuta părinții și

alte persoane care au în grijă un copil să valorifice acest drept și vor oferi,

în caz de nevoie, o asistență materială și programe de sprijin, în special în

ceea ce privește alimentația, îmbrăcămintea și locuința”.

Ca urmare, este de principiu că

părintele care se află în concediu pentru creșterea copilului nu poate fi

privat de o majorare salarială general recunoscută celorlalți salariați pentru

motivul că se află în concediu pentru creșterea copilului.

Statul este obligat, în conformitate

cu principiile de ocrotire a copilului înscrise în norme naționale și

internaționale, să asigure respectarea și ocrotirea interesului copilului,

protecția și îngrijirea necesară acestuia pentru bunăstarea sa (art. 3 din

Convenție și art. 1 C. familiei, pentru a nu cita decât 2 exemple din această

reglementare în materie).

Pentru considerentele arătate, se va

respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare formulat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva sentinței civile nr. 626 din 13 noiembrie 2002 a

Tribunalului Vâlcea și a deciziei nr. 47 din 28 ianuarie 2003 a Curții de Apel

Pitești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie

2004.